Decebal și Ștefan cel Mare

Salt la: navigare, căutare
Decebal și Ștefan cel Mare
de Alecu Russo
studiu istoric


Strălucite și mult mărețe figuri sunt ale acestor doi eroi în cadrul istoric al Daciei vechi și al noii Dacii! Închipuirea se pierde în zbor, când cearcă a se urca până la înălțimea lor, și însă numele unuia dintre acești bărbați legendari este în toate gurile, pe când celălalt este acoperit cu vălul uitării.

Fanatismul patriotic și ignoranța atribuie lui Ștefan tot ce i se pare minunat, tot ce-i este necunoscut; orice zidire veche, un pod de piatră dărâmat, o movilă de pământ ridicată în mijlocul unui șes întins, o ruină de cetate, biserici etc... tot, zice românul, este făcut de Ștefan vodă.

Dar istoria este mai nepărtinitoare; ea ne arată imaginea maiestoasă a lui Decebal, strângând cu o mână rana deschisă în pieptul său și cu cealaltă chemând popoarele în contra poporului-rege.

Ștefan e un luceafăr luminos; Decebal este un soare întunecat; însă umbra lui Decebal se întinde mai departe decât lumina lui Ștefan.

Ștefan este un om gigantic, ce umple ochii; Decebal se înalță în zarea trecutului ca o zeitate nevăzută și neînțeleasă. Și unul și altul au avut același țel, aceeași idee sublimă: neatârnarea patriei lor! Amândoi sunt eroi, însă Ștefan un erou mai local, un erou moldovan, când Decebal este eroul lumii!

În vălmășagul secolelor trecute nu e rar de a vedea unele staturi mici, susținându-se și mărindu-se din toate părțile de hoardele sălbatice ale tătarilor și de nenumăratele fiare asiatice ce năvăliseră în Europa la glasul lui Mahomed II și al lui Baiazid, poreclit Fulger; atacat fără răgaz de leși și de unguri, sub pretext de oarecare drepturi fictive, Ștefan, zic, se opune dușmanilor când cu puterea, când cu dibăcia unei ingenioase diplomații. El se uni cu leșii, ca să bată pe unguri, cu ungurii, ca să alunge pe leși, și cu amândouă aceste neamuri, ca să reziste turcilor.

Înțelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face dintr-o țară de păstori o țară de războinici spăimântători și, cu singurele lui mijloace, el fulgeră pe Baiazid Fulgerul, combâtu cu succes pre Matiaș Corvinul, smulgându-i o parte din Ardeal, mătură leșii de pe pământul românesc, luând Podolia și Pocuția, și puse stăpânire pe șesurile goale ale Bugeacului și chiar pe o parte din câmpiile Valahiei (Țării Românești).

În mijlocul tăcerii de moarte, în care lumea era cufundată pe timpul lui August, se vede ridicându-se deodată în fața imperiului roman un om nou și un popor nou, pe care vechii cetățeni ai Romei îi numeau barbari.

Însă șeful barbar se numește Decebal; el are o inimă ce ar putea cuprinde lumea întreagă, el se sprijinește cu mândrie pe arcul libertății. Popoarele stau în mirare cu ochii țintiți asupra acestui barbar, care se măsură cu împăratul, găsindu-se deopotrivă cu dânsul, și care umilește Roma, silind-o să-i plătească tribut. Domițian Dacicul, Particul etc. seacă comorile sale, ca să cumpere pacea de la Decebal, însă Decebal zgâlțâie puternic colosul roman, fără a-l putea răsturna; el combate cu neîncetare influența romană, mărirea romană, și în fine cade glorios sub brațul divului Traian. Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face poporului său; el se ucide pe ruinele patriei sale! Decebal e ca stelele acelea călătoare ce se zăresc pe cer, fără a se ști de unde vin și unde se duc. Necunoscuți pe lume, el și poporul său, până-n momentul când încep lupta cu Roma, ei dispar în curând, și de-abia numele lor rămâne înscris în unele pagini de-ale lui Tacit.

Ștefan și Decebal au fost oameni de aceia care nu au nici strămoși, nici moșteni. Decebal mort, Dacia cade, fecioară încă, în trista condiție de provincie depărtată. Ștefan coborât în mormânt, Moldova, pe care el o ridicase la culme, se întunecă încet-încet, pierde rangul său, drepturile sale, hotarele sale cele vechi și nu mai conservă decât numele și suvenirele domnului Ștefan.

Remarcabilă asemănare de destinuri ale țării la două epoci atât de depărtate, după moartea acestor doi oameni! Ștefan și Decebal au lăsat testamenturi patriotice. Testamentul lui Decebal a fost moartea lui!... Ștefan, prevăzând soarta ce amenință patria sa, a dictat cu limbă de moarte povățuiri izvorâte din durerea inimii și din luciditatea cugetării celei mai înalte.

După unsprezece secole, Ștefan a ridicat spada sângeroasă care căzuse din mâna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada purtată cu atâta glorie de Ștefan cel Mare?

Și când?...