Despre pictura românească de ieri și de mâine

Despre pictura românească de ieri și de mâine de Francisc Șirato

Articol publicat în primul număr al revistei Sburătorul din 19 aprilie 1919, rubrica Cronica artistică, p. 22

Prin vuietul prăbușirii întocmirilor politice arbitrare, și la flacăra incendiară a ideilor de libertate se aude, de pretutindeni, dârz și suprem, strigătul conștiințelor naționale. În artă, la noi, acest strigăt încă nu și-a găsit răsunetul. Și-l va găsi însă, după ce rostuirile noi ale poporului românesc se vor putea în toată tihna închega, cu diferitele forme, în tiparnițele de cultură. Va fi și la noi astfel, pentru că în toate epocile de renaștere a conștiinței de sine a popoarelor, arta a fost considerată ca un important factor de cultură. Până ieri nu a fost așa. Contra acestei constatări nu protestează nici faptul supra-producțiunei artistice din ultimii ani; căci nu poate fi interpretat în sensul unei necesități de culturală alimentație artistică: dacă ar fi, pictura de industrie nu s-ar practică pe o scară așa mare, în expozițiile noastre. Depinde de domeniul industriei să reproduci la infinit, cu mici variațiuni și fără adâncirea subiectului, aceleași teme ca cuprins al unei activități artistice de o viață întreagă.

Orice activitate a unei organizațiuni omenești e supusă evoluțiunii, care îi înseamnă progresul; inerția fiind egală inexistenței. Evoluțiunea artistul, sufletește superior organizat, trebuie să o înțeleagă în sensul unei dezvoltări și exteriorizări sufletești, maxime și reversibile, a puterilor de creație, inițiale. În artă, mai cu seamă, mai mult decât în orice altă ramură de activitate umană, producțiunea e condiționată de o irezistibilă pornire lăuntrică și activă în serviciul acestui principiu ai evoluțiunii. Rostul cultural al unui produs artistic e însă numai atunci complet, când e consumat de alții, când trece ca aliment în organismul nostru sufletesc, unde activează și rodește cu ajutorul sensibilității noastre. În acest moment se stabilește comerțul sufletesc între producător, artista și consumator — publicul. Într-adevăr și-ar compune într-altfel artistul opera sa din elemente luate din viață și natură și care se adresează direct facultăților noastre senzoriale? Numai când această nevoie de alimentație sufletească e real existentă, rolul artei ca factor cultural e stabilit.

Dacă artiștii au neglijat fondul artei lor în schimb au cultivat meșteșugul până la aspectul de rafinament tehnic. Tablourile lor au însă un „cachet” străin, deci rafinamentul e luat de împrumut, se vede, de la Muenchen sau Paris. Că opera artiștilor noștri să fi scăpat de acest aspect străin, ar fi trebuit căutat un mod de expresie tehnică potrivit formelor neexploatate încă a vieții și țării noastre cu ajutorul concepțiilor artistice străine care nu se exclud de sine.

Trebuia studiat caracterul fizic, individual național al solului și poporului român și prin excluderea a tot ce este accidental și agrement. Nu o copie servită a naturii să urmărim ci revelarea individualului. Prin revelarea individualului printr-o spiritualizare, sintetică, a elementelor fiziologice și fizice, forme, colori, etc., din natură vom ajunge la relevarea unui idealism artistic cu înțeles național teluric.

În faptul creației, din elementele constitutive, scoase din adâncul, din necondiționatul naturii — forma, culoarea, atmosfera etc. — se evidențiază curat, nealterat, liberul și necondiționatul firii și ființei noastre. Cât timp arta, în serviciul naturii e numai oglinda obiectivă — cum e cazul cu impresionismul — care răsfrânge imagina ei, cu tot complexul formelor și aspectelor trecătoare, atâta timp ea nu poate fi liberă; nu poate fi o reprezentare a ființei și firii noastre, în superioară potență. Prin eliminarea amuzantului, ornamentului și prin concentrarea sintetică a elementelor constitutive se produce extractul material, pe pânză sau în piatră, al individualului cuprins în plămada etnică a poporului românesc.

Dacă acestea vor fi preocuparea speculațiunilor noastre artistice, după o muncă serioasă, va veni momentul în care vom fi adus aportul nostru — și singurul posibil — la îmbogățirea tezaurului artistic al omenirii și numai atunci va există, de fapt, o artă românească.