Denii

 

Îmbrățișați, o clipă, cu buzele-mpreună,
tăcuți, în spre crepuscul noi ascultăm cum sună
o rugă pentru denii Orașul din clopotniți;
și gîndul nostru, unul, rătăcitor e-n boltniți

de visuri și parfumuri ce plouă-n primăvară.
Privim cum peste trupuri se cerne pîclă rară,
cum ne-afundăm pe-ncetul în tainice subsoluri,
în timp ce înserarea se strecură prin stoluri.

Gîndirea ni se pierde în depărtări de veacuri,
trecute în clepsidră prin leneșe tic-tacuri,
zărim o cetățuie cu gărzile-i romane,
și Omul-Christ ce-și plînge durerea-n Ghetsemane

Se desfășoară-n urmă o-ntreagă tragedie:
popor, armată, preoți, si palida Marie,
— fecioara păcătoasă —, venită din Magdala
să-și mai sărute-amantul ce-i pregătise fala...

Și toate mor... Sau nu... Noi singuri împreună
mai străjuim in noapte sub razele de lună,
părînd o-mperechiare de bolnave vedenii...

În sufletele noastre de ca mai sună denii ?