Despre Basarabia

Jump to navigation Jump to search
Despre Basarabia
de Nicolae Iorga


Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiții țariste, nu înțelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale firești, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc și de moment istoric, între părțile dintre Prut și Nistru și dintre celelalte părți românești.

Dacă înțeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiție a Basarabiei: o definiție supt mai multe raporturi și, anume, o definiție în ce privește originile sale, adecă felul de vieață românească cel mai vechi și formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieață românească. Apoi condițiile în care s-a făcut desfacerea acestei țări, care a devenit pentru Rusia țarului Alexandru I, întâi o "oblastie" cu un caracter național și provincial bine delimitat și pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Țara Românească a Moldovei - căci acesta este numele cel mai vechi al domniei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova, - s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colțul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova și în jurul acelui vechi centru orășenesc, venind încă din vremea tatarilor și locuit la început de lucrătorii sași de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca și Baia Mare, Baia de Criș, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latinește Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru sași: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei. Prin sărituri răpezi de ostași această domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Siretului și înaintea Sucevei, care se varsă în Siret și, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a țintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuți la vadul cel mare de la Hotin și prin vadul de la Țuțora pe Jijia, în jos de Iași, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetățile cele mari întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia și Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acestor mari ape, a căror nevoie a fost simțită de la început și cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin țara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părțile de la Cernăuți, unde a fost Țițina, de la Șipinți, în legătură cu așa-zisa Șerpeniță din județul Dorohoi, și de la Hmilov, a cărui așezare n-o putem găsi, a Moldovei celeilalte, pentru ca de acolo să se urmărească și mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colțul ruso-polon al Pocuției. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre domnia cea veche din părțile Băii și dintre aceste două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului și Nistrului, legătura cu izvoarele înseși ale acestor ape.

Abia cunoaștem pe cei dintâi domni ai Moldovei, și nu ni putem da samă de însușirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puțin lucru ca, de la primii pași făcuți de un stat întemeiat militărește, el să-și vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, și să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului și cuprinzând un total așa de deplin și de solid închegat cum era acela dintre Carpați și Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părțile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul și pe care ar trebui, firește, s-o punem la loc. Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă șesul fără copaci și cu puține cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înșirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora domnii Moldovei au făcut imediat un lanț de cetăți apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintașilor lui Ștefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră și de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareș, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tatarilor, bătuți la Lipnic de Ștefan cel Mare, Orheiul și zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect și până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetățenii, cari își aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în grecește "Aspro-Kastron", era unit, pe cealaltă față a banului, cu bourul moldovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun și a urmașilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiției unui domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a domniei moldovenești din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, și cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de același fel cari erau foarte deseori tovarăși de muncă și membri ai aceleiași familii. Dar, în vieața cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărțire. Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, și anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărțire între două grupe de români.

Priviți la Dunăre: români sunt de o parte și de cealaltă, având cu desăvârșire aceeași înfățișare și, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraților lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părțile Macedoniei și Tesaliei, nimic nu-i deosebește.

Tot așa românii se întind și astăzi de o parte și de alta a Nistrului, și, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot așa ceilalți, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea și au ajuns, prin colonizările silnice ale rușilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între siretenii de o parte și de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta și prutenii de pe stânga. Ținuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăților primii domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ținutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ținutul Iașului era și pe un mal și pe celălalt al Prutului.

Ținutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, și între Huși și Lăpușna erau legăturile cele mai firești. Prutul însuși are o astfel de șerpuire, încât deseori cine călătorește în aceste părți ajunge de nu-și mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată și unde și-a înfipt ghiara vulturul bizantin al țarilor.

Iar pădurea Tigheciului își avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila și coboară în Ialomița, pe care o stăpânește cu Bărăganul și se oprește numai în margenea Vlăsiei, a pădurii românești din Ilfov și Vlașca.

Neamurile boierești nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruși, pe cari de la început i-am cucerit și confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de sus decât în părțile Basarabiei de mijloc, întru toate asemenea cu Moldova, și în părțile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar și aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de același Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcașurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfățișau vieața românească dinspre răsărit. Și primejdiile au fost aceleași.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la șivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna hoarda tătărască a pătruns până la Siret și chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurășul și părțile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părți de la început nedeslipite și fără nici un motiv de deslipire de aceleași hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărțirea s-a făcut în lat. Țara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Țării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iașilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unității românești decât acest caracter de împărțire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărțire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, și între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părțile basarabene, înțelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a unui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar, când între urmașii lui Alexandru s-a făcut împărțirea, de venituri mai mult decât de țară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost domn în sus, Ștefan în jos, și Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă.

Rușii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită, - aceasta nu se bagă de seamă -; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror țărilor românești până la Dunăre, ca să aibă legătură cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânșii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câștiga mai mult.

Planurile făcute de dânșii înaintea încheierii acestei păci neașteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Siret. Și după anexarea Basarabiei, țarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuințeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar față de turci.

Dar, îndată ce putința aceasta de a căpăta țările românești, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul războiului celui mare, când un Sturmer, înțeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena și Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Și Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce privește coborârea la Marea Neagră, pe care o are așa de larg, nici în ce privește o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretențiilor rusești și care, chiar când a trebuit să cedeze rușilor gura Chiliei, - pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administrația Moldovei, - s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braț al Chiliei într-o linie moartă pentru comerț.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice și argumente de bun simț, ele pot fi culese și de ai noștri, pentru a se folosi de dânsele în diplomație, și pentru alții, din această scurtă expunere.

10 aprilie 1937