Despre valorile istorice
| Despre valorile istorice de Vasile Pârvan |
| Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică, ținut în semestrul de vară MCMXX la Universitatea din București, citită în ziua de II februarie MCMXX |
Întocmai ca arta, religia ori filosofia, istoria nu se poate explica decât prin sine însăși. Precum nu poți înțelege arta prin filosofie ori prin religie, pentru câ ea e o entitate spirituală independentă și specific-organică, tot așa istoria nu se poate înțelege nici prin artă nici prin aceea ce contemporanii numesc „știință", și cu atât mai puțin prin filosofie. Istoria e, ca și religia, arta și filosofia, o atitudine în fața lumii și vieții. Această atitudine a umanității, oricât de primitiv conștiente de sine, e tot așa de veche ca și însăși licărirea primului gând de dualitate antropomorfă : om și lume. De aceea avem încă din întunerecul preistoric o istorie pasivă, vegetativă, orală și simbolică, creată numai din stricta necesitate biologică a genealogiei. Avem o istorie populară, etnografic ornamentală, sau social politic utilitari, de simplă înșirate, ritmică ori monumentală, a unor fapte ofensive sau defensive, individuale sau sociale. Avem o istorie finalistă, analoagă artei și filosofiei finaliste, arhaice, urmărând scopuri extraistorice : în primul rând politice (autocrate, feudale, oligarhice sau teocratice). Avem în sfârșit istoria pentru istorie, ca arta pentru artă, ori filosofia pentru filosofie, atunci când omenirea, în epoce de înălțare generală a ritmului și a percepției spirituale, găsește prin capetele creatoare, specific înzestrate în direcția istorică, rațiunea intimă și legile de funcționare și expresie ale istoriei. Teoria cunoștinței și logica filosofici sistematizate au în arta, religia și istoria societăților omenești, ajunse la maturitate spirituală, corespunzătoarele lor „teorii ale cunoștinții“ și „logice“ ale artei, religiei și istoriei.
Printre ultimele încercări de a lămuri izvoarele creației artistice e și aceea de a da iubirii și instinctului antropocentric de eternizare a vieții noastre, rolul genetic și regulator al funcțiunii estetice a sufletului omenesc[1]. Această încercare nu e însă decât încă un semn al eclectismului dilettantic contemporan, care alăturea de confundarea artelor plastice cu cele abstracte, a „științei” cu filosofia și a filosofici cu arta și religia, amestecă pentru explicarea vieții creatoare umane instinctele, generic creatoare, cu ideile specific creatoare. „Iubirea” și „instinctul de eternizare” pot fi tot așa de bine puse și la începutul creației istorice[2], fără ca prin aceasta să se fi putut ceva explica din originea, conținutul și forma atitudinii istorice a spiritului omenesc.
Precum religia regularizează raportul dintre om și misterul vieții și al morții în lume, precum filosofia sistematizează rapoartele dintre aparent și existent în lume și viață, precum acea disciplină ajutătoare a filosofiei, care e știința contemporană, nu e știință decât atâta cât descrie și experimentează realitatea, făcând ca atitudine umană creatoare parte directă și integrantă din filosofic, tot astfel arta cristalizează după legi psiho-fisiologice specifice aspectul strict senzoriu și momentan al lumii și vieții, ritmat — desigur nu eterogen, dar totuși — total autonom față de ritmul vieții extraumane, iar istoria sistematizează, spre deosebire de toate celelalte categorii de atitudini, formal (adică descriptiv), principiar (adică genetic) și interdependent (adică sintetic) devenirea, ondulația și deflexiunile vieții omenești individual-sociale și social-individualizate, luptătoare și creatoare.
Fenomenele vieții omenești sunt o parte integrantă din ritmica universală. Aceleași legi cosmice determină viața umană și pe cea extraumană, pe pământ, ca și viața lumilor nesfârșite, în Univers. Un fenomen de viață omenească e în sine indiferent și neutru, ca orice fenomen al vieții cosmice. El devine „religios”, „artistic”, ori „istoric”, după atitudinea ce-o luăm noi față de el. Iar această atitudine dă fenomenului cosmic un aspect uman, care nouă, în strâmtimea obicinuită a orizontului nostru, ni se pare singurul său aspect, ba chiar esența lui, în vreme ce, de fapt, el rămâne înainte de toate, esențial, cosmic, iar aspectul său, general, ritmic.
Un individ moare: e un fapt al vieții universale, înaintea acestui fapt noi luăm diferitele atitudini umane: religioasă, filosofică, științifică, artistică, istorică. Aceste atitudini creează la rândul lor – prin sufletele tari, cari pot transformă simpla ritmare deosebită a emoției și gândului, în expresie concretă, clar și puternic comunicabilă — fapte, adecă opere: religioase, filosofice, etc. Istoricul deci nu se află în fața unui fapt istoric, ci în fața unui fapt cosmic. El îl transformă în fapt istoric prin atitudinea sa creatoare. Muritorilor obicinuiți li se pare atunci că Însuși faptul originar a devenit istoric : ceea ce firește e o simplă iluzie antropomorfică.
Ce deosebește atitudinea istorici de toate celelalte și în special de cea filosofică, științifici și artistică? Înainte de toate plasarea perspectivică a fenomenului in acea ficțiune spațială pe care noi o numim „timp”. Atitudinea istorică e singura care procedând de la entitatea metafizică a devenirei infinite, ia punctul de vedere nu al fragmentului de devenire, care e fenomenul izolat, ci al devenirei însăși, din care fenomenul e un singur tact al ritmului etern. Pentru istorie nu există fapte izolate, ci numai deveniri organice: vieți, cu început și sfârșit, unde complete ale ritmului, de la inerția completă, prin culmea ritmării intense, înapoi la inerția completă. Viața unui om, a unui popor, a unei idei, a unui sentiment, a unei creații omenești, a unei civilizații universale, a vieții omenești totale, — viața întreagă, din care fac parte nenumăratele fenomene izolate, cosmice, — e singura accesibilă atitudinii istorice. Filosofia cercetează deopotrivă orice fenomen izolat ca și orice evoluție completă, din punctul de vedere al determinării sale categorice : esență, cauză primă, lege imanentă : în absolutul atemporal și aspațial, ca și în relativul intracategoric, al raporturilor de la entitate la entitate. Religia dă soluții antropomorfe, optimiste și utilitare, problemelor metafizice ale existenței ființei omenești în Cosmos. Ea creează pentru individul simplu, gata să se prăbușească la fiecare clipă în prăpastia atemporalului, aspațialului și extraumanului filosofic, parapetul ocrotitor de nihilismul asocial și amoral. Arta lucrează cu spațiul. Raportul dintre sufletul nostru, așa cum vibrează mai intens-armonios, și spațiul direct accesibil simțurilor noastre, așa cum apare el plăcut excitant pentru aceste simțuri, în sensul reconstruirii palpabile, sensoriale, auditive sau plastice, a ritmului sublim creat în noi de acel aspect trecător al lumii și al vieții, e preocuparea capitală a atitudinii artistice complete, adică creatoare. Cât privește știința, ea e o simplă aplicare practică a necesității filosofice de cunoaștere a realității.
Unde nu e devenire și unde nu e άχμή a vieții, nu e istorie. Cum însă viață omenească intensă nu poate fi decât prin spirit, unde nu e viață spirituală, nu e istorie. Deci nu există istorie a aspectelor etern primitive umane, nu există istorie a maselor populare ca atare. O știință și o filosofie a acestor