Dedicațiune lui Ossian

 

Glas puternic ce vuește pe-a străbunilor mormânturi
Ossian! suspin eroic unui suflet intristat
Voacea ta străbate stânca, glasul tău purtat de vănturi
Păn in cer s’a înălțat!

Cănd furtuna prin munți urlă și natura 'n resculare
Pare că eroii plânge care ’n fapte au perit,
Tu te primbli cu-a ta liră, impletind a ta cântare
Cu-a naturei glas uimit!

Noaptea cănd resare luna, cănd luceafărul apune,
Tu visezi la malul mărei, unde valurile mor,
Oceanul te ascultă și un val la altul spune
Al tău cânt nemuritor!

Tu atuncea vezi pe Fingal invelit in ceața nopții
Și in jurul lui eroii prin câmpie rătăcind,
Vezi pe Oscar, pe viteazul, și pe Daura’n brațul morții
După Armar greu gemând,

Vezi pe Colma părăsită in pădurea ’ntunecoasă,
Neavănd de apărare decât glasul ei frumos,
Vălul tace s’o asculte, luna ese maiestoasă
Dintr’un nor întunecos.

Și’ torentul care sburdă pintre munți din stinc’ în stincă
Se oprește și murmură voacea Colmei admirând,
Ea suspină după Salgar ș’in durerea ei adâncă
Pe-o movilă stă plângând.

Ossian a tale cânturi pline de melancolie,
De durere și suspinuri au pătruns sufletul meu,
Ș’am vărsat cu tine lacrimi, cănd in cruda bătălia
A căzut eroul teu!

Tu jălești a lui cădere și o faci nemuritoare
Prin a tale triste cânturi, prin mărețul tău suspin,
Ș’a ta musă se înalță cu-a sa liră ’ncântătoara
Pe Parnasul cel divin!