De profundis (Octavian Goga, 3)

 

Din sufletul meu, peșteră uitată,
Cu scorburi multe văduve de soare,
Tăcerile mai strigă câte-odată
Ca niște robi rebeli în închisoare.

Sunt visuri, patimi, cântece pierdute
Și întrebări nedezlegate încă,
Tot țintirimul vieții mele mute
Mă cheam-atunci cu matca lui adâncă.

Dintr-o poveste mândră și păgână
S-abat frânturi de straie zdrențuite,
M-ating răzleț cu taina lor bătrână
O clipă-abia și negura le-nghite.

De fiecare plânge-o agonie
Și flutură o umbră de mustrare,
Nemilostivă volbură târzie
Cu gheara ei mă sapă și mă doare.

Așa pe rând, sălbatice și crude
Mă urmăresc tăcerile deșarte,
Dar anii trec și glasul lor s-aude
Tot mai încet și tot mai departe.