De la moară/Psaltirea

Sari la navigare Sari la căutare
Psaltirea
de Ion Pop-Reteganul
Poveste ardelenească auzită de la Vila Sălăgeanul din Reteag în partea de cătră miazănoapte a Ardealului și scrisă de Ion Popu Reteganul întocmai după cum să vorbește p-acolo.


A fost, ce-o fost, că de n-ar și fost nu s-ar povesti... o fost odat-on împărat mare și puternic și avia împărăteasă mîndră și frumoasă, numa ca ea. Amîndoi era tineri și le-a dăruit Dumniezău on pruncuț, pârtie bărbătească. Dar cînd a fost a noaua zi, după ce s-o născut pruncu, chiar pă la miezu nopții, o vinit ursitorile la fereasta căsii împăratului, undie iera împăratul, împărătiasa și pruncu, și au prins a ursi soartia pruncului. Una o zis: „Pruncu aiesta s-a face on ficior zdravăn ca on stiag”. Ceialaltă o zis: „Cînd a împlini copchilu doauăzeci de ai, va peri lovit de trăsniet”. Iar a treia ursitoare o zis așa: „De va scăpa atunci de primejdie, s-a face on împărat vestit, care va aduce în lume legi, cum nu mai sînt”.

După aceea s-o dus să nu le mai audă suflet de om. Cei din casa împăratului tăți durniau, afară de împărătiasa, care ațipise, o leacă de cu sară, iar amu sta trează, ca să deie țîță la copchil, cînd s-a trezi. Așa dară numa ea singură o auzit graiu ursitoarelor. Da nici n-o mai închis ea ochii din minuta aceea de ceas pînă s-o făcut dalbă zîuă, o tăt plîns și s-o dăolit, văzînd ce are să ajungă copchilu iei.

Cînd iera amu albă ziuă de s-o sculat împăratu și-o văzut pă împărătiasa cu uăchii roșii ca cepele de atîta plîns, s-o înspăimîntat grozav și-o întrebat-o, că ce-i cu ea? Iară ea, ca uămu cel cu năcaz, i-o spus din șir în păr, cum au vinit ursitorile la fereastă chiar la miezu nopții și cum una o zîs, că pruncu lor s-a face on voinic zdravăn și frumos ca on stiag; iar alta o zîs, că în minuta cînd va împlini copchilu douăzeci de ai, va muri lovit de trăsniet; iar a treia ursitoare o zîs, că de scapă pruncu de primejdia aceea, atunci să face on împărat vestit, care va aduce în lume legi, cum nu mai sînt.

— Numa de atîta tie dăolești tu? Las’că nu-i musai să împliniască tătîe horbele ursitoarelor! De s-ar împlini numa cele ce le-o zîs ursitoare cea dintîi și cea de a treia, că de primejdia trăsnetului voi ști eu griji.

Împărătiasa mai prinse o liacă de curaje și de niediejdie după horbele soțului iei, ale înălțatului împărat, da numa o lecuță; iei însă, adiecă împăratul, cu tătă coraja ce arăta, să puse pă gînduri, că oare putie-va să-și scape copchilu de primejdia ce-i ieșise din cartia sorții, că doară ursitoarele numa aceea vestiesc, ce-i scris în cartia sorții.

Dieci să puse și dădu poruncă strașnică, să să adune tăt feru din împărăția lui, și adusă maistări de ser din tătă împărăția și le porunci să facă o casă de șer de șeptchie stînjini de groasă în părieți și acoperită nunia cu șer, iar coperișu să șie die șeptchie stînjini de gros, și la casă să nu facă nici o fereastă, să nu aibă pă undie străbatie trăsnietu înlontru. Și așa făcură. Numa o gaură lăsară la casa acea pogană, cît să poată străbatie on uăm, și gaura aceea avea o ușe de șaptchie stîngini de groasă, care astupa gaura de nici unghia n-ai și putut-o băga pîn vo crepăturiță. Și la casa aceea au lucrat faurii din împărăția lui nouăsprezece ai încheiați, și cînd să apropcbia fecioru împăratului – că amu iera ficior holteiu, zdravăn ca on stiag – cînd să apropchia iei de douăzeci de ai, atunci iera gata casa, sta ca scrisă în mijlocul grădinii împărătiești, nu departie de curțile lui. Amu aștiepta împăratu mai cu nădiejdie ceasu, cînd să-i împliniască ficioru douăzeci de ai și să-l bage în casă ca să-l scape de primejdie, că iei credia, că a bună samă acolo a și scutit.

Da ce făcuse împărătiasa pînă într-aceea? Ea nu avea prea mare încredere în marafeturile ce vedia că face împăratu, nu, că auzise ea că di trăsniet munți întregi s-o surpat, dialuri die pchiatră s-o crepat și pămîntu s-o cutremurat. Da nu putiea zice niemnic, că-i iera bărbat și stăpîn, îi iera împărat și ei ca la tătă suflaria, ce iera în împărăția lui. De aceea nu gremujda ie nici un cuvînt, din care să să nădăiască împăratu, că ea doară n-ar avea încrediere în casa cea meșteșugită, făcută tătă din șer, da tătodată nu înceta ie și pă altie căi a-și scuti băietu de primejdia, ce-l aștiepta, cînd va plini douăzeci de ai. Ea adieca ce făcu? Să sfătui cu on călugăr bătrîn, ce iera acolo la curtie, îi spusă adieca din șir în păr horbele ursitoarelor, iar acela o învăță așa:

— Înălțată împărătiasă! Lucru care l-o început înălțatu împărat să face și s-a găta, da putierea lui Dumniezeu iestie mai mare, decît grămezile acelea de șer. Cu întărituri făcute de mîni păcătoase nime nu-i poatie sta în potrivă. Numa ruga și mnilostienia pot să aducă pă Dumniezău sfîntu să strămutie cuvîntu ursitoarelor. Deci, înălțată împărătiasă, dă milostenii la săraci și te roagă niencetat la Dumnezeu pentru pruncuțu măriii-tale. Și dacă coconu a vini la precepere, îl dă la minie să-l învăț Psaltirea. Și cînd a și de doauăzeci de ai, iei să să preîmble singur pîn grădină cetind din Psaltire, da în casa cea de șer, pentru cît bine-i în lume, să nu intre.

Așa învăța călugăru cel bătrîn pă împărătiasa, iar ie îl ascultă, făcu mnilostienie cu săracii și cu mnișeii, să ruga nentrerupt la Dumnezău sfîntu să-i cruță băiatu. Iar cînd fu copchilu la precepere, îl dădu călugărului la învățătură. Și învăță călugăru pe copchilu împărătesii slovă de slovă pînă știu copchilu tăt ceaslovu și tătă Psaltirea, cum să cadie. Da cînd să apropchia vremia, de iera copchilu de douăzeci de ai, casa cea de șer încă iera gata și numa văzură, că să rădică on orcan groaznic de cătră miază noaptie. Atunci împăratu chemă ficioru la el și-i zisă să între repedie în casa cea de șer și să tragă repedie ușa după iei. Și ascultă ficioru porunca tătînie-său, da nu dieplin, el adică să dusă în grădină cu Plastirea subsuoară și împăratu gîndi că iei de bună samă s-a băga în casa cea de șer. Da iei de undie să intre? Iei ascultă sfatu mîne-sa și al călugărului, nu intră în casa cea de șer, ci să preîmblă pîntre cei pomi, cetind din Psaltire. Și ploua ca din cofă, și îmbla fulgerile pă lîngă ficior cruciș și curmeziș, da iei nu să nici înfiora, nici nu-i păsa mult că-l udă ploaia, ci cetia mereu din Psaltire.

Odată, cînd iera iei cătră fundu grădinii, numa audie: poac! de să cutremură pămîntu din temelie. Atunci să făcu galben ca ceara de spaimă și să uită în partea de undie-i veni sunetu. Adică casa cea de șer iera tătă ferferiță! în ea trăsnise și-o împrăștiase cît iera grădina de mare.

Împăratu înlemni de spaimă, cînd își văzu casa tătă țîră, crezînd, vezi bine, că ficioru îi melestuit și mort.

Da nu trecu o minută de ceas și ficioru întră în palută întreg și sănătos, cu Psaltirea în mînă, da ud pînă la pchiele.

Împăratu sta să nu-și creadă uăchilor, iar împărăteasa așa în hainie de mătasă cum iera, să repezi la iei și plîngînd de bucurie îl strîngea în brață de tătă să udă și ea de hainele lui. Apoi îngenunchiară tăți jos și mulțămiră lui Dumniezău, că s-o mniloschivit de-o cruțat copchilu și așa cuvîntu ursitoarei cea de-a doaua o rămas de minciună.

De bucurie mare, că dară ficioru o trecut de doauăzeci de ai, și o rămas cu zîle, părinții s-o pus și l-o însurat. Lucru greu n-o fost a-l însura, că doară vedem, că și ficiori de-ai noști, de sînt numa cu on pont mai frumoși decît ucigă-l toaca, încă să însoară, își capătă neveste, d-apoi iei, ficior frumos și ficior de împărat, să nu-și și căpătat nevastă? Și după ce l-o însurat, l-o lăsat pă iei să împărățască.

Și-o împărățit cu dreptate și s-o făcut vestit în tătă lumea păntru legile cele bune, ce o adus în împărăția sa.

Iera adecă pînă-ntraceiea obiceiu în lume, că nime nu învăța carte; de școale nici pomană nu iera. Numa cei călugări bătrîni stau p-atunci cu nasu-n ceaslov și-n Psaltire, alți botezați n-aveau grija cărților. Da iei o adus legi cum că în tăt satu să să facă școală, undie tăt uămu să învețe a ceti din ceaslov și din Psaltire. Aceasta legie iei o adus-o drept mulțămită la Dumniezeu, fiindcă l-o scăpat de moarte.

Și prindia lumea a să îndeletnici cu ceaslovu și cu Psaltirea și bine iera în lume.

Cît o stăpînit iei, cică niciodată n-o trăsnit și n-o fulgerat, vremi grele n-o fost păste împărăția lui.

Da o murit iei și cu iei o murit și legile cele bune. Împărații, care au urmat după iei, au prins a porunci să să arunce ceasloavele și Psaltirile din școale și în locu lor să învețe alte bazaconii.

De aceea vin amu atîtea vremi grele păstie bdieții dă noi, păntru răutatia și păgînitatia celor mai mari. Iar dă nu vom ținea batîr noi prostimea la ceaslov și la Psaltire, o să vedieți, că și mai grele vremni or vini, de ce să nie mîntuie bunu Dumniezău!

Amu auzit-ați povestea Psaltirii?

Dacă nici povestia asta nu v-a plăcut, atunci veci-purure-vecini că nu mai auziți poveste din a mea gură.