Desvoltarea istorică

Jump to navigation Jump to search
Desvoltarea istorică de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881
Clasele superioare
Articolul a fost publicat fără titlu în Timpul (VI), 6 Mai 1881.


Să discutăm cu „Românul“ lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să- i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de două ori ingrată, întâi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie oricât de deștepți, nu vor găsi în reminiscențele celor patru clase primare și a unui curs de violoncel elemente îndestule pentru a ne înțelege, apoi pentru că, coborându-ne noi chiar la nivelul lor intelectual și copilărindu-ne mintea ca s-o punem pe o treaptă egală cu a lor, totuși n- ar voi să înțeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înțeleagă.
Într-o discuție cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocrația adevărată are un rol esențial în viața unui stat. Aceasta am spus-o bazați pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica Veneției, Olanda ș.a.
Din această teorie susținută în genere „Românul“ ne atribuie in specie că pentru România voim domnia unei oligarhii aristocratice, deși tot organul ilustrului Costinescu are imprudența de- a cita condițiile ce le credem noi neapărate pentru existența unei aristocrații adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocrație istorică într-o țară în care, cu indignare și rușine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d-lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? După epoca vechilor fanarioți, a Caradalelor, Gianiilor, Cariagdiilor din generația întâia, nu mai poate exista aristocrație istorică în generația a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de iubire de adevăr și de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocrație istorică. Ea rămâne un ideal de invidiat, pe care puține popoare l-au ajuns în toată curăția lui și de la care alte popoare, a căror viață a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunțe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna.
Există în adevăr familii istorice în țară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpați.
Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărțirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influență politică covârșitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneția. De aceea am repetat-o de atâtea ori că reacție în sensul adevărat al cuvântului, reacție ca încercare a unei reconst rucțiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putință în România și nu suntem utopiști pentru a cere ceea ce n- ar fi cu putință nici pentru Dumnezeu din ceruri.
Dar, adevărate naturi de spioni și de agenți provocatori precum sunt oșii de regulă, a căror esperiențe și apucături polițienești sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucățele din articole ce n-au a face unul cu altul și formează apoi un act formal de acuzație în contra noastră. Astfel pasajul privitor la aristocrație ca element de dezvoltare istorică se pune alături cu considerațiunile ce le facem asupra manifestului principelui Bulgariei. E evident că n-are a face. Bulgaria nu are, nu poate avea aristocrație, precum n-o poate avea Serbia. După bătălia din Câmpul Mierlei, într-o robie de cinci sute de ani aproape sub domnia egalizatoare a unei rase străine, care ea însăși n- are aristocrație și care totdeuna a fost domnită de despotismul obicinuit în statele Orientului asiatic, bulgarii și sârbii n-au putut păstra o instituție proprie popoarelor celor mai libere și epocelor celor mai libere. Prin urmare cu totul altul este rolul manarhului în Bulgaria, cu totul alte condiții de organizare socială cere un stat fără trecut și unul care are trecutul lui istoric. Ar fi absurd din parte a ne pretinde ca Statele Unite ale Americei să fie conduse de-o aristocrație istorică când ea nu s-a putut nici naște pe pământ american; ar fi absurd a o pretinde chiar pentru împărăția Braziliei și pentru orice stat născut în urma acelei primăveri etnice care se numește evul mediu.
Nici pentru țara noast ră n-am gândit vreodată de-a propune un sistem care să învieze veacul al XVII- lea, epoca lui Matei Basarab.
Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenței va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului și păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizației, păstrează și astăzi vechile sale forme istorice, pururea reâmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o și vedem rămâind ca granitul, măreață și sigură în valurile adâncelor mișcări sociale de cari statele continentale se cutremură. Un stat mare și puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremură din temelii de o mișcare socială, tot astfel Germania, tot astfel republicana și egalitara Franță. Ba chiar membrii internaționalei de la noi, ajunși aci miniștri și membri la Curtea de Casație, sunt siliți a vota o lege în contra străinilor socialiști de vreme ce indigenii socialiști ocupă funcții înalte. Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaționalei roșie, trăiește Marx, generalisimul partidului și nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta.
Cu același sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Veneția, un oraș, devenind putere, adesea de rangul întâi, în curs de o mie și mai bine de ani.
Dar se înțelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocrația istorică, substratul oligarhiei, se poate improviza și că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viață.
Cu totul altul e rolul monarhiei în țara noastră.
E îndeajuns daca sub ea se asigură înaintarea meritului și a muncii și dacă acestea se pun la adăpost de escamotarea din partea Caradalelor și Costineștilor; e destul atâta, și pentru atâta numai se cere o reorganizarea socială. Acestea două nu sunt asigurate în dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merită o chilie la mănăstirea Ocnei, decorat cu Steaua României, senator și om mare; vedem cavaleri de indust rie îmbogățindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinși în rebeliune fățișă devenind adiutanți domnești, vedem pe alții vânând prin cotituri sub masca patriotismului posturi la Casație ori la drum de fier; c-un cuvânt, nici merit nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranța, felonia politică, vicleșugul comun devin titluri de recomandație pentru înaintare în statul român. Și toți acești paraziți sociali, toată secta asta de spioni și cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. Sarcinele de întreținere ale politicianilor de la noi diminuează pânea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasă, ca inteligență, ca inimă este superior păturii de parveniți și de scursături din câteși patru unghiurile lumii cari s-au așezat deasupra lui din secolul trecut începând .
Acestă problemă socială ar fi trebuit să-i fie cunoscută regelui la venirea sa în țară; s-ar fi căzut să cunoască că nu oamenii legați de sute de ani de soarta acestui pământ și a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scurși de ieri, de alaltăieri, cari uzurpaseră pentru ei privilegiul de a fi ei singurii români, nefiind români și singurii patrioți, neavând o patrie hotărâtă. Și când Epureanu a dat consiliului său M. Sale l-a dat după îndemnul a o sumă de deputați cari amenințau a nu voi să treacă Milcovul daca e vorba ca samsarii din porturi și declasații cafenelelor din București să determine și pe viitor soarta acestei țări.