Desgust

Jump to navigation Jump to search
Desgust
de Duiliu Zamfirescu


Sunt sătul de tot pe lume. Sunt sătul de suferință,
De ilusii, de plăcere, de suspine, de credință.
Le-am gustat pe fiecare si desgustul m-a coprins !
Tot ce-a fost mai sfânt, mai nobil, ele-n sufletu-mi au stins.
M-au desmoștenit de mine, mi-au ucis gândul de viu;
Nu mai știu nici să mă bucur, nici să sufăr nu mai știu.
Trec cum trece or ce apă curgătoare pe pământ:
M-am născut si deci voiu curge pân' la mare — la mormânt.
Ce-mi vorbiți de nemurire, de credința cea străbună?
Nemurirea, ca credință, nici de biblie nu-i bună,
Iar străbunii, strat de oameni, au lăsat ca orice strat
Geologilor de dânșii un desgust nemăsurat.

Suferința e ca valul mărilor spumegătoare,
Ce isbind aceiași stâncâ, albă și strălucitoare,
O-negrește. Corpu-n care inima s-a înegrit
                       E un chin însuflețit!

Stol de albe păsărele, ce cu tinerețea vin,
Zbor ilusiile toate de la cel d-intâiu suspin,
Iar în urma lor rămâne, repetând sinistre șoapte,
                       Dorul, pasăre de noapte.

De plăcere sunt departe cât e inima de cuget,
Cât e-o dulce respirare de al mării groaznic muget,
Cât e slaba noastră minte de al cerului mister,
                       Cât sunt oamenii de cer.

De suspine?... Dar suspine sunt pe lume-așa de multe,
Încât omul nu mai poate pe-ale altuia s-asculte.
Deci, să tac. — Dar câte-o dată sunt coprins de-așa durere
Încât singur socoteală mă-ncerc cerului a cere:
Cum se poate-ntr-o fiintă, într-un hârb tăiat din lut,
Dumnezeu să verse-n pace atât foc necunoscut?
De s-ar strânge azi suspinul de la fiecare chin,
S-ar vedea că omenirea e- întreagă un suspin.
Deci, să tac.

         Frumoase vremuri, când credința, un cuvânt,
Îmi da stelele din ceruri ca legate de pământ;
Când icoana, o icoană, cu bătrâna sa privire
Îmi vedea faptele toate, îmi citea or ce gândire;
Când aveam de moarte frică, când aveam respect de vii,
Când citeam pe aripioara fluturașilor zglobii
Notele ce le-a scris vântul în legănătoru-i zbor...
— Au trecut acele vremuri...
                    Timpul, vecinic călător,
Le-a luat, luând cu dânsul și credința cea străbună...
O repet: astăzi, credința nici de biblie nu-i bună!
Iară noi..., stratul de astăzi, vom lăsa ca or ce strat
Geologilor de dânșii, un desgust nemăsurat.

August, 1880