Descoperirea unui nou caz de căsătorie pe grupe
F. ENGELS
DESCOPERIREA UNUI NOU CAZ DE CĂSĂTORIE PE GRUPE
(Apărut în „Neue Zeit”, 1892, anul al XI-lea, vol. I, fascicola 12, pag. 373—375)
Față de faptul că la anumiți etnografi raționaliști tăgăduirea căsătoriei pe grupe a ajuns din nou la modă, socot că este interesant să reproduc corespondența de mai jos, pe care o traduc după „Ruskie Viedomosti” („Buletinul Rus”) din Moscova, din 14 Octombrie 1892, stil vechi. Nu numai că se constată acolo în mod vădit existența efectivă a căsătoriei pe grupe — adică dreptul legăturilor sexuale reciproce între un șir de bărbați și un șir de femei — ci și o formă a acestei căsătorii care se apropie foarte mult de căsătoria punalua a havaienilor, deci de cea mai desvoltată și clasică fază a căsătoriei pe grupe. In vreme ce tipul familiei punalua constă dintr’un șir de frați (buni sau mai îndepărtați), căsătoriți cu un șir de surori bune sau mai îndepărtate, găsim aici pe insula Sahalin faptul că un bărbat este căsătorit cu toate soțiile fraților săi și cu toate surorile soției sale, ceeace privit din partea feminină înseamnă că soția sa are dreptul să întrețină legături sexuale libere cu frații soțului ei și cu bărbații surorilor sale. Deosebirea de forma tipică a căsătoriei punalua nu este deci decât că frații soțului și soții surorilor nu sunt neapărat unii și aceiași.
Mai este de remarcat că se confirmă și aici, ceeace spuneam în „Origina Familiei”, ediția IV-a, (germană) pag. 28-29[1]; că, anume, căsătoria pe grupe nu arată de loc așa cum și-o închipue fantezia de bordel a filistinului nostru; nu înseamnă că oamenii care s’au căsătorit în grupă duc în mod deschis aceeași viață desfrânată pe care o practică el în secret, ci că în practică această formă a căsătoriei, cel puțin în pildele care se mai întâlnesc astăzi, nu se deosebește de o căsătorie pereche nestabilă sau de poligamie, decât prin aceea că moravurile permit un șir de cazuri de raporturi sexuale care în alte condițiuni sunt aspru pedepsite. Faptul că exercitarea de fapt a acestor drepturi se stinge încetul cu încetul, dovedește doară că această formă de căsătorie însăși este menită să dispară, ceeace confirmă și raritatea ei.
De altfel întreaga descriere este interesantă prin faptul că ea dovedește încă odată cât de asemănătoare, în fond chiar identice sunt așezămintele sociale ale unor asemenea popoare primitive care se găsesc aproape pe aceeași treaptă de desvoltare. Cea mai mare parte din ceeace se spune despre acești mongoloizi din Sahalin se potrivește și triburilor dravidice din India, locuitorilor insulelor din Oceanul Pacific pe vremea descoperirii lor, Pieilor Roșii din America. Raportul sună astfel:
„In ședința din 10 Octombrie (stil vechi, adică 22 Octombrie stil nou) a secției antropologice a Societății prietenilor științelor Naturale din Moscova, N. A. Ianciuc a dat citire unei interesante comunicări a domnului Sternberg cu privire la Ghiliaci, trib puțin cercetat din insula Sahalin, care se găsește pe treapta de cultură a sălbăticiei. Ghiliacii nu cunosc nici lucrarea pământului, nici olăria, ei se hrănesc mai ales din vânat și din pescuit, ei încălzesc apa în albii de lemn aruncând înăuntru pietre înroșite în foc ș.a.m.d. Interesante sunt mai ales, întocmirile lor de familie și de gintă. Ghiliacul îi spune tată nu numai tatălui său bun, ci și tuturor fraților tatălui său; pe soțiile acestor frați, ca și pe surorile mamei sale, le numește pe toate mamă; pe copiii tuturor acestor „tați” și „mame”, el îi numește frați și surori. După cum se știe, aceste denumiri există și la Irochezi și la alte triburi de Indieni din America de Nord, ca și la unele triburi din India. Pe când însă la aceștia ele nu mai corespund de mult adevăratelor raporturi, la Ghiliaci ele servesc la desemnarea unei stări de lucruri care mai este azi în vigoare. Astăzi încă fiecare Ghiliac are drepturi de soț asupra soțiilor fraților săi și asupra surorilor soției sale; în tot cazul exercitarea unor asemenea drepturi nu este socotită ca ceva neîngăduit. Aceste rămășițe ale căsătoriei pe grupe bazate pe gintă amintesc cunoscuta căsătorie punalua care pe insulele Sandvich exista încă în prima jumătate a secolului nostru. Această formă a raporturilor familiale și gentilice constitue baza întregii orânduiri gentilice și a organizației sociale ale Ghiliacilor.
Ginta unui Ghiliac este formată din toți frații — mai apropiați sau mai îndepărtați, reali sau nominali — ai tatălui său, din tații, și mamele lor, din copiii fraților săi și din propriii săi copii. Se înțelege că o gintă astfel constituită poate să cuprindă o mulțime enormă de oameni. Viața în gintă se desfășoară după principiile următoare. Căsătoria înăuntrul ginții este cu desăvârșire oprită. Soția unui Ghiliac decedat trece, prin hotărîrea ginții, la unul dintre frații săi buni sau nominali. Ginta poartă de grijă pentru întreținerea tuturor membrilor săi incapabili de muncă. „La noi nu există săraci” — îi spuse referendului un Ghiliac — „cine-i nevoiaș e hrănit de hal (gintǎ)”. Membrii ginții sunt deasemenea uniți prin sacrificii solemne și sărbători comune, cimitir comun, etc.
Ginta garantează fiecăruia dintre membrii săi viața și securitatea față de atacurile membrilor altor ginți; ca mijloc de represiune este întrebuințată răzbunarea prin sânge, a cărei aplicare însă a scăzut mult sub stăpânirea rusă. Femeile sunt cu totul excluse dela aplicarea răzbunării gentilice prin sânge. In anumite cazuri, de altminteri foarte rare, ginta adoptă și membri din alte ginți. In regulă generală averea unui decedat nu poate să iasă din gintă; în această privință la Ghiliaci își găsește o aplicare literală cunoscuta prescripție a celor douăsprezece table: si suos heredes non habet, gentiles familiam habento — dacă nu are moștenitori direcți, atunci membrii ginții trebue să moștenească. Niciun eveniment însemnat din viața Ghiliacilor nu se petrece fără participarea ginții. Nu de mult, cu una sau două generații în urmă, cel mai bătrân membru al ginții era președintele comunității, „starostele” ginții; astăzi rolul celui mai bătrân membru al ginții se reduce aproape numai la conducerea ceremoniilor religioase. Adeseori gințile sunt împrăștiate în locuri foarte îndepărtate unele de altele, dar chiar despărțiți, membrii ginții își amintesc unii de alții, se duc în vizită unul la altul, își acordă reciproc ajutor și ocrotire, etc. Un Ghiliac nu părăsește pe tovarășii săi de gintă sau mormintele ginții decât în cazuri extreme. Felul de trai al ginții și-a pus pecetea sa bine definită asupra întregi vieți spirituale, asupra caracterului, moravurilor, instituțiilor Ghiliacilor. Obiceiul de a discuta totul împreună, nevoia de a interveni fără încetare în interesele tovarășilor de gintă, solidaritatea în caz de răzbunare prin sânge, obligativitatea și obiceiul conviețuirii cu zece sau mai mulți semeni ai săi în mari corturi (iurte), pe scurt, de a fi într’o anumită măsură mereu în mijlocul poporului, toate acestea au dat Ghiliacului un caracter sociabil, vorbăreț. Ghiliacul este extrem de ospitalier, îi place să-și servească oaspeții și la rându-i să se ducă la ei în vizită. Frumosul obicei de a fi ospitalier se evidențiază mai ales în vremuri grele. In vremuri de nevoe, când Ghiliacul nu are nimic de mâncare pentru el și pentru câinii lui, el nu întinde mâna pentru cerșit, ci se duce deadreptul în vizită și este hrănit acolo, adesea vreme îndelungată.
La Ghiliacii de pe insula Sahalin aproape nici nu se pomenesc crime din egoism. Ghiliacul își păstrează lucrurile prețioase într’o cameră care nu este niciodată încuiată. El este atât de sensibil la rușine încât, dacă s’a dovedit că a făptuit o faptă rea, el se duce în pădure și se spânzură. Omorul se întâmplă foarte rar și aproape nu se săvârșește decât la mânie; în niciun caz însă din lăcomie. In raporturile cu alții, Ghiliacul dă dovadă de cinste și conștiinciozitate și e demn de încredere.
Cu toată îndelungata lor supunere sub Manciurieni, care au devenit apoi Chinezi, cu toată dăunătoarea influență a colonizării regiunii Amurului, Ghiliacii și-au păstrat în privința moravurilor, multe din virtuțile unui trib primitiv. Dar soarta orânduirii lor sociale este de neînlăturat. Incă o generație sau două și Ghiliacii de pe continent vor deveni cu totul Ruși, iar odată cu binefacerile culturii își vor însuși și neajunsurile ei. Ghiliacii din Sahalin, mai mult sau mai puțin îndepărtați de centrele de colonizare rusească, au perspectiva de a se menține ceva mai mult timp nealterați. Dar și la dânșii începe să se simtă influența vecinătății rusești; ei vin în sate pentru nevoile comerțului, se duc să lucreze la Nicolaievsc și fiecare Ghiliac care se întoarce dela lucru acasă, aduce cu sine aceeași atmosferă pe care o aduce muncitorul cu sine, din oraș în satul său rusesc. Și în afară de aceasta, munca la oraș, cu norocul său schimbător, distruge tot mai mult acea egalitate inițială, care este o trăsătură caracteristică a vieții economice simple, fără artificii, a acestor popoare.
Articolul domnului Sternberg, care conține și informații despre concepțiile și obiceiurile lor religioase și instituțiile lor juridice, va apare în mod complect în „Revista Etnografică” („Etnograficescoie Obozrenie”).
Note de subsol
[modifică]- ↑ In ediția de față vezi la pag. 45.