Decadență

Sari la navigare Sari la căutare
Decadență
de Ion Luca Caragiale


Puteți râde voi, tineri sceptici, cari ați aruncat sfintele credințe în schimbul științei profane. Eu sunt mâhnit de câte văz.

Am fost la întrunirile opoziției în Craiova și în Iași, și mărturisesc drept că am ieșit adânc afectat de decadența moravurilor noastre politice.

Asta e opoziția? Astea sunt întruniri de opoziție?

Oratori cari vorbesc ca toți oamenii, liniștiți de parcă n'ar fi la guvern un partid adversar, desbătând cu sânge rece ca la Academie, ba încă permițându-și a face și glume și spirit. Auzi glume și spirit când ești în opoziție!

Niciun orator nu se bate cu pumnul în piept. Niciunul nu răstoarnă sfeșnicele, nu sparge tribuna, nu-și taie mâna în țăndările paharului spart. Niciunul nu-și mai scoate brațul din umăr printr'un suprem gest patriotic.

Nimic din toate astea. Și ce e mai rău, e că școala asta decadentă prinde - poporul, publicul, are aerul că aprobă acest curent menit să ucidă cu desăvârșire avânturile mari, să stingă focul sacru al pasiunilor politice.

Unde sunt vremurile clasice ale liberalismului român? Unde e sala Slătineanu? Sala Bossel? Circul dela Constantin-Vodă? S'au dus toate ca niște frumoase legende cari au încântat de atâtea ori tinerețile mele. Din tinerețe mă'nnebuneam după întrunirile publice, și aveam de ce. O jale mă cuprinde astăzi când mi-amintesc de frumoasele momente ale eroicei opoziții liberale, al cărei am fost unul dintre cei mai fervenți spectatori!

În acele întruniri îmi făceam eu, împreună cu un popor întreg, educațiunea națională. Acolo am cules cele mai bune inspitațiuni pentru operele mele patriotice, aceste opere menite să ajungă peste puțin uitate cu desăvârșire, devenind neînțelese, grație părăsirii școalei clasice a liberalismului. Acolo am făcut cunoștința iubiților mei eroi, pe cari am căutat, cu modestele mele mijloace artistice, să-i păstrez pentru posteritate.

Puteți spune orice, eu cred că suntem în plină decadență.

D. N. Filipescu îmi face doctrina unui curent sănătos de judecată publică, în care să nu mai fie posibilă minciuna și fraza goală.

Dd. Tache Ionescu și Disescu vorbesc la tribună ca de pe catedră, cu cărți și citate din autorii străini, cu teorii moderne, cu desbateri academice.

D. Panu face satire, glume și spirit pe socoteala guvernului, susținându-mi că sunt situațiuni, în viața popoarelor ca și a indivizilor, când nu se poate vorbi decât în bătae de joc.

Și acești domni oratori pretind să mă convingă cu metoda d-lor rece, care n'are alt merit decât logica și înțelesul. Dar eu sunt copilul școalei clasice a opoziției liberale! mie nu-mi trebue logică, nu-mi trebue înțeles! Pentru astea merg eu la o întrunire publică a opoziției? Eu caut emoțiune, excitațiune, iritațiune!

Mi-aduc aminte de bravura, de avântul impetuos și mai ales de sintaxa îndrăzneață a neuitaților mei oratori clasici:

« Fraaților! Ciocoii domnesc, în adevăr domnesc; dar să vă spui eu, fraților, cum domnesc! domnesc prin mișelie, prin infamie, prin crimă, prin reacțiune, lucruri care fac onoare poporului că e contra, care în orice ocazii s'a pronunțat și nu permite, mai ales când sângele acestui popor, vărsat cu cruzime și fără nicio necesitate, când țipetele desperate ale femeilor și copiilor, fugăriți și torturați de sălbăticia oamenilor odiosului regim, când vaietele celor schingiuiți pe străzile Capitalei, cu felinarele stinse, sunt încă vii în mintea tutulor! »

Iată ceeace smulgea din mii de suflete răcnete sguduitoare. Iată pentru ce n'am lipsit dela nici una din acele faimoase întruniri.

Astăzi, ce avem? desbateri, desbateri și iar desbateri. Foarte mulțumim de întrunirile dv.

Eu nu cer dela orator să mă lumineze - îi pretind să mă'ncălzească. Oratorul trebue să vină la tribună fioros ca un leu, și când o striga odată Fraaților ! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n'are voie să spună nimic dela tribună; dar trebue să mă'nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creerul de pereții capului prin salturi enorme de propoziții, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde și spontanee, până m'o năuci, până m'o face să scrâșnesc din dinți și să strig ca un turbat: sus poporul! Iată ce înțeleg eu prin orator. S'a pierdut astăzi, din nenorocire această școală mare:

« Jos reacțiunea! jos ciocoii! sus libertatea, egalitatea și fraternitatea! sus boborul! »

Și la glasul amicilor boborului, boborul, ridicând reteveiul, simbolul suveranității sale, izbucnea, la adresa vampirilor, cari-i sugeau sudoarea și sângele, în imprecațiuni naționale de se cutremura catapeteasma circului.

Dumnezeu al părinților noștri! la ce grandioasă epopee ași fi asistat eu, dacă, nu clasicii mei, ci vampirii de reacționari ar fi caterisit pe un mitropolit, iar clasicii mei s'ar fi apucat să apere biserica în fața boborului!

« Astăzi s'a împlântat cuțitul până'n prăsele în sânul nenorocitei Românii, iar cadavrul ei sângerând s'a aruncat la picioarele tigrului negru pe care-l chiamă Partenie! Jos!... Sus!... Sus!... Jos!... »

Acelea ar fi fost întruniri! nu desbateri ca ale dv.

Păcat! Am pierdut mult.