Despre irațional și destin
| Despre irațional și destin de Ion Moldoveanu |
| Publicat în revista Lanuri, an. III, nr. 1, Mediaș, ianuarie 1936 |
Anticipăm o afirmație : viața privită în multiplele ei aspecte și pe toate planurile de manifestare, este alogică și scapă oricărui sens. Desigur, nu avem pretenția de a muta discuția în limitele absolutului. Ne este indiferent daca acest sens ultim ar exista în afara cercului nostru de cunoaștere. Tragedia noastră începe odată cu facultatea de a cunoaște și există atâta timp cât nu depășim acest cadru. Pe plan irațional, de pildă, ea încetează de a mai fi o tragedie, prezentându-ni-se ca unul din multiplele fenomene ale masei energetice inițiale. Atunci vom privi viața unui geniu, cultura unui rase, etc., cu indiferența cu care privim manifestările unui grup de furnici sau reacția unui acid cu o bază. Ajuns în acest punct omul ar renunța la aureola ce și-a creiat-o, de rege al făpturilor iar investigațiile sale ar lua o altă canalizare.
Ori cât ar părea de paradoxală această răsturnare a pozițiilor de până acum, viața culturală contemporană — dați conceptului de cultură, sensul lui totalitar, sintetic, — o confirmă prin experiențe și aventuri absolut alogice, iar experiența noastră cotidiană nu este altceva decât o continuă plutire în alogic, în irațional. (Este așa de constatat acest adevăr cu tendință de axiomă, încât s-a ajuns să se afirme că viața și evenimentele nu trebuie să fie logice și verosimile decât în ... romanele scriitorilor didacți).
De altminteri, dacă n-ar fi astfel, viața prea ușor ar căpăta acea șablonare monotonă și ar fi lipsită de original și neprevăzut, ceea ce constituie aleasa ei frumusețe.
Înclinăm a crede că dimpotrivă, sub imperiul raționalului, cu legi fixe, cu fenomene uniforme și cognoscibile, deci prevăzute, viața ar fi lipsită de inedit.
Și iată, deci, iraționalul admis drept cadru necesar al vieții.
Sub egida celor spuse, destinul nu-și are nici un loc în alviile vieții: Odată ce faptele s-au consumat, teoreticienii le clasează după ale lor imperfecte criterii. (Dacă ar avea mai multe și mai perfecte, cum ne-ar arăta lumea?) Astfel, un anume destin a creiat pe un Napoleon Bonaparte, un anume destin a patronat cultura greacă, etc.
Se uită că același destin și-a distrus propriile-i progenituri. Nu se vede identitatea acestor destine cu acela al unei pietre nestimate, fruct de milenare prefaceri în sânul naturii și distruse apoi printr-un simplu capriciu de copil sau de femeie ușuratică?
Dar omul nu va renunța la gloria de a se crede regele acestui tainic univers. Este moștenirea imprimată dea lungul atâtor evuri de feroce egoism. Dacă întreaga cultură umană, printr-un simplu strănut al universului s-ar rostogoli în neant, ea nu s-ar gândi un moment s-o ia de la capăt. Astfel, el a creat adevăruri și sensuri acolo unde nu erau și s-a înconjurat cu o întreagă armată de făpturi ireale, progenituri ale spiritului său aventurier și egoist, a afișat steagul sensului eroic al vieții.
Nu există Divinitate, viată viitoare, nu există o justificare a faptelor și o echitate ultimă? Nu e nimic. Dacă ar exista aceasta, rolul nostru ar fi diminuat, am fi simpli salahori cari ne-am lua ulterior talantul. Pe când, a persista într-un ideal etic — creat de tine, dar în fine, ideal —, a-i spăla altare, a-i înălța steaguri, iată sensul măreț și altruist al vieții, sensul ei eroic.
Nu va părea salvatoare această poziție celor obișnuiții a fi hrăniți în prejudecăți și mângâieri cari ahtiază după o nostalgică fericire mistică. Nu i se va contesta, însă, nimbul de poezie în care e învelit.
Și în definitiv, prea multe forte s-au irosit dea lungul atâtor veacuri, pentru ca după toate experiențele făcute în numele raționalului, azi să nu găsim un cât de odihnitor luminiș. Dece n-am face și o concesie frumosului?