De la moară/Dreptatea și strîmbătatea
Zice că au fost odată doi frați, unul putred de bogat și altul lipit pămîntului de sărac ce era. Dar, cum de obște-i în lume, cel bogat trăia cam cu cînia, cum să zice, cam cu nedreptatea, pe cînd cel sărac trăia cinstit dintr-o zi într-alta, agonisindu-și cele de lipsă cu sudori crunte și tot nu i se ajungeau două cu două.
Cu chiu, cu vai se apucă însă și săracul la două vițele și din vițele la junici, iar din junici la vaci. Acum i se părea, că toată lumea-i a lui, pe cînd frate-său, bogatul, care avea șireag de boi și de vaci, numai nu plesnea de năcaz, văzînd că și săracul a ajuns la două cioloage de vaci. Deci își puse în gînd, că cu orice preț să-i ia văcuțele. Și i le-a și luat, că uite cum a fost rîndul: Săracul căra cu vacile bucatele sătenilor la moară pe un car hodorogit și după ce le măcina, aduce făina acasă pe la oamenii, care apoi îi dau și lui bucate și faină de-și putea ținea copiii cei mulți. Odată, zice bogatul cătră sărac, într-o primăvară, cînd erau drumurile rele și desfundate:
— Măi frate, mie mi-e milă de tine și de văcuțele tale, cum să trudesc de rău prin glod pînă la moară. Hai să prind înaintea vacilor tale doi boi de-ai mei, așa vom duce mai lesne la moară, iar ce vom căpăta vamă, vom împărți. Bine-a fi?
— Bine, răspunse săracul, căruia nu-i plesnea prin minte vicleșugul frățîne-său.
Și prinse bogatul boii lui cei mari înaintea văcuțelor săracului și cutreierară tot satul și încărcară carul de saci și să porniră cătră moară.
Mergînd ei pe lîngă vite, prinseră a vorbi, mai de una mai de alta, ca oamenii, pînă odată zise bogatul:
— Ce gîndești tu frate, care-i mai bună, dreptatea ori strîmbătatea? Cu care ajungi mai departe?
Iar săracul răspunse:
— D-apoi Dumnezeu, drăguțul de El, dreptatea o voiește, și dar dreptatea-i mai bună, cu dreptatea trebuie să trăiască tot omul din lume, numai ea-i cu cale și sfîntă.
— Așa! răspunse bogatul batjocoritor, hai să ne rămășim, că n-ai drept! Dacă trei oameni, pe care i-om întîlni mai curînd, vor zice că tu ai drept, atunci ai tăi să fie boii ăștia, ce trag amu în tînjală; dacă însă îmi vor da mie drept, atunci să fie ale mele vacile tale; vrei ori nu vrei?
— D-apoi, fie cum zici tu! răspunse săracul, gîndindu-se întru sine: nu poate fi om să zică, că strîmbătatea e mai bună decît dreptatea. Dar bogatul rîdea numai pe sub mustețe, știind bine, că frate-său nu mai are vaci.
Nu mult trebuiră să meargă și iată se întîlniră cu fătul (crîsnicul) de la ei din sat și-i spuseră rămășagul, după cum vi l-am spus și eu. Iar fătul răspunse:
— În vremile de azi, zău aceea, mai departe o duci cu strîmbătatea, decît cu dreptatea.
— Auzi, frate, zise bogatul, am dară un martor și încă față bisericească; de mai capăt doi, linge-te pe buze de vaci.
Săracul se mira numai, cum de fătul, omul cel cinstit de la el din sat, care trage clopotele de la sfînta biserică, el, care suflă în cădelnița popii și care-i poartă ceaslovul și patrafirul, el să zică că strîmbătatea-i mai bună decît dreptatea!
Dar nu apucă să se gîndească mult, cînd iată și diacul (cantorul) îi întîlnește și le dă bună ziua. Bucuria săracului, crezînd că doară jupînul diac, care vede în carte, care spune cazania mai ca un popă, care cîntă la morți și versul lui Lazar din Viftania, doară-doară va ținea cu el și va zice, că mai bună-i dreptatea decît strîmbătatea. Deci îl și întrebă:
— Jupîne diece, uite cum și cum ne-am rămășit, ce zici dumneata, care-i dară mai bună?
Dar bătrînul diac tuși una, de gîndeai că vrea să înceapă căzania, apoi ștergîndu-și mustețele cu aripa sumanului, zise:
— Hm! zău în vremea de azi mai depate o duce omul cu strîmbătatea, decît cu dreptatea!
Încremeni bietul sărac, cînd auzi judecata diacului, văzînd, că unul de mai zice ca cei doi, el nu mai are vaci în veci purure vecinică. Nici nu se putu bine desmetici de minte, cînd ciop și popa:
— Bună ziua, fiilor!
— Să trăiești cu bine și cu sănătate, părinte – răspunseră frații cu un glas, – bine că ni te-a scos Dumnezeu în cale să ne faci o judecată, că uite așa și așa ne-am rămășit și fătul cu diacul așa și așa au zis; Sfinția ta ce zici?
— D-apoi ce să zic, fiilor? Am ajuns zile grele, zile negre de ispită, și, zău aceea, în lumea de azi mai bine trăiește omul cu strîmbătatea decît cu dreptatea!
— Auzi, frate – zice bogatul.
— Aud, răspunse săracul, gîndindu-și: Bine a zis cine a zis, că de te întîlnești cu popă în cale, în acea zi dai de dracul.
Apoi întorcîndu-se spre frate-său zise:
— Frate, după cum cu strîmbătatea ta mi-ai cîștigat văcuțele, acum c-o cale scoate-mi și ochii, că tot fără de ele nu am ce căuta la copii acasă.
Și bogatul nici nu așteptă, să-i zică frate-său de două ori, ci se puse cu brișcă și-i scoase frumușel ochii, apoi orb cum era, îl trase de o parte de drum, sub niște spînzurători, unde îl lăsă, iar el merse cu văcuțele săracului orb.
Cît o fi stat orbul singur acolo, cît n-o fi stat, nu știu, destul că într-un tîrziu, poate pe la miezul nopții, s-au așezat trei corbi pe spînzurători și au început a grăi în graiul omenesc. Unul din ei zise:
— Să vă spun ceva, fraților!
— Ce?
— Hm! împăratul Verde e de moarte, toți doftorii n-au ce-i mai face și el piere cu zile; dar boala lui are leac: rădăcină de spînz fiartă în apă neîncepută să se scalde de trei ori și să deie trei slujbe și-i trece.
Al doilea corb zise:
— Ce grije ai tu de un om? că doară și împăratul Verde-i numai un om! Dar să vă spun eu un lucru mai mare: Cetatea împăratului Roșu toată va arde în ziua de Rusalii cînd va fi cruce-ameazăzi; și mii de suflete nevinovate vor pieri în foc, ori că de vor scăpa de foc, vor pieri după aceea de foame, că tot ce au o să le ardă. Dar să știe oamenii, cum nu știu, ar putea-o mîntui: să se pună șase voinici pe cei șase cai murgi ai împăratului Roșu și de la prînz pînă la amiazi să ocolească cetatea, iar cînd va fi cruce-amiazi să fie în mijlocul piațului. Atunci caii toți șase vor crepa de osteniți, iar norodul să se pună și să sape în grabă șase fîntîni, în cele șase locuri, unde vor crepa caii și de acolo vor ieși 24 de izvoare, din fiecare fîntînă patru izvoare și vor arunca din ele atîta apă, cît focul, ce va izbucni din toate părțile cetății, într-o minută va fi năbușit și miile de oameni vor fi scăpate de foc și de foamete.
Al treilea corb zise:
— Mai scump odor în lumea aceasta este lumina ochilor, vederea și vai, mulți oameni sînt orbi! Dar dacă ar ști orbii cum nu știu, să se spele pe ochi cu rouă din noaptea de Arminden, toți ar vedea...
După aceste corbii se luară în zbor și se duseră toți trei în trei părți, iar orbul rămase singur singurel gîndindu-se: oare visat-a ori auzit-a aievea ceva?
Într-aceea își aduse aminte că asta e seara spre Arminden și începu a vrăji cu mîna pe jos pe iarbă și simți, că i se rourează și dete cu mîna udă pe la ochi și – minune, începu a vedea; ba după ce se spălă bine, văzu chiar mai curat decît pînă a nu scoate frate-său ochii. Acum se puse omul nostru în coate și în genunchi și da mulțămită lui Dumnezeu că i-a dat iară vederile ochilor.
După ce se făcu ziuă, o tuli în pădurea unde știa el spînz, săpă rădăcini de spînz și raita cu ele pînă la împăratul Verde, care zăcea pe pat și trăgea de moarte. Cum ajunse acolo se puse a fierbe spînzul în apă neîncepută și cum îl scăldă de trei ori în trei zile dupăolaltă, în care zile și preoții îi făcură slujbe, se făcu împăratul atît de sănătos, încît ar fi jurat oricine că n-a fost bolnav nici cînd.
Acum îl încărcă de aur și de bunătăți pe bietul sărac și punîndu-l în trăsură cu cai buni, îl trimise la casa lui, mulțămindu-i din inimă pentru ajutorul ce i l-a dat.
Omul nostru s-a dus pînă la el acasă și i-a dat muierii și copiilor cele de lipsă, apoi s-a luat cătră cetatea împăratului Roșu, să ajungă pînă în ziua de Rusalii, să o scape de perire. Și ajuns-a el cu mare greu chiar cînd erau oamenii cu icoanele la țarină. Și cum ajunse, îndată și alese șase feciori voinici și le zise:
— Încălecați pe cei șase telegari ai împăratului, și-mi ocoliți cetatea în ruptul capului și cînd va fi cruce-ameazi să-mi fiți în mijlocul piațului, că de unde nu, nu-i bine cu cetatea asta.
Și l-au ascultat voinicii și au încălecat pe telegarii împăratului și cînd era cruce-ameazi erau înapoi. Cum ocolise cetatea în fuga cea mare, într-atîta se osteniseră cît, îndată ce ajunseră în piață, crepară toți șase caii și voinicii se puseră bărbătește a săpa și îndată izvorîră șase fîntîni cu cîte patru izvoare una, de toate 24 izvoare. Și bine prinseră, că chiar în aceea clipită s-a fost aprins din chiar senin cetatea de toate părțile, încît fără acele izvoare, nu era modru să se poată stinge.
Cetățenii de bucurie îl luară pe sus pe omul nostru de-l duseră pînă la împăratul, care-l dărui cu multe și frumoase dauri și-l trimise la casa lui în hinteu, ca pe un grof, ba încă-l rugară să rămînă de tot acolo, dar el nu voi să se înstrăineze de satul lui.
Văzînd oamenii din sat norocul ce a dat peste el, cei buni și de omenie să bucurau, iar cei răi se supărau foc. Între cești din urmă era și drăguțul de frate-său. Acesta, cum îl văzu încărcat cu atîtea bunătăți, alergă la el și începu a-l mustra:
— Vezi, frate, la cît bine te cumpănii eu?! Acum, ori hai să împărțim binele tău, ori să mă cumpănești și pe mine, să dau de comori ca tine. Dar acesta-i răspunse:
— Mulțămește, frate, lui Dumnezeu, pentru cît ți-a dăruit și nu mai rîvni la averile altora.
În zadar îi fu toată truda, că frate-său sta narnă pe el și nu putu scăpa de el, pînă nu merse împreună sub spînzurători, unde-i scoase ochii, apoi se întoarse nemîngîiat cătră casă, ca omul de omenie, care numai de silă face o faptă, ce nu s-ar cuveni.
Dar bocotanul, cu toate durerile, rămase mulțămit sub spînzurători orb și abia aștepta să vină noaptea și să-i prorocească și lui corbii, cum să-și capete vederile și cum să se umple de bunuri, ca frate-său.
Și noaptea veni și veniră și corbii și prinseră a se sfătui:
— Vedeți voi, fraților, zise unul, că tot ce am prorocit în noaptea de Arminden s-a împlinit, acum să vedem care, ce mai avem de spus?
— Să vedem mai întîi, nu este cineva pe aci să ne audă? zise alt corb și începură a căuta pe jos. Și cum deteră de bocotanul cel orb, care-i pîndea, îndată mi-l mîncară tot de viu, ca să nu mai poată auzi sfatul lor.
Cînd îl mîncau corbii îl auzi un om cum se văieta și striga: Acum văd și eu, că mai departe o duci cu dreptatea, decît cu strîmbătatea!