Descântec de pocit

 

Când omul înțepenește, n-are somn, este indispus

Se ia o mătură și o seceră, care se plimbă pe deasupra bolnavului de la cap spre picioare, spunând:
Fugi, potcă pocită,
Că te-ajunge cruce sfântă.
Fugi, potcă, pân strigare,
Fugi, potcă, pân mirare,
Că te-ajunge Dumnezău.

Că tu, potcă pocită,
De nu ti-i ale’,
Și de nu ti-i cule’,
Eu cu mătura te-oi mătura,
Cu secera te-oi secera,
În poale te-oi lua,
În Dunăre te-oi țâpa.
Sperlă și pulbere ti-i fa’!
Ca ștoptitu din cărare,
Și ca spuma de pă mare,
Când răsare sfântu Soare.

Fugi, potcă pocită,
Nu lâncezî,
Nu veștegi!
Nu prinde rădăcină
Ca iarba de susină. (…)

Fugi, potcă pocită,
Nu zâni codru rupân’,
În păr călcân’,
Șî pe Ion betejân’,
Că de nu t-i ale’,
Și de nu ti-i cule’,
Eu am nouă cățăi,
Și nouă armăsari
În munții Galilei.
Eu p-acia i-oi țâpa,
Cățăii din lanțuri i-oi dezlega;
Cățăii te-or întinde,
Caii te-or cuprinde
Din copite te-or lua,
În Dunăre te-or țâpa,
Șperlă și pulbere ti-i fa’.

Fugi, potcă pocită,
Du-te-n sihăstrii,
Și-n pustii
Unde cocoș negru în crucile căsii nu cântă,
Vacă neagră nu rage,
Popa slujbe nu face.
Unde nu-i pasăre măiastră,
Da’ de cum om pământean.
Acolo să te veselești,
Acolo să mulătuiești,
Și-acolo să te prăpădești,
Cu Ion treabă să n-ai
99 de ai.

Se consideră că Potca este Zanca (mama pădurilor) care te pocește dacă se întâmplă să fii în drumul ei nopatea sau ziua, când poate să dea peste tine <vânt rău>.