Declarația de la Darnița

Declarația de la Darnița
de Corpul Voluntarilor Români din Rusia
Dată la 13/26 aprilie 1917 în lagărul de la Darnița din Imperiul Rus
Guvernului provizoriu al Rusiei, Sfatului deputaților muncitorilor și soldaților din Petrogad; Tuturor statelor aliate și neutre prin reprezentații lor în Rusia.

Noi corpul voluntarilor armatei române, ofițeri, subofițeri și soldați de rațiune română de pe teritoriul monarchiei Austro Ungare, foști prizonieri de răsboi în Rusia; noi cari cu jertfa vieții noastre suntem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru; de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarchia Austro-Ungară în Una și nedespărțită Românie liberă și independentă, trimitem prin delegații noștrii salutul nostru cel mai călduros Rusiei democratice și tuturor acelor luptători, cari au lucrat și s'au jertfit pentru ea. Avem încredere în democrația creată de revoluția rusească și îi dorim cea mai deplină izbândă în împlinirea programului ei, atât mai mult, că acel program democratic, atât politic și social economic și cultural e profesat de întreg poporul nostru de zeci și sute de ani.

Nici nu se poate altfel, căci noi, cele 4 milioane de Români din monarchia Austro-Ungară suntem un popor absolut democratic fără aristocrație, fără capitaliști fără proprietari mari compus din țăranii muncitori meseriași și intelectuali, ei inșiși în mare parte proletari.

Pentru acel program am dus luptă crâncenă nu numai noi, ci și celalalte popoare subjugate ale monarchiei la fel democratice cu noi: Cehii, Slovacii, Sârbii, Croații, Rutenii, și Italieni. Am suferit prigoniri și martiriu, dar n'am putut ajunge la nici un rezultat, căci ne-am lovit încontinuu de zidul șovinismului brutal și intolerant maghiar și german.

Ori împlinirea programului nostru democrat însemna satisfacerea deplină a dreptelor noastre cereri — postulate inerente ori cărei democrații adevărate — de viață liberă și independentă națională, atât pe teren politic cât și cultural și economic. Dar aceasta ar fi însemnat sfârșitul stăpânirii absolutistice și reducerea la adevărata lui valoare a elementului maghiar și german, care, deși în minoritate, voiește să ne ție în continuă sclavie economică, culturală, și naționaă; să ne răpească ce avem noi mai scump: limba, cultura și vrea chiar, să ne impună cu sila limba și cultura lor și să și îmbogățească micul lor capital numeric și intelectual prin membre rupte din carnea și sângele neamurilor noastre, ca apoi pe ruinele națiunilor înghițite să-și zidească visul lor imperialist maghiar și german, pe toată întinderea Europei centrale și sudostice.

Dar noi, ca și celalalte popoare, aliatele noastre, ținem din tot sufletul să nu ne lăpădăm de națiunea noastră, orice s'ar întâmpla.

Pentru aceste cauze în Austro-Ungaria chestiile naționale primează totdeauna pe cele sociale, de aceea, până nu se vor deslega conf. drepturilor ginților chestiunile de naționalitate în Austro-Ungaria pace nu va fi, nici bună stare. Până atunci vor fi moarte și minicnoase orice reforme democratice. Până atunci în Austro Ungaria vor fi cele mai multe privilegii, cele mai mari dări, cei mai mulți emigranți și cele mai mari mizerii. Până atunci Austio-Ungaria va fi un cuib de viespi, care va amenința în continuu pacea șl viața liniștită a Europei întregi. Acest lucru l-au înțeles și multe partide socialiste din Austro Ungaria, cari alături de noi au cerut și cer deslegarea dreaptă a chestiunii naționalităților. Astăzi, când noi Românii — ca și celalalte neamuri subjugate — ne-am convins definttiv, că nouă ca Români nu ne mai e posibilă existența în cadrele statului austro-ungar, noi cari în limbă, în cultură, în structura socială și în întreaga ființa noastră etnică și politică formăm un trup unic și nedespărțit cu toate celelalte părți constitutive ale națiunii române, cerem cu voință nestrămutat încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat național românesc, pe care îl vom zidi pe bazeie celei mai înaintate democrații. Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copii noștri, viața și fericirea urmașilor noștri. Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge, ori vom pieri.

A fost o vreme, când ne-am fi mulțumit, siliți de împrejurări grele, și numai cu o „autonomie națională", cu toate că o autonomie are îndreptățire de a fi numai pentru minorități, pe când în Austro-Ungaria noi suntem majoritatea: națiunile nemaghiare și negermane.

Dar ne-am convins, că în cadrele statului Austro-Ungar, orice concesii orice legi, fie cât de drepte, orice garanții s'ar da, ori cât de serioase s'ar părea, vor fi tot minciuni, cari vor fi călcate în prima zi. Căci ar trebui înainte de toate să se schimbe firea celor două neamuri stăpânitoare, pentru ca ele să renunțe la visurile lor de hegemonie absolută și de imperialism. Aceasta însă nu se va putea întâmpla până ce vor avea în mână puterea de stat cu tot aparatul ei de armată, jandarmi, administrație și justiție, până ce vor avea la spatele lor militarismul și imperialismul german. Nu este țară, unde să existe atâtea legi, atât naționate cât și sociale, cari să fie călcate cu atâta ușurință, și cinism, ca acolo. Legi frumoase s'au adus destule, cari au servit de paradă în fața democraților străine, dar cari nici când nu s'au aplicat, ci totdeauna au fost eludate, în favorul națiunilor stăpânitoare și al aristocrației lor de sânge și bani.

Cerem deci încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze. In numele simțemintelor noastre adânc democratice apelăm pentru împlinirea acestui fundamental postulat al democrației mai a'es la sprijinul tinerei democrații rusești. Cu atât mai mult, că această tânără democrație în cele dintâi zile ale ei, prin cuvântul autorizat atât al sfatului deputaților, soldaților și lucrătorilor, în apelul lor cătră democrația lumei întregi, cât și prin al guvernului provizoriu în manifestul lui din 27 Martie, a recunoscut sărbătorește dreptul națiunilor, de a-și hotărî singure soarta, fapt pentru care îi exprimăm adânca noastră recunoștință.

Cu atât mai mult, că această democrație prin aceleași organe ale ei a pus prima în practică acest principiu, prin declararea independenței statului polon și unirei tuturor Polonilor în un singur stat în cadrele hotarelor etnografice ale acestora.

Suntem adânc convinși că în acelaș mod echitabil va fi deslegată și chestia românească, ca și a celorlalte națiuni subjugate din Austro-Ungaria Căci această monarhie austro-ungară nu e altceva, decât un conglomerat de țări răpite prin forța brutală, fără consimțământul națiunilor ce le subjugă, decât ura ce-o simt față de ele ură, care va înceta numai odată cu căderea granițelor actuale.

Desmembrarea Austro-Ungariei ar însemna repararea, în numele democrației a marei nedreptăți istorice, ce s'a făcut popoarelor, prin încătușarea lor de un tron sângeros și de o împărăție fără lege. Iar nedesmembrarea ei ar însemna că democrația recunoaște atotputernicia forței brutale și că sancționează un trecut absolutist și feudal.

Și dacă pentru Polonia înviată s'a admis desmembrarea Austro-Ungariei și Germaniei, tot atât de categoric e imperativul acestei desmembrări în fața democrației când e vorba de atâtea popoare naționale conștente și dornice de viață independentă. Suntem adânc convinși, că în acest sens a înțeles și democrația rusească ideia de „autodeterminare” din chemarea ei, solidară și în aceste privințe cu democrația cea mai înaintată a Franței, Angliei și Italiei, precum și cu a Americei exprimată prin glasul autorizat al generosului ei președinte, Wilson.

Soarta noastră viitoare nu o poate hotărî în granițele actuale un plebiscit. Teoreticește acesta ar fi îndreptățit numai dacă nu ne-ar mărgini să hotărîm chestiuni ce ni se impune, ci ne-ar da deplină libertate să ne alegem noi înșine acele idei și teze pe cari voim să le hotărâm. In practică se poate oare închipui un plebiscit între națiunile subjugate până ce vor exista cadrele existente ale monarhiei, până ce națiunile dominante vor putea dispune de tot aparatul puterii de stat ? Dar aceasta ar însemna teroare, nu plebiscit; aceasta ar însemna renunțarea la orice aspirațiuni, ori moartea. Se poate închipui oare în astfel de împrejurări, astfel de garanții, cari să nu fie călcate și eludate ?

Avem dovezi foarte recente chiar despre felul cum se înțelege acolo exprimarea liberei convingeri. Numai în anul acesta au fost executați peste 400 fruntași ai neamului nostru, iar câteva mii au fost aruncați în temniță, averile lor confiscate. Și aceasta numai pentru bănueli și pentrucă nu au voit să iscălească declarații de loialitate față de Habsburgi. Spre rușinea lui statul unguresc a întrebuințat de agent pentru acest scop pe trădătorul de mult excomunicat de tot neamul românesc pe metropolitul impus de ei și nu voit de noi, Vasile Mangra. Prin amenințări și teroare a stors și aderarea unei părți a clerului nostru, mai ales înalt, care însuși încă în 1913, declarase în casa magnaților din Budapesta, că nu el repreziniă voința poporului român și partidul național.

Și au găsit și unii pe cari eram deprinși săi vevedem în fruntea luptelor noastre pentru națiune și libertate și cari puși între alfernativa : lașitate sau moarte, durere, au ales o pe cea dintâiu, renegându-și prin aceasta tot trecutul lor, desmințindu-și toată viața lor politică de mai înainte.

Protestăm energic și în față lumii întregi, ca acele declarații să fie considerate părerea și voința neamului românesc din Austro-Ungaria.

Acea părere nu o exprimă lașii, ci o oxprimă istoria, aceasta vorbește mai lămurit și înlocuiește orice plebiscit. Vădit istoria întregei noastre vieți politice, începând cu ivirea Ungurilor în Europa, o exprimă răscoalele nenumărate ale țăranilor noștri în contra asupritorilor lor de pământ, lege și limbă, o exprimă revoluția noastră din 1848 cu miile ei de martiri și eroi. O exprimă programele politice și sociale, ce le-am profesat în viață prin fapte, în scris și cu vorba, în parlament și în străinătate. O exprimă acei condamnați politici, cari au umplut închisorile justiției ungurești (Siberia noastră). (Numai în Ungaria în deceniul până la 1908 au fost condamnați, după o statistică necomplectă 483 de înși la 123 de ani plus amende de 150 mii de coroane). O exprimă acea mulțime fără nume o țăranilor cari sufăr și tac ; acele mii de fericiți, cari au putut rupe coroanele din Carpați și s'au refugiat în România, unde au intrat în armată și au luptat și au murit împăcați cel puțin că nu mor pentru un popor ce i-a disprețuit și urât numai, ci pentru un ideal. O exprimă acele sute de spânzurați și împușcați, acele mii de noi condamnați, cari nu și-au trădat idealul de frica baionetei.

In sfârșit o exprimăm noi, foștii prizonieri de războiu, cari îndată ce ni-s'a dat putința, am venit de bună voe la luptă și la moarte. Noi, ofițerii aproape în totalitate aici, precum și zecile de mii de soldați acasă țărani și lucrători, fără multă carte, dar conștii de datoria lor națională, noi, care ne oferim brațul și sângele nostru tânăr și generos pentru întruparea idealului nostru. Sângele nostru nu se va vârsa înzădăr. Credem ferm, că întri viitoarele state fericite naționale și democratice va fi și România tuturor Românilor.

Datoria fiecărei democrații adevărate va fi să ne apere și pe noi, ca și pe toate popoarele subjugate în interesul chiar al democrației.