Delicate lucruri vechi

Jump to navigation Jump to search
Delicate lucruri vechi
de Paul Zarifopol


Notă despre romanul domnului Ibrăileanu[1]

Un fin studiu moldovenesc, alcătuit din nuanțe savant șterse.

Ni se arată întâmplările curioase ale unor suflete ce au fost și care, cât au fost, stăteau învăluite sub rafinate țesuturi de susceptibilitate, orgoliu, dominare de sine, discreție și politețe.

Am numit curioase întâmplările acelor suflete: cuvântul l-am luat din însăși cartea dlui Ibrăileanu. Când, la despărțirea finală, femeia întreabă pe adoratorul care, cu nici un chip, nu a vrut să i se mărturisească de ce natură e sentimentul lui pentru ea, bărbatul răspunde: e un sentiment foarte curios. Femeia încheie, firește, aproape ofensată: Adică bun de pus la muzeu.

Adevărat, jurnalul doctorului Emil Codrescu dă impresia delicată a unui capitol de arheologie sufletească.

De optzeci de ani viața societății românești curge în prestissimo.

Totul în ea se învechește cu o iuțeală straniu distrugătoare de valori. Iar Moldova a rămas până azi, poate numai până ieri, provincia conservării elegante.

Sfioasele umbre ce joacă în romanul acesta ne apar desigur familiare nouă, moldovenilor; ne apar însă ca amintiri de demult, tot așa cum de demult ne sună numele eroinei Adela!

Locale și trecute, figurile acestea și mișcările lor captivează prin un farmec amestecat din răsfrângerile unui vechi pitoresc psihologic, cu viață caldă încă; caldă, cel puțin pentru cei care-și mai aduc aminte.

Deoarece mă aflu printre acești din urmă, încerc a explica generațiilor ultime de tineri, îndeosebi celor nemoldoveni, substanța acestei cărți, care lor le poate apărea ermetică.

* * *

Meșteșugit se conturează filigrana psihologică a dlui Ibrăileanu. Avem în față iscusința pe care numai maturitatea desăvârșită, nutrită în pasionată meditare a scrisului literar, o poate aduce.

Jurnalul lui Emil Codrescu este de un microscopism pânditor, implacabil, care surexcită atenția până la culmi bolnăvicioase.

Dl Ibrăileanu este un teribil amănunțitor al vieții interioare. În scrisul literar român, cu ce altă carte ar putea fi grupat romanul său?

Drama, psihologizată extrem, este închisă în sobru cadru de peisaj și de pitoresc social abia estompat.

Luna răsărea greoaie și roșie, ca și în noaptea aceea îndepărtată, când se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea peste noi și atât de neașteptată era apariția ei, abia răsărită acolo în poartă, încât femeia cu care căutam singurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu amândouă mâinile și scoase un strigăt ușor de surpriză....

Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, șandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist și veridic, adinioarea în bătaia lunii erau frumoase...

Soarele realist și unul ca și adevărul...

Să luăm seama la tratarea interpretativă a naturii, în aceste exemple, nu numai pentru frumusețea ei ingenioasă, ci pentru că această tratare este profund caracteristică constituirii generale a cărții. Jurnalul lui Emil Codrescu este făcut din notări de o înverșunată analiză; într-un asemenea fanatism al subiectivității, natura cosmică însăși e fundamental raportată la dispuneri umane, și supusă criticii psilhologice.

Pur și minunat artistică este reminiscența, independentă de frământarea dramatică: nopțile veneau din pădure ude, cu miros de ferigă..., impresie saturată de exactitate poetică.

În același plan de interpretare ca și natura este tratat, în subtilă simbolizare, mecanismul ceasornicului: angrenaj de forțe, lecție de determinism cu sistemul lui de sori strălucitori, cu palpitul spiralei nelămurit și sur închipuind o nebuloasă, cu pretenția coardei de perpetuum movens al rotației dintre cele două capace e un univers în miniatură, pe care maistrul îl descompune prin analiză și-l recompune prin sinteză.

Emil Codrescu este un maistru ceasornicar, aplecat cu îndărătnicie asupra sistemelor chinuitoare din care-i este alcătuit sufletul.

Atât de completă îi este expunerea, încât ușor se poate demonstra cuprinsul intim al cărții prin citate textuale. Mă tem însă că deloc nu-mi va fi ușor a manopera potrivit lumina, pentru a înfățișa cititorilor situați în o prea exclusivă actualitate perspectiva valorilor sufletești din care se țese drama. În adevăr nu mă pot desface de convingerea că această dramă, pur interioară, este și istorică.

Dar felul acesta de greutăți face cu atât mai ispititoare încercarea.

* * *

Emil Codrescu, medic și om de cultură generală neobișnuită, trebuie să fi fost tânăr de tot prin anii când se așezase bine stăpânirea poeziei lui Eminescu. Lectura de bază a generației sale o formau neapărat Schopenhauer și Darwin. În vocabularul doctorului, geniul speciei și selecțiunea sunt cuvinte rituale.

În vehementa (și altfel destul de naiva) polemică a lui Schopenhauer contra femeilor, pe temei și cu ornament de filozofare biologică, aflau, probabil, tinerii intelectuali moldoveni din timpul acela, un fel de răzbunătoare consolare, speculativă, pentru stângăciile lor complicate față cu sexul blestemat, stângăcii atât de bogate în efecte dureroase. Răzbunare de intelectuali superdelicați, înfundată și indirectă.

Sfiiciunea și politețea acelor tineri aveau o natură și grade ce par tineretului actual paradoxal neverosimile. Să te culci cu femeia pe care o iubești, constituia, chiar numai în intenție, o supremă impolitețe; iar fapta însăși, o sălbatică profanare, de negândit în planul acelor mult delicate spirite.

Ca să vedeți unde ajungea, în vremile acelea, oroarea de orizontalitate în situații intens sentimentale, vă pomenesc următoarele: prin fânaț, se plimbă cei doi, care cu nici un chip nu pot deveni pereche. Firește, Adela culege flori. Dar el?

Spectator neocupat, mișcându-mă fără rost încolo și încoace (în fața unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluție onorabilă a problemei), situația mea e dificilă... Auziți dificultate?! Noroc că Adela, precum crede Emil, nu observă nimic.

Lucrul ni se lămurește și prin o formulă generalizatoare despre o dragoste din copilărie: E singurul tău amor curat, pentru că n-a fost amor, pentru că n-ai fost niciodată pe punctul de a muri de pofta celor câteva kilograme de materie organică, pe care fata cu părul pe spate le extrăgea din elementele brute ale naturii. În treacăt notăm faptul curios, dar adânc fondat în concepția întreagă a doctorului Codrescu, că meritul fetei de a extrage din elementele brute... aceea ce extrage, îi pare, lui, neglijabil. Dar subliniem mai tare contrastul dintre asprimea terminologiei pedante cu kilogramele de materie organică, și gingășia eterată a ideii de amor curat: avem aci manifestarea unui principiu din structura însăși a lamartinianului schopenhauerizant, trecut prin pozitivism. Doar același doctor ne încântă cu suave explicații asupra epitetelor floare și înger, ce s-ar fi potrivind uneori atât de exact femeilor. De aceea legătura, din trecut, între Emil și o femeie cu carne frumoasă și apetituri întregi, se numește demență stupidă și epocă cinică; și înțelegem ce rezonanță înfiorătoare vor fi avut pentru medicul literat cuvintele: Un amant este o realitate teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decât un soț.

Notează doctorul: Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul Domnișoară în Doamnă. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc și nu-i decent să mă privească. Iată documentarea monumentală a unei superlative discrețiuni, dar, în același timp, și a unei alarmante obsesiuni. Normal, apelativele acelea le substituim, în semnificare socială, fără a ne preocupa de realitățile sexuale ce le corespund; însă doctorul Codrescu ia lucrurile altminteri: el se gândește la preciziuni anatomice și fiziologice, și-i e infinit rușine să zică luni dimineața Doamnă unei tinere fete căreia până sâmbătă seara îi zicea Domnișoară. Este aci un exces de pudoare ce pare că nu s-ar putea ivi decât în fantezia unui rafinat jouisseur. În adevăr, deloc pudoarea nu înseamnă, imediat, castitate. Neapărat, pe asemenea culmi ale pudorii ne întâlnim cu cele mai stricte postulate ascetice. Foamea selectivă de femeie, numită impropriu și aproape în derâdere iubire, este întoarcere la animalitate, este, gândind bine, o impulsie sinistră.

Orice declarație de amor, oricum ar fi exprimată, tacit sau prin cuvinte, este, în esența ei, o cerșire a corpului, considerată de femeie, fie că consimte sau nu, ca o propunere rușinoasă.

Și oroarea ascetică pentru realitățile sexuale o exprimă desăvârșit vorbele doctorului despre țăranca pe care o vede trecând repede spre un flăcău: o numește pasăre răpitoare și femelă teribilă. Dar numaidecât tonul acesta de invectivă aproape ezechieliană face loc unui ton altfel înfierbântat: femeia, cu sânii mici, cu coapsele fine, cu gleznele goale. În spiritul doctorului Codrescu strașnic se bat gândurile.

În însemnările lui, sânul Adelei, de exemplu, este tratat cu o impresionantă atenție. Ceva mal slab, șoldurile și umerii. De tot tulburătoare pare a fi importanța piciorului, precis: a botinei, a vârfului botinei. Despre rolul rochiilor lungi, gelos acoperitoare, în psihologia și istoria dragostei europene, a făcut domnul Ibrăileanu, și în unele publicații ale sale de ordin teoretic, reflecții fine și adânci. În acest punct Adela se supune disciplinei clasice...

Am întins pelerina la picioarele unui mesteacăn, care a servit Adelei de spetează. Sprijinită de copac, botinele îi ieșeau de sub rochie, ca două ființe mici și impertinente. Dar Adela își acoperi cu rochia până și vârful botinelor. Și motivul revine. Iar când e vorba de atingerea picioarelor, toate cătușele politeții și ale pudorii se încordează exasperat. Pe scăunașul de dinainte, într-o trăsură mai strâmtă decât a lui Badea Vasile, trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating picioarele tovarășelor mele (Adela și Doamna M., maică-sa)... Evident, când Adelei, urcându-se pe capra trăsurii rotunzimea de zăpadă îi sidefează o clipă voalul negru al ciorapului, doctorul Codrescu renunță a mai nota ce simte. E paroxismal. Însă diavolul nu se odihnește. Adela se lovise la un picior. Doctorul trebuie să o examineze, și grozăvia se întâmplă: îi vede piciorul gol. De azi înainte demența mea a intrat în o altă fază, consemnează jurnalul, nu fără spirit de analiză.

Acum cititorului, chiar cât de străin de lumea și timpul doctorului Codrescu, i se va fi deschis, credem, drumul limpede pentru a simți accentele și valorile acestui roman de analiză, atât de minuțios și atât de delicat.

Cadrilul acesta pasional, cu doi pași înainte și opt înapoi, este plin de farmecul lucrurilor care au fost. Asupra figurilor din trecut ne înduioșăm în felul în care ne înduioșează copiii; cu o ușoară tristețe în plus. Trecutului îi atribuim naivitate și inocență înocența a ceea ce a devenit inefectiv. În cazul de față acest sentiment ni se precizează, de exemplu, și așa: pe doctorul Codrescu îl stăpânește frica de a trăi. De această frică, tineretul actual este mai străin ca de orice. Și acel darwinist trăiește sub o prejudecată populară, foarte naivă și foarte trecută și ea: prejudecata perfecției și a eternității fericirii. Ideea lui de fericire este extensivă. Voința și puterea de a adânci secundele nu-i sunt cunoscute. Codrescu este de tipul adolescentului perpetuu. E cu atât mai remarcabil că resortul central al dramei sale sentimentale constă într-un conflict oarecum cronologic: are patruzeci de ani patruzeci de ani! ce urât, ce vulgar sună cuvintele astea! ce dospit! iar Adela douăzeci. Cu această deosebire de vârstă el nu o mai iartă pe fată; i-o repetă până ce o exasperează. Și doar fata, cât era de pudică și de bine crescută, face și spune tot ce era posibil pe acea vreme, ca să-l facă a pricepe că bărbatul acesta, în vârstă dospită, îi place ca nici un altul, că ea știe că el o iubește. Însă doctorul Codrescu nimic! El face analiză. 0 face până la deplorabila încheiere: am pentru dumneata un sentiment curios.

Delicios de gingășie este acest flirt moldovenesc de pe vremuri cu mata și cu duduie. Este aici prilej de a regreta încă o dată aplatizarea acestor adânc expresive moldovenisme la gradul de vocative fixate în auzul telefoanelor române.

Adela e paralela românească, istorică și psihologică, la cele doua nuvele de dragoste veche ale lul Francis Jammes. Figura lul Emil Codrescu își găsește rude și prin unele romane ale lui Henri de Régnier.

Lamartinianul moldovean e colorat de Schopenhauer și de evoluționism. Acesta e caracterul specific în pitorescul său psihologic și istoric. Domnul Ibrăileanu l-a înfățișat cu o elegantă și istovitoare erudiție de moralist observator. Drama în care ne e prezentat tipul înaintează în mișcări oarecum micrometrice, conduse cu o virtuozitate ce învederează singulara și binecuvântata întâlnire a unui talent cu subiectul său.

Note[modifică]

<reference/>

  1. G. Ibrăleanu, Adela, Editura Adevărul (n.a.)