Despre teatrul italian (2)

Jump to navigation Jump to search
Despre teatrul italian
de Nicolae Filimon


Prin articolul nostru din no. 74 al gazetei Naționalul arătarăm maltractarea ce suferi publicul în anul trecut din partea domnului contracciu al operei italiane; și fiindcă noi, mediocritățile literare, am contractat de mult timp urîtul obicei de a nu scri nimic fără a da și dovezi autentice, fortificarăm articolul nostru cu fapte reale cunoscute de tot publicul și cu dovezi luate chiar din contractul încheiat de domnul contracciu cu guvernul.

Astfel dară credeam că domnul contracciu o să tacă, ca totdauna, și o să repareze în anul acesta aceea ce toată lumea știe că a greșit în anul trecut. Dar nu fu precum speram, căci dumnealui răspunse. Și ce răspuns?

În loc să ne demonstreze nouă și publicului cititor că cele înșirate în articolul nostru sînt calomnii și neadevăruri, în loc să ne arate cu dovezi autentice că compania din anul trecut a fost compusă din artiști buni, iar nu nulități muzicale, precum am arătat noi, în loc să se silească cel puțin a demonstra că n-au silit pe abonați a plăti banii abonamentului pe șase luni înainte etc., dumnealui, prin pană străină și fără nume, ne turnă un răspuns ce seamănă ieșit din fabrica celebrului Robert Macaire.

Printr-acest pamflet, celebrul scriitor fără nume să silește a face din domnul contracciu o victimă, iar din mediocritatea noastră un călău; apoi, prin niște întorsături diplomatice, să încearcă a dovedi că și călăul și victima sînt roade ale nemăsuratei licențe în care a degenerat presa noastră.

După o asemenea sentință trăsnitoare, dată în contra libertății presei sau a licenței, după cum să esprimă celebrul scriitor, eram în drept a ne aștepta la o combatere plină de espresiuni nobile și bine cumpănite; dar ne amăgeam, căci celebrul scriitor fără nume, uitînd că condamnase licența, făcu ceea ce mediocritatea noastră n-a cutezat a face: pîși peste licență și merse mult mai departe. Avu corajul a zice că scrierile noastre în contra domnului contracciu vin din cauză că ne-a refuzat intrarea în teatru fără plată; și bazat numai pe parola unui contracciu ce și-a călcat cu nedemnitate condițiile contractului, ne lovi fără milă în onoarea noastră de cetățean, fără a să gîndi că putem dovedi, prin persoane onorabile, că de cînd am părăsit serviciul teatral, am avut totdeauna stalul nostru, plătit cu monedă sunătoare.

După aceasta, celebrul scriitor zice că publicul cunoscător de muzică a fost foarte mulțumit în anul trecut, și ca să dovedească ceea ce zice, arată că toți amatorii de muzică să întrec în anul acesta a-și procura loji, chiar à tour de rôle.

Daca celebrul scriitor fără nume s-ar fi gîndit mai bine, ar fi văzut ca și noi că adevărata cauza care silește pe amatorii de operă a-și procura loji, chiar à tour de rôle și cu orice preț, vine d-aci că avem numai un teatru și publicul e silit a vehi chiar atunci cînd artiștii nu sînt buni; se vede însă că a fost scris în cartea ursitelor să cază celebrul scriitor în eroarea de care ne acuză pe noi fără dreptate.

Mîndru că a pledat cauza clientului său mai bine decît Cicerone, celebrul scriitor vine din nou a ne insulta, zicînd că „daca am fi avut o idee mai exactă de subvenția ce priimesc teatrele cele mari precum Scala de la Milan sau Opera mare de la Paris, vom vedea că cu subvenția ce dăm noi nu putem pretinde lucruri mari“.

Și aci se amăgește domnul cel fără nume, căci cînd am luat pana în mînă să scrim pentru teatru, am îngrijit, după obiceiul nostru, a avea nu numai știință esactă despre subvenția celor mai principale teatre ale Europei, dară și contractele antreprenorilor acelor teatre; afară de asta, toți cei ce și-au dat osteneala a ceti profesiunea noastră de credință ca scriitor teatral [1] cunosc foarte bine că noi n-am cerut nici un fir de păr mai mult peste ceea ce ne permite mijloacele pecuniare ale teatrului nostru.

Cererile noastre și ale publicului întreg s-au bazat totdauna pe posibilitate. Noi ne-am zis: daca Papanicola, cu o subvenție de două mii galbeni, ne-a dat artiști ca Ceneth, Carion, Musiani, Ponti dell’Armi și Coliva, daca răposatul Danterny, cu două mii patru sute, ne-a dat un Liverani, Steller, Geanfredi și Dalla-Costa, negreșit că junele contracciu român, care să bucură de un folos mai mare cu o mie cinci sute ducați decît al predecesorilor săi, cată să ne dea ceva mai mult decît dînșii și nu putem crede că un contracciu român și cu cunoștințe de muzică va putea vreodată să-și rîză de români.

Tot publicul teatrului s-a bucurat cînd au aflat că esploatarea teatrului de operă s-a încredințat unui june român, iar noi i-am strîns mîna cu cordialitate, crezînd că ne va scăpa de spinoasa datorie de a mai scri pentru teatru. Dar cînd am văzut că ne pune pe scenă artiști ca Ghedini, Zenoni, Colombo și Giusti, ce fură salutați de publicul inteligent cu coroane de fîn și fluierături, atunci, cu voia celebrului scriitor, a cătat să trecem în tabăra celor amăgiți cu nedemnitate de tînărul român contracciu și să facem să iasă din pana noastră adevăruri severe, iar nu trivialități.

Acum, cînd arătarăm că celebrul defensor de cauze pierdute nu ne-a combătut, dar ne-au maltratat fără dreptate, ne vine și nouă rîndul a zice: „În aste timpuri fericite de licență a presei, în care atîtea persoane onorabile sînt tîrîte în noroi, scriitorul de foileton al Naționalului a trebuit să-și aibă și el partea sa“ și a da fine acestei scrieri, îndreptînd pe oamenii de bună credință a face lectura inserțiunei din pagina 4 a Curierului Principatelor Unite no. 33, ca să vază pînă unde poate să ajungă celebritățile fără nume cînd sînt dominate de interes.

REFLESIUNI ASUPRA ARTIȘTILOR DE LA TEATRUL DE OPERĂ DIN ANUL ACESTA[modifică]

Esistă în lumea aceasta un fel de individe dotate de natură cu frumosul privilegiu de a poetiza în toată viața lor. Oamenii aceștia, oriunde își întorc privirile, nu văd decît angeli coborîți din Empireu ca să-i dilecteze prin formele lor aeriane; pentru dînșii, orice femeie, fie cît de urîtă și prozaică, devine o eroină de ale lui Byron sau o virgină din paradisul lui Mahomet, cu buze de carmin, cu fața mai albă decît crinul, cu cealma de cașemir pe cap și parfumată cu odagace (un fel de parfum oriental). Pentru acești oameni, o mai repetăm, nu esistă iarnă, nici vifore, nici tempeste, ci o primăvară eternă și încîntătoare precum este ea în delicioasele cîmpii ale Indostanului. Pe scaeți îi prefac în roze, urzicele în camelii, corbii și ciocile în filomele, iar asinii în canari de cei mai perfecți din insula Hioților [2].

Să le fie de bine această fericire, nu-i invidiem, căci ar fi păcat de Dumnezeu să învidieze cineva pe Don Quijote cînd își înfige lancea în morile de vînt sau cînd își declară ardintele sale pasiuni unei bucătărese, luînd-o drept principesă. La noi însă, lucrurile merg cu totul altfel. Dotați de natură cu un caracter rece și gînditor, oriunde întoarcem privirea nu vedem decît mizerii de tot felul și de tot calibrul. Aci criză financiară, dincolo criză politică și ministerială, fără a mai numi pe cea morală și intelectuală. De esemplu, coți amatorii de operă credeau că în anul acesta o să avem artiști italiani foarte buni, și aveau tot dreptul să crează astfel, căci totul era favorabil pentru realizarea acestei legitime dorințe: Italia era în rezbel, și teatrele ei închise; guvernul dă o subvenție bunicică, iar abonații se întrec a-și ține locurile cu orice preț. Cu toate acestea, noi aveam o presimțire funestă: parcă venea cineva și ne șoptea la ureche că artiștii de estimp nu o să fie buni.

Așteptarăm să-i auzim și apoi să ne esprimăm părerea despre dînșii. Finalmente, ei debutară cu operile Il Trovatore, La Traviata, Rigoletto, de maestrul Verdi, și Maria de Rohan de Donizetti. Îi ascultarăm cu băgare de seamă și iată calitățile și defectele ce găsirăm la fiecare.

D-na Constanza Manzini, primadona serie absolută, deși cîntă după un metod escelent, deși accentuează notele bine, dar la ce pot servi aceste escelente calități cînd vocea lipsește? De cînd esistă operă la noi, nu ne aducem aminte să fi auzit o voce atît de curioasă ca a doamnei Manzini. O soprană, ca să merite numele acesta, cată să aibe un registru de șasesprezece tonuri [3] curate și bine întonate. Aceste note lipsesc în parte de la această soprană sau, și daca le posedă, nu sînt egale în vibrațiune, nici în timbru. D-aci rezultă că tonurile acute de la re, linia a patra, pînă la si acut sunt țipătoare și unele foarte puțin întonate, iar de la re în jos sunt atît de puțin sonore, că de multe ori nu se aud; cu alte cuvinte, tezaurul vocal al acestei cantatrice se compune din note țipătoare și de ventriloc.

Privită și din partea dramatică sau a jocului de scenă, ne vedem constrînși a mărturisi că gentila soprană, în aprinderea sa cea mare, calcă în picioare toate regulele artei dramatice și ajunge la o declamațiune spasmodică. Înțelegem foarte bine pasiunele teatrale, știm că amorul pe scenă cată să fie esprimat cu culori mai forte, dar gentila noastră primadonă a trecut chiar peste limitele esagerării și a ajuns pînă la gradul acela ce să zice în limba vulgului declamație de bîlci sau de marionete!…

D-ra Berini, a doua primadonă absolută a parfetta vicenda[4], are voce argentină (limpede), bine întonată și de un timbru ce nu displace; singurul defect ce găsim în meziile vocale ale acestei june cantatrice este că sunt foarte puțin vibrătoare și în contrast cu volumitatea și forța tonurilor ce reclamă repertoriul maestrului Verdi. Am ascultat-o în Traviata și în Maria de Rohan și am observat că în melodiile numite canto spianatto, cu toată lipsa sau mica vibrațiune a vocei sale, esprimă binișor ideea autorului și mulțumește oarecum urechea; cînd vine însă la melodiile dramatice (canto dramatico) și la recitative, atunci lasă foarte mult de dorit în amîndouă operele. Ca artistă dramatică a dat dovezi și în Traviata, și în Maria de Rohan, că înțelege bine caracterile ce reprezintă; mai cu seamă în scena agoniei din ultimul act al operei Traviata, ne-a făcut să vedem pe adevărata Violetă precum o descrie Dumas-fiul în frumosul roman Dama cu camelii.

Doamna Carolina Gherdini, primadona contralto (veche cunoștință a publicului nostru teatral), deși a făcut oarecare progres în voce, dar și în anul acesta, ca și în cel trecut, scoate o mulțime de tonuri false și țipă, iar nu cîntă.

Domnișoara Gaggiotti, a doua primadonă contralto, are o voce foarte puțin sonoră și cîntă fără espresiune. În partea dramatică este foarte rece și se servă de gesturi convenționale.

D. Enrico Barbaccini, primul tenore absolut, are o adevărată voce de tenor dramatic. Estensiunea coardelor sale ajunge pînă la si acut de piept; registrul său tonal se compune din sunete omogene și pline de sonoritate, iar notele în care escelează mai mult sunt cele de sus și cele de la mijloc. În partea dramatică are lipsă de veritate scenică, gesturile sale sunt silite, iar umbletul și ținerea în scenă foarte puțin artistice. Cunoaștem de aproape pe acest artist, l-am auzit în anul trecut în Italia cîntînd în opera Mosè in Egittoși am rămas foarte mulțumiți; singurul defect ce am observat, atunci și acum, este impasibilitatea cu care cîntă uneori cele mai patetice melodii și puțina espresiune ce pune în pronunțarea notelor. Defectul acesta provenind din puțina esperiență ce are în arta teatrală, credem că cu timpul se va corecta.

D. Schviff, al doilea primo-tenore, are o voce guturală, fără vibrație și semi-răgușită (voce velata); osebit de aceasta, respirațiunea, fiindu-i foarte scurtă, îl pune de multe ori în pozițiunea de a nu putea lega și accenta bine notele, iar cînd voiește să dea vocei sale o mai mare vibrațiune, scoate note false. În jocul de scenă este atît de rece și manierat, încît cunoscătorii de teatru pot, de la prima aparință, a-l devina că este englez.

Vocea domnului Steller, primul bariton, pare mult mai putintă și mai frescă în anul acesta. În partițiunea baritonală din opera Maria de Roban, prin tunătoarele sale note și frumoasa gesticulare, au escitat în publicul teatrului un entuziasm estraordinar.

Domnul Melzi, al doilea bariton, nu are decît două note bune la coardele acute, iar celelalte se compun din tonuri răgușite și fără vibrațiune. Osebit de aceasta, prin figura lui cea comică și jocul de scenă foarte puțin natural și esagerat, de la prima sa aparițiune pe scena noastră atrase dezaprobarea publicului inteligent.

Domnul Gaetano Baillini, primul bas absolut și profund, are voce închisă (cuppa), de un timbru neplăcut și foarte puțin intonat; în fine, avem curagiul a zice că și în cîntare, și în jocul de scenă, este mai slab decît secundul bas de anul trecut.

Personagele secondare nu sînt nici mai bune, nici mai rele decît cele din anul trecut.

Aruncînd acum privirea asupra orchestrei, vedem că această interesantă jumătate a totului din care se compune opera, în anul acesta, este mult mai rău combinată decît în cel trecut. Avem numai cinci prima violine, și din acestea unele foarte slabe; avem patru violine seconde, din care numai două sunt bune; avem două viole, și acelea foarte slabe, un violoncel asemenea și trei contrabași, din care numai unul se aude, cînd din contra, instrumentele de aramă și de lemn sunt atît de tari, că la piesele de ansamblu și la strettele finalelor nu se aude decît răzbelnicul răsunet al instrumentelor de aramă, iar notele cele elegante și patetice ale cuartetului (instrumentele de coardă) se aud prea puțin sau nicidecum [5]. Despre cor ne mărginim a arăta că, în anul acesta, este compus din individe cu vocea orendamente falsă, și, din cauza lipsei totale a vocelor de bas și secondo-tenore, nu se pot auzi terțele, chintele și sestele ce compun armonia corală.

Din cele patru opere noi ce, după contract, urmează a se reprezenta în anul acesta, nu vedem însemnate în program decît numai una, numită Araldo, care a făcut fiasco (n-a plăcut) pe toate teatrele Italiei, cumpărată, se înțelege, pe nimica, iar celelalte trei sunt înlocuite cu opere vechi, reprezentate de mai multe ori în teatrul nostru. Noi suntem de părere a se îndatora impresariul să le reprezinte pe cîte-patru, căci altfel abonații și publicul întreg s-ar vedea atinși în dreptul și ambițiunea lor.

Încheiem această revistă făcînd apel la partea inteligintă a domnilor abonați și public ca să ceară de unde se cade îndreptarea acestei flagrante violări a contractului; căci de vor rămînea impasibili ca pînă acum, fie siguri că, în anul viitor, vom avea pe scenă coriști în loc de artiști!


  1. Inteliginta și generoasa noastră impresă pe tot anul ne suprimă cîte o violină și ne adaogă cîte un bombardon. Se vede că voiește a conveni orchestra în bandă militară.
  2. Dante, Divina Commedia, canto V.
  3. Legislatori criminali.
  4. Biograful celebrului Rossini, în mulțimea anecdotelor acestui mare bărbat, zice că Rossini, mai totdauna cînd voia să cînte de plăcere, da preferența cea mai mare acestei serenade pe care o numea canțoneta lui de predilecțiune.
  5. Calomnia (n. ed.).