De la București la Roșiorii-de-Vedea și-napoi

Poveștele unchiașului sfătos de Petre Ispirescu De la București la Roșiorii-de-Vedea și-napoi

I

Dragii moșului,

Cînd eram și eu tînăr ca d-voastră, mi-ar fi plăcut și mie să călătoresc, adică, cum se zice să dau și eu cu nasul prin a lume mare, să cunosc, barim, cîteva locuri de-ale noastre, românești. Dară, de! omul multe dorește, iar Dumnezeu face ce știe el, adică, cum grăiește zicătoarea: „omul hotărăște, Dumnezeu împlinește”. Ba încă cdată mi-aduc aminte, a! a! p-aci, p-aci, era să dau Colintina la spate și să mă opresc drept în Iași; însă lucrul rămase jos.

Aș fi voit, vedeți d-voastră, să văd și eu cei munți frumoși ai țării noastre. Mi-a fost dat însă ca tocmai la bătrînețe să mi se împlinească o parte din dorințele tinerețelor.

Și ca să nu mai întindem vorba de surda, căci povestea zice: acum o mie de vorbe un ban nu face.

În toamna anului 1881, oarecare trebuințe mă chemară la Roșiorii-de-Vedea. Nici că-mi trăznea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș.

Cercetînd, am aflat că neică Enache căruțașul este om de omenie; m-am dus de l-am căutat; l-am găsit la locul lor de adunare; ne-am învoit, și a doua zi catrafusele ce bruma luam cu mine, fiind adunate la un loc și legate, am plecat.

Era la 1 septembrie. Dis-de-dimineață eram gata și așteptam cu nerăbdare să vie căruța. Nu se făcuse încă ziuă bine, și tot ieșeam la poartă, să mă uit în calea lui neică Enache. Minuturile mi se păreau ani. Mă tot ciudeam, cum de nu mai vine căruța. Vezi că neică Enache știa el ce face. Voia, vedeți d-voastră, cum a și făcut, hem să mergem în călătorie, hem să nu-și prea ostenească caii, ca să poată fi totdeauna în stare de a călători.

Cind, deodată auz: balanga! balanga! Ies la poartă; era căruța lui neică Enache. Nu mai aveam inimă în mine de bucurie. Părea că nu mai ating pămîntul cu picioarele.

Nu știu, dragii moșului, dacă veți fi călătorit și d-voastră vreodată. Eu însă vă spun drept că bucurie ca aceea arareori se poate simți; parc-apucasem pe Dumnezeu de-un picior, nu altceva. Săream ca un iepure, nu mai căutam la greutatea anilor. Și azi mă mir, de unde și pînă unde atîta putere. Sprinten ca un copil de 12 ani, m-am suit în căruță, mi-am făcut cruce, am zis: Doamne-ajută! și i, i, i, mișcă la drum, băiete! Auzisem că locuitorii din Roșiorii-de-Vedea sunt oameni dezghețați, pui de românași, cum se zice, coborîtori in linie dreaptă din acele viteze pîlcuri de roșiori, atît de vestite în istoria patriei noastre, împreună cu verzișorii.

Aceasta îmi îndoia bucuria, știind că merg să fac cunoștință cu niște astfel de oameni.

Cind am ieșit din București, pe calea Rahovei, adică a Craiovei, că pe acolo este drumul la Roșiorii-de-Vedea, se ridicase soarele cam de vreo două suliți, era, adică, cam șapte ceasuri. Am apucat pe șosea pînă unde ține ea; apoi pe drumul croit pe de-a-ntregul.

Era într-o marți, și în cel dintîi sat, Bragadirul, în care am intrat, după ce-am ieșit din București, ne-am întîlnit cu un popă, care umbla din casă în casă, fiindcă era zi întîi.

Am uitat să vă spun, dragii moșului, că pornind de-acasă, n-apucasem să facem vreo cincizeci de pași, și numai, iaca! un pui de grecotei ne iese înainte dintr-o băcănie, cu o doniță goală în mînă. Eu, care mă țin de credințele poporului nostru, vă mărturisesc că văzînd donița seacă a grecoteiului, întîlnind pe popa în cale de dimineață și știind că ziua plecării a căzut într-o marți, o cam sfeclisem și mă așteptam la cine știe ce ursuzlucuri. Mi-am scuipat în sîn, am mai zis un Doamne-ajută! și cu Dumnezeu înainte!

Am trecut apele Ciorogîrla, Sabarul, Argeșul, satele Bragadirul, Climceni etc., și am conăcit la han la Crevenic. Dîndu-mă jos din căruță bag de samă că ea are no. 13. Atunci mi-a intrat vulpea în sac. Socoteam că trebuie neapărat să mi se întîmple vreun neajuns, deoarece atîtea semne cobitoare a rău am întîlnit în acea zi.

M-apuc și spun lui neică Enache temerea mea.

El însă îmi răspunde:

— Nu te teme, domnule, că ești cruce de voinic! Lasă că ești cu mine, ce Dumnezeu!

Nu știu cum scoase el vorbele astea din gură, că parcă mi se răcori inima, mă liniști oarecum. Nu pot să vă spun ce are omul ăsta, că boiul lui, graiul lui cel blînd îți insuflă ceva încrezător.

Căruța lui neică Enache este pe arcuri; are patru călușei, să-i trăiască! de merg voioși cînd stăpînul este cu dînșii.

Unde să auzi d-ta pe neică Enache mustrîndu-și caii, ori blestemîndu-i sau înjurîndu-i, te-aș! ferit-a sfîntulețul! Cînd se întîmplă ca vreunul să se codească la drum, să nu dea în ham, el îl îndeamnă numai întorcînd biciul pe deasupra lui, și grăind: „Ii! bălan, că te bășic!“ sau: „Mînă la drum, cîrlan, că-ți dau grăunțe!“ și caii ascultă de gura lui, și întinde la drum, de ți-e dragă lumea să călătorești cu neică Enache. La han am găsit și de mîncărică, și pat de odihnă pînă ce caii să îmbuce și ei olecuță, și să mai și răsufle, că mare era zăduful. Nici nu ne-am atins de merindele noastre, căci n-am avut trebuință de ele.

După masă, m-am pus nițel pe pat, și pînă să aromez, gîndurile îmi zburară înapoi, la drumul ce făcusem. Și cercetînd satele și apele ce lăsasem în urmă, nu știu cum, că închipuirea mi se opri la Argeș și la Sabor. Atunci mi-am adus aminte de un cîntec vechi ce mi se pare a-l fi auzit oarecînd, și anume:

Cit e Argeșul de mare,

Haz ca Săbărelul n-are…

Ca ce noimă să fi avînd vorbele acestea? Argeșul așa de mare, Săbărelul, un pîrîuaș, și are haz mai mult decît Argeșul! Cine să fi alcătuit cîntecul.”cesta? Ce o fi vrut să înțeleagă el? Astea toate învîrtindu-se prin creierii mei, nu puteam să-i dau de samă. Mai gîndiți-vă și d-voastră, și de veți ajunge să pătrundeți în înțelesul lui, spuneți-mi și mie. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la:

Cît e Argeșul de mare,

Haz ca Săbărelul n-are…

Mai tîrziu am cercetat pe oamenii din localitate, pe lăutari, și abia am ajuns să-l încropesc. Și fiindcă n-am nici o taină la sufletul meu, vi-l împărtășesc si d-voastră aci.

Cînd m-am deșteptat, caii erau prinși la ham; m-am urcat în căruță și am plecat. Nu însă fără să plătesc cheltuiala ce am făcut, căci nu m-ar fi lăsat hangiul, deoarece sunt un umilit muritor: nici tu subprefect, nici primar, ba nici chiar notar, căci atunci poate, dă! mi s-ar fi făcut vrun hatîr.

Mergînd mă tot miram cum de spun oamenii, adică cei ce călătoresc prin țară că ești silit să mori de foame, de cumva nu te vei îngriji de merinde. Și tot povestind cu neică Enache, am trecut apa Glavaciocul, satele Flămînda, Frăsinet, Oltenii, Perii și am ajuns sara la Vîrtoapele de jos, unde am și mas noaptea. Aici iarăși am nimerit-o bine.

Mă tot cruceam, și mă gîndeam la bîrfelele oamenilor. Tocmai tîrziu, hei! după ce am pățit alageaua, cum se zice, am priceput și eu, tîrzielnicul de mine! cum merge șiretenia pricinei.

Neică Enache, ca toți birjarii, se teme de musafirii giambași de noapte, și-și caută locuri de conăcit ferite de asemenea musafiri.

Ceva mai mult. Neică Enache, căutîndu-și un asemenea loc, are grijă ca și mușteriii lui să fie mulțămiți și să-și găsească toate înlesnirile, fără stînjeneală. Ce e drept, cam rar se găsește asemenea locuri; dară neică Enache, hîrșit într-ale birjăriei, și cinstit cum este, nu știu cum face, nu știu cum drege că le bobește bine.

La Vîrtoape, neică Enache ne-a dus în gazdă la un anume Constantin Popa Crăciun, creștin al lui Dumnezeu, fecior de popă, om cu dare de mînă. Mă cam îndoiam să mîi acolo, dară neică Enache mă încredință că acolo mîne și subprefectul, cînd călătorește prin plasă.

Atunci mi-am zis: dacă trage aici astfel de ipochimeni, trebuie să fie bine. Neică Enache trăsese aici ca pe ciripie, căci aflase el ce aflase, de pe la alți chirigii, tovarăși de-ai lui, pe care-i cercetase despre drum, căci el, deși îmbătrînit căruțaș, nici el, vezi, nu mai fusese la Roșioriide-Vedea.

Cum am spus, d. Constantin Popa Crăciun ne spuse că n-aveam trebuință de nimic al nostru, căci la dînsul se găsesc și pui de găină, și lapte, brînză, ouă, ba și un purcel fript, dacă voim, căci, slavă Domnului! curtea este plină de oase și de vite. Ba încă, pentru norocirea noastră, ne spuse că tocmai atunci argații dase cu plasa și prinsese un crap, care fierbea cu borș la foc. Noi răspunserăm că ne mulțămim să avem pentru cină ceea ce găteau pentru dînșii.

Ne puse masa, și ne aduse de toate ce aveau ei pentru dînșii. Se înțelege că mămăliga nu putu lipsi de pe masă.

Gazda ne spuse., după ce intrarăm în vorbă cu dînsul, că bietul răposatul tată-său le lăsase lor toată agoniseala lui de o viață de preot al satului.

Maica preoteasă, care trăia cu dînșii, este o femeie vrednică și sprintenă.

Ea vede de vite sara, cînd se întorc de la păscut, ea le închide peste noapte, fiecare pe la locurile lor; ea le dă drumul dimineața și în primirea văcarilor și argaților ca să le ducă la pășune. În curtea lor se află tot felul de vite: și vite mari, și vite mici.

Un lucru am uitat să vă spun, dragii moșului, Constantin Popa Crăciun este însurat, Are și un frate mai mare, dară e cam pătimaș. Mintea lui, minte de copil mic; dacă-i dă de mîncare, mănîncă și el; de-i zici: dă-te mai încolo, se mișcă și el. Pasămite este luat din iele, care i-au sorbit și mintea și inima, sărmanul! Toate le are bune d-nul Constantin Popa Crăciun. Cu toate astea, are și el un vierme care-l roade. Nu face copii. Și ar dori cu foc să aibă și el măcar un copilaș. Ca să-și mai astîmpere oarecum dorul ce-l muncește, a luat un copil de suflet, pe care-l crește ca pe al lui. Altminteri, el este țîrcovnic la biserică și mai face și pe negustorul. Daraveri de sat: mai cu vitișoare, mai cu grîne, adună și vinde pe la tîrguri. Trebușoara îi merge binișor, căci are chiag.

Cămara unde am mas era curată. Nici o muscă, nici un purice n-am simțit. Fi-va oare, pentru că eram ostenit de pe drum? Destul că am fost bine primiți, bine găzduiți și bine ospătați.

A doua zi mă gîndeam cam cît are să mă coste o așa găzduire subprefectorească? Spunînd că am dorința să beau o cafea cu lapte, d. Constantin Popa Crăciun se repezi în vecini și aduse cafea, că el, zicea, o isprăvise și n-avusese timp să meargă la tîrg ca să-și cumpere alta. Atîta bunăvoință mă uimi. Și cînd voiram să plecăm, întrebai:

— Ce sunt dator pentru găzduirea cea bună ce am găsit la d-ta?

— Ce vei voi d-ta să dai, domnule.

— Cum ce voi eu să dau? Ei, iaca, eu nu voi să dau nimic.

— Bogdaproste! și pentru atît. Bine că nu-mi mai și cereți ceva pe deasupra.

M-am uitat lung la dînsul. Auziți d-voastră, dragii moșului? Tot eu să mai cer. Ca ce să fie asta oare? l-am întrebat eu; dară n-a voit să-mi spună ce noimă aveau cuvintele lui. Dac-am văzut așa, mi-am zis și eu: deci, tacu-te mă cheamă. Am scos și i-am dat cinci lei noi. El îmi răspunse că-i plătisem cu prisos. Mi-a părut bine. Și luîndu-mi ziua bună, am plecat.

Am trecut Rădoieștii, apa Teleorman, Satul nou, rîul Vedea și am ajuns la Roșiorii-de-Vedea.

II

Ca să meargă cineva la Roșiorii de-Vedea, dragii moșului, drept din București, trebuie să-și aducă aminte de ceea ce era drumurile noastre mai acum vro cincizeci ori șaizeci de ani. Căci și guvernul de azi, și stăpînirea de ieri, pesemne c-au uitat că Roșiorii-de-Vedea fu odată capitală de județ.

Uita-i-ar relele pe ei acolo! Nici tu poștă, nici tu șosea, nici tu drum de fier, nimic! Dară nimic, care să-ți arate drumul în acea parte de loc; nici o înlesnire ca să mergi la acest oraș, vestit altădată.

Voind să mergi cu mijloacele date de stat trebuie să treci pe la Giurgiu. De aici să te urci în vapor, care te duce la Turnu-Măgurele prin, Zimnicea, și din acest oraș, cu o trăsură particulară, ori cu diligența să ajungi la Roșiori, căci este o diligentă ce ține în legătură centrul județului cu Rușii. Sau, de la Giurgiu să te urci în diligență, dacă este loc, să mergi prin Alexandria, ca să ajungi la Ruși, drum pe care-l faci, și într-un chip și într-altul, cam într-o zi și jumătate, cu adaosul neplăcerii de a-ți tot descărca și încărca catrafusele dintr-o trăsură într-alta.

Mai scurt ar fi să te duci cu drumul de fier, calea Piteștilor pînă la Stolnici; ajuns aci trebuie să fi închiriat de mai nainte o trăsură din Ruși, care să te aștepte la Stolnici, și să te ducă acolo.

Această trăsură te costă aproape îndoit cît drumul de fier. Altfel, rămîi acolo la Stolnici, de n-ai nici unde să-ți pleci capul, stațiunea fiind mică, într-un sătuc.

Cu chipul acesta ajungi într-o zi la Ruși. Cine vrea să meargă la Roșiori și să ajungă cu floare la ureche, fără grijă, fără nimic, să ia cu chirie birja lui neică Enache.

Să nu caute că are no. 13. Neică Enache este omul care desface toate făcuturile cu omenia sa. El este îmbătrînit în ale călătoriilor, el știe toate dichisurile drumului, și vrînd să-și găsească toate înlesnirile, caută totodată ca și mușteriii lui să meargă liniștiți și să afle tot ce le trebuie pe drum.

De la București la Ruși este ca la șase poște și le faci cam într-o zi și jumătate.

N-am stat decît o jumătate de zi în acest oraș și m-am întors.

Peste un an, aceleași trebuințe mă chemară la Ruși, și de astă dată am rămas cîteva zile, ți am aflat că Adunarea Națională a recunoscut și ea in cele din urmă, că este de trebuință a intra și Roșiorii-de-Vede în lanțul căilor ferate.

Dară de la a recunoaște pînă a-l pune în lucrare mai are să curgă apă pe Dîmbovița. Însă, ce să zici? omul trăiește cu nădejdea, și prin urmare nici noi să nu pierdem nădejdea. Să nu vă fie cu supărare, dragii moșului, pentru abaterile ce fac. Că uite, te ademenesc lucrurile ce vezi cu ochii și șchioapeți din drum. D-voastră cînd vedeți că încep să bat cîmpii, mai tușiți, mai mișcați-vă din loc, bateți șeaua să priceapă iapa, cum se zice, ca să mă întorc la șiritenia noastră.

Și cum vă spusei, de astă dată am zăbovit cîteva zile. Prietenul la care am tras în gazdă m-a primblat prin tot orașul. Pot zice, am văzut tot, căci nu este anevoie a cunoaște orășelul în două sau trei zile. Mai întîi ți se arată rămășițe din ceea ce fusese odată. Multe dărîmături încredințează că pe acolo a fost odată case mari, case boierești, cum se obișnuia în vechime.

Eram setos, vedeți d-voastră, să cunosc mai de aproape pe acești orășeni, renumiți în vechime, pe Roșiorii de la Vedea, românii ăia grozavi, care au făcut atîtea izbînzi odinioară, împreună cu verzișorii.

Ca să vezi fruntea orășenilor, trebuie să mergi la Cazino. Acolo se adună și bun și rău, căci aci este locul de întrolocare a tot ce este mai spălățel în oraș. Aci se vorbește despre politică, despre interese, despre afaceri. Se joacă și iar se joacă cărți, boală care chinuiește pe toți.

Am intrat în vorbă cu mai mulți și m-am încumes a-i întreba cu ce-și îndeletnicesc ei mintea, spuindu-le că n-avusesem timp să le văz librăria.

— Ah! Domnule, nu-ți mai pierde vremea degeaba. Noi n-avem librărie în oraș; sau mai bine cîte băcănii, atîtea și librării. De la băcani ne cumpărăm hîrtie, condeie, cerneală etc.

— Dară cărți?

— Cărți de școală se găsesc de vînzare la unul din profesori, încolo nimic.

— Ei, ce citiți d-voastră?

— Iaca, cînd vin gazetele la Cazino, ascultăm și noi ce spune alde primarul, ori alții care iau gazeta în mînă.

— Asta la Cazino. Dară acasă?

— Acasă vorbim, povestim, fumăm etc., iară femeile, cînd nu lucrează, joacă loton ori sinonime.

Am intrat în cîteva prăvălii, de unde am cumpărat cîte ceva lucruri mici, de care aveam trebuință. M-am crucit cînd le-am văzut împodobite, mai numai cu cadre rusești și bulgărești. Rar, colea și colea, văzui rătăcit și cîte vrun chip românesc.

Rămăsei uimit și mă întrebai în sine-mi: „Dară unde mă aflu eu, frate? în țara românească ori bulgărească?“ La surprinderea mea, prietenul îmi spuse o mie și o sută.

Acum, dragii moșului, iasă ședem strîmb și să vorbim drept. Nu e așa oare, că în mare rătăcire fu lăsat bietul nostru popor ca să cadă? (Noi vorbim de locuitorii din

Roșiorii-de-Vedea și de preajmetele lui.) În casele lor icoane, cadre și chipuri bulgărești.

Ei nu citesc, că n-au de unde să-și cumpere cărți. Ei sunt cu totul părăsiți de inima țării, rupți de la coastele ei și năpăstuiți pe malul Dunării, fiindcă nici șosele, nici serviciul poștal de-a dreptul n-au cu capitala țării!

Ce să facă oamenii? Cumpără și ei ce găsesc, doritori fiind să-și împodobească prăvăliile și casele. Românii au purtat un război destul de falnic pentru dînșii. Unde sunt cadrele în care să fie zugrăvite faptele lor mărețe? […] Și cutreierînd orașul, am trecut pe la școala de fete și pe la cea de băieți.

Am întrebat pe soțu! meu despre înaintările ce fac la învățătură. Iată ce mi-a răspuns.

— Școala de fete, mai mult cu numele a fost pînă mai anțerț. Cînd erau fetele la recreație, ți se părea că ești la nuntă: trăgeau la niște danțuri, la niște brîuri și la niște bătute de parcă îți da inima brînci să te prinzi în joc cu ele.

Poate că era bine așa pentru alte timpuri; dar pentru timpul de față nu se mai potrivește. Mulțumită însă spiritului de propășire, a început să se simtă și la noi folosul învățăturei la fete și lucrurile au început să se schimbe înspre bine.

Dară încă mite școala de băieți? Acolo e acolo. Un șir de case, proprietatea comunei, de altminteri încăpătoare, dară întunecoase și fără dușumea, am putea zice. Scîndurile s-au tocit pînă într-atîta, încît au rămas numai talpele pe care se așează dușumeaua și pe alături niște gropi, de ești nevoit să sari din tălpoaie în tălpoaie. Bieții băieți, vrînd nevrînd, a trebuit să învețe gimnastica și mă mir cum de nu și-a rupt vreunul picioarele. Bine că nu se găsește prin București o asemenea școală, căci multă lume ai vedea schiloadă pentru că aici sunt și mulți doctori! Onoare însă primăriei: în anul acesta a pus să se facă școalei o reparație, pot zice din temelie!

Acum să-mi dați voie, dragii moșului, să vă spun și cusurul femeilor din Ruși. Nu vă neliniștiți așa! de! că nu cade cerul pe noi, dacă vă voi spune și eu o vorbă. Mai toate femeile fumează!

Rău e, nu e așa?! D-aia văz eu, că vă mușcați buzele, vă țineți cu mîna de falcă! Îngăduiți, îngăduiți, că nu se face gaură în cer. Aveți nițică răbdare să isprăvesc. Dară oare nu sunt și prin București multe care fumează?

Școala sau boldul de propășire, nu știu bine să vă spui, a făcut că femeile cele tinere din Ruși și fetele nu metahirisesc acest obicei, dară cele bătrîne, nu știu zău dacă este vreuna care să nu fumeze. Nu va trece mult, așa cred eu, și se va rări și obiceiul acesta pînă într-atît, încît să vedeți, ia, așa, colo și colo cîte vreuna care să mai fumeze.

Cercetînd și despre sîrguința profesorilor și despre purtarea lor, soțul meu mi-a povestit următoarele:

Mai anii trecuți, regele, voind să facă o inspecție oștirii tăbărîtă pe marginea Dunărei, a trecut și prin acest oraș.

Prefectul de pe vremea aceea i-a înfățișat pe toți slujbașii statului, între cari erau și profesorii. Stînd ei în rînd, unul carele se crede că altul ca dînsul nu se află procopsit, nevoie mare, înaintează cu trei pași și începe a vorbi regelui în limba nemțească. Văz, Doamne, ce s-o fi socotit el, să știe și vodă că se află și pe aici oameni cu știință de limbi străine și să mă ia la ochi.

A pățit-o însă, căci regele îl întreabă:

— D-ta ești profesor la școala națională de aici?

— Da, măria-ta.

— De ce dară nu vorbești românește?

A pus botul pe labe și s-a retras rușinat la locul lui și cu nasul tăiat, fiindcă n-a știut ce răspuns să mai dea.

Prietenul meu mi-a dat apoi o scrisoare a aceluiași neprocopsit profesor, pe care o țin și astăzi. Cetind-o, mi-am adus aminte de pilda Domnului Christos din Evanghelie cu vameșul și fariseul:

Fariseul

„Mulțumescu-ți ție, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, sau ca și acest vameș.

Postesc de două ori pe săptămînă și dau zăciuială din toate cîte cîștig.“

Procopsitul din zilele noastre

„Căci, domnule, deși sunt venit aci în România, 22 ani, însă nu regret a vă spune că încă n-am adoptat caracterul a multor din această frumoasă țară.

Adesea se pot găsi și în corpul didactic oameni fără încredere, însă pe mine vă rog a nu mă trece în ordinea acelora.”

Vedeți d-voastră, dragii moșului, fariseul tot fariseu este în toate timpurile și la toate popoarele.

Din cele ce auzirăți mai sus, puse față în față. vorbele fariseului vechi cu cele ale fariseului nou, v-ați putut încredința, socotesc, de adevăr.

Ba încă cel nou este și mai vinovat, după mine. El este și nemulțumitor cătră un popor care l-a primit cu brațe deschise, îl hrănește și-l socotește ca pe fratele lui, și pîrîtor de tovarășii de școală cu care stă tot pe o treaptă. Dară să lăsăm la păcatele pe niște astfel de oameni și să ne căutăm de șiritenia noastră.

Cum ieși din Roșiorii-de-Vedea pe șoseaua cătră București, la o mică depărtare dai de un sat părăsit, numit Țigănia. Aci este o biserică părăsită, din care a rămas numai zidurile, și despre care se spune multe prin oraș. Am întrebat pe acel procopsit de profesor, de curiozitate numai, ca să-mi spuie ce știe despre acea biserică. El mi-a răspuns, că cine se ocupă de asemenea fleacuri?

Auziți d-voastră vorbă? Și cui se cuvine, mă rog, să cerceteze, să meargă la fața locului, ici o palmă de loc, ca să vază cu ochii lor, să citească inscripțiile, să compare cu ce zice istoria țării, să adune spusele de prin gurile bătrînilor, de nu profesorilor? Ei, care se numesc oameni cu patru ochi, pentru că știu carte, sunt datori să scrie, să facă cunoscut, să dea la lumină spre dezbatere, tot ce se zice, tot ce se află asupra unui lucru, care aduce aminte trecutul unei localități, unde slujesc ei ca profesori, cîte 15 și 20 de ani.

Nu li se cere de nicăiri nimic, ei sunt buni bucuroși că li se dă leafa, și unii dintr-înșii putrezesc toată ziua pe lavițele cafenelelor. Măcar de curiozitate, să se arate că trăiesc și ei, să se știe că au trecut prin lumea asta albă, ar trebui să se îndemne să afle, ca să știe și ei spune celor ce i-ar întreba despre istoria orașului și a prejmetelor. Dară ei nici atîta nu fac. Pe mine mă rîma la inimă să știu ceva despre istoria acelei biserici, am întrebat vro doi, trei bătrîni, și din spusele lor, iată ce am înjghebat:

Cică odată Radu-vodă Negru a ieșit la bătălie cu păgînul, și acesta l-a dovedit; iară el a dat dosul. Și fugind dinaintea păgînului, a ajuns la un copac scorboros. În acest copac s-a vîrît și a scăpat cu zile.

Turcii, luîndu-se după Negru-vodă, l-a gonit, l-a gonit pînă ce i-a pierdut urma. Și caută-l în sus, caută-l în jos, numai deteră cu mîna de el. Văzînd ei că Radu Negru a pierit din ochii lor ca o nălucă, se întoarseră de unde au venit; iară Negru-vodă se făgădui să facă un schit de călugări în locul acelui copac scorboros.

După ce s-au așezat lucrurile în țară, Radu-vodă s-a ținut de făgăduială și a făcut o biserică, biserica ce stă astăzi pustie.

De ce nu s-a făcut schit de călugări, nu pot ști, fără decît știu că s-a făcut un sat de țigani, și s-a numit Țigănia.

Popii, care slujeau la acea biserică, mureau des, și biserica rămînea adeseori văduvă de preoți. Azi așa, mîni așa, pînă ce i-a ieșit nume rău, și popii începură a se codi, adică a nu mai voi să slujească la așa biserică cu triște rea.

Din pricina aceasta sătenii începură a cîrti și a se plînge că le vine greu să meargă pe la bisericele satelor megieșe pentru cununii, botezuri și alte trebuințe ale lor. Ei deteră svon că se va sparge satul.

Un arendaș bogat voind să ție satul, ca să nu se risipească locuitorii, făcu leafă bună preoților care ar voi să slujească la biserica din Țigănie, și se și găsiră vreo cîțiva, care nu prea credeau în piezele cele rele ale bisericei, mai cu seamă că le lua văzul albișorii sunători. Veniră pe rînd, unul cîte unul, ca să slujească. Dară se căiră de prostia ce făcuseră, cînd se văzură la ceasul morții, înainte de vreme. De atunci încoace nu mai voi niciun preot să slujească. Satul se sparse și biserica rămase pustie, cum o vezi cu ochii verzi, de cîntă în ea cucuvelele.

Sătenii, unii apucară într-o parte, alții într-alta. Din adunătura unora dintr-înșii și mai venind și alții de prin preajmă, înființară un alt sat, care se cheamă Satul nou. Acolo își făcură o altă biserică, și aci popii slujesc fără frică.

Acum, din toată această poveste, trebuie să fie ceva. Mai întîi știm, după cum vedem și în București, că unde a fost o curte mare de boier însemnat, ori vro monăstire, sau niscai curți domnești, alături a fost și o țigănie. Ce să fi fost oare la Roșiori, de alături s-a înființat satul Țigănia? Dară biserica nu va avea oare vro inscripție ceva, care să dea la iveală șiritenia povestei cu înființarea ei?

Toate acestea, un profesor de-ai localității le-ar putea dovedi mai lesne decît un străin.

Dară Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, lenea ori nepriceperea au lăsat lucrurile baltă, și așa socotesc că vor rămînea pînă cine știe cînd, sau pentru vecie.

Fiindcă suntem încă în Rușii-de-Vedea, să-mi dați voie, dragii moșului, să vă spun ceva și despre un fel de pașa, la cheremul căruia sunt supuși mare parle din orășeni: acesta este un căruțaș de meserie, român de baștină nu poate fi, după cum îl arată numele ce poartă.

El, cu de la sineși voie, a înființat o diligență de-a dreptul între Ruși și București. Dar numai Dumnezeu s-o facă diligență! Ea trebuie să plece o dată pe săptămînă.

Însă onorabilul cetățean dacă n-are poftă în vreuna din săptămîni să plece la București, rămîne. Uneori vine la două sau la trei săptămîni. Te tocmești cu dînsul, bine, ha! Îți ia arvună, și dacă n-are poftă, nu pleacă. Degeaba-i spui că ai trebuință, că ești silit să pleci, ce-i pasă d-lui.

Îți răspunde cu sînge rece, și fără să se sinchisească de ceva, că nu merge. Îi făgăduiești să-i dai nu știu cît. Și cine poate să sature pe acest nesățios? Ș-apoi, barim, de-ar fi ceva de trăsura lui; o căruță brașovenească, fără arcuri, și mare cît o araba, în care așează, afară de calabalîcuri, cel puțin opt oameni. Roatele uneori sunt legate cu ștreanguri, și pe lîngă astea, are niște cai, care de-abia tîrăsc căruța. Cu această diligență am fost silit să mă întorc la București, în toamna anului 1881, cînd, pe lingă niște saci cu orz, înăuntru mai erau nu știu cîte bucăți de abale, și peste astea, pare-mi-se, șase călători. Apoi alții pe chichiță, în codîrlă, și pînă și peste coviltir.

III

Pînă nu dai cu capul de pragul de sus, nu vezi pe cel de jos, ne cîntă zicătoarea poporului, dragii moșului. E bine să ție cineva seamă de povețele cele înțelepte ale străbunilor; căci dacă nu, se pune în primejdie de a face încercările ce alții au întîmpinat înaintea noastră, și nu ne putem folosi de povețele lor. Un astfel de păcat am săvîrșit eu și am pățit-o.

Neumblat, adică necălătorit prin țară, socoteam că tot cu de alde neică Enache sunt. Știam de la venire că nu-mi trebuise nimic pe drum, și credeam că, deoarece mă întorceam cu diligență, tot așa are să fie; o, cainicul de mine!

Totul fiind gata, m-am urcat în diligentă, și aidem! În trăsură făcui cunoștință cu mai bine de jumătate de testea de ființe omenești, bărbați și femei. Dădui bună ziua și îmi mulțumiră. Unii din soții mei de călătorie, văzîndu-mă că sunt numai cu trupul, fără merinde, fără nimic, se încumeseră și-mi ziseră:

— Cum, nu-ți iei nimic de mîncare pe drum?

— Nu! căci vom găsi pe la conace

— Măcar o pîne, ceva.

— Nu-mi trebuie nimic.

Un zîmbet de milă se furișă pe buzele mai tuturor din căruță. Ar fi mai voit ei să-mi zică ceva; dar stăpînul diligenței era de față și tăcură. Pasămite că știau ei ce știau. Erau pățiți.

Am ieșit din oraș, apucînd pe crîmpeiul de șosea ce duce la București, fără să ne iasă înainte nici iepure, nici popă. De la capătul șoselei, am înaintat pe calea lui Dumnezeu, adică pe văgașurile făcute de căruțele altor călători înaintea noastră, și pe șleau, alegînd totdeauna drumul cel mai bătut. Despre zdruncinături nu vă mai vorbesc; și le poate închipui oricine a călătorit cu asemenea trăsuri.

Stăturăm să facem popas la cîrciumă pe deal; și pînă să dea apă cailor, și să se mai odihnească olecuță, avurăm timp și noi, călătorii, să îmbucăm ceva. Aci la cîrciumă se găsi legumă: ouă, brînză, sardele; dară pîne, nu. Luai pe bani, de la stăpînul diligenței, și-mi astîmpărai foamea.

Soții mei rînjeau pe sub musteață, cum se zice; iar mie îmi cam căzu nasul. Nu ascultasem povețele lor, vezi. Trăgeam nădejde însă că-mi voi scoate din capete sara la gazdă.

În tot cursul drumului dai de cîte un bordei, colea și colea; la toate găsești țuică și tutun; la unele găsești și vin. Dar ce vin? borș, nu altceva; vin de care a băut Domnul Christos pe cruce. Ba la unele găsești și cîte nițică brînză, de s-o tai cu toporul, sau niscaiva pastramă, posmăgită și uscată de să-ți rupi dinții în ea. Pîne însă de loc.

Ne suim în poroclita diligență și pornim înainte, și tot înainte, pînă ajungem să treacă drumul pe marginea unei păduri. Aci, în cale, am dat peste mai multe cete de țigani, ce tăbărîseră cu corturile pe cîmpie. Se vede că se întorceau la bordeiele lor de la munca de vară, muncă ce fac ei prin orașe.

Ți-era mai mare jalea să-i privești. Ei erau însă voioși, cîntau, jucau și alergau, cei mai juni și copilandri, cu picioarele goaie, cu cîte o zdreanță pe dînșii, de li se vedea goliciunea, cu părul căzut pe ochi și împîslit, de nu era pieptănat, socotesc eu, de cînd se născuseră. Cei mai în vîrstă umblau prin preajma corturilor, unii îndeletnicindu-se a așeza sau drege cîte ceva pe lîngă șatre, alții învățîndu-și urșii să joace; iară alții sfătuindu-se în grămezi, grămezi, cine știe la ce, și făcînd o halalaie, de nu-ți venea să stai ca să-i asculți.

Cei mai bătrîni și nevestele stau sub corturi, bătrînii tolăniți, sau într-o rînă; femeile aprinzînd focul sau făcînd mămăligă, ori îngrijind de leguma ce fierbea la foc în ulcele. Altele îndeletnicindu-se a-și cîrpi vestmintele lor și ale copiilor, și altele stînd lungite la soare.

Fețele unora din ei nu păreau a fi ale unor oameni trăiți în ticăloșie; dimpotrivă erau grase și rumene, de parcă se bucurau cine știe de ce trai îmbelșugat, iară pe fețele altora se vedea cît de colo zugrăvită sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. Slabi, jigăriți, nespălați și nepieptănați, supți de necazuri, cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau, cu trupurile uscate ca niște moaște, cu picioare și mîni subțiratice și pițigăiate, și cu toată ființa lor parcă erau strujite de asprimele vremilor și de muncă peste firea omenească. Te lua groaza uitîndu-te la dînșii, cum se tîrau ca niște umbre de oameni, ca niște iezme de noapte și ca niște stafii.

Cum văzură diligență, copiii alergară în gloate, unii să se dea peste cap, alții să se facă roată; iară alții să se tîrnuiască de păr între dînșii, ca să placă călătorilor și să le arunce cîte vrun bacșiș. Nu le era lor destul, sărmanii, truda ce-și dădeau ca să facă cheful călătorilor, pentru un lucru de nimic; nu le era destul că le sîngera cărnurile pe trupurile lor cele sarbede, dîndu-se peste cap printre spinii de pe drum, printre ghimpii mărăcinișului de pe marginea pădurii, printre glodurile de noroi uscat, făcut tun de arșița soarelui, unii din călători își mai și băteau joc de dînșii, mințindu-i că le-a aruncat cîte un gologan, sau făgăduindu-le că le va da, de se vor trage de păr și altele, făcînd haz de credulitatea lor. Cînd omul își face cîte vro petrecere, ca să se înveselească, să rîză, să mai uite și el cele greutăți și sarcinile vieții, înțeleg și eu; dar a rîde și a batjocori pe aproapele tău, pare-mi-se, a fi o neomenie.

Mă uitam cu milă și la batjocoritori și la batjocoriți. Cei ce făceau haz de chinurile semenilor noștri îmi dădeau ghies să rîz și eu de suferințele unor ființe aproape sălbatice.

Acum, dragii moșului, să vedem cine ar putea răspunde, cu mîna pe cuget, la întrebările mele: „În ce erau vinovați acei nenorociți, să fie batjocura unor oameni asemenea dînșilor?

Au doară ei să fie de vină că nu știu pe lumea asta nimic, ori societatea? Și dacă nu-i deșteaptă cei ce sunt în drept s-o facă, dacă nu-i luminează cei ce trebuie să puie lumina în sfeșnic, iară nu sub obroc, ei strică oare? Au doară cei procopsiți s-au învățat ei singuri, ori alții i-au făcut și pe dînșii ceea ce sunt? Și să nu se găsească oare și printre acei nenorociți vreunul, care să se bucure de darurile firii, cu deșteptăciune, cu cap priimitor de propășire și de subțierea neștiinței în care sunt ei cufundați?“

Eu nu mă încumet a vă spune cine e vinovatul, d-voastră judecați singuri cu mintea ce v-a dat-o Dumnezeu.

Și lăsînd pe țigani să-și mănînce amarul după osîndă lor, merserăm, merserăm pînă înnoptă, și ajunserăm la gazdă, la una anume mama Ilinca, unde poroclita diligență trage pentru noapte.

Flămînzisem. Eu auzisem că diligență mîne noaptea la hanul de la Talpa, sau nu știu la care alt han. Mă așteptam să găsesc acolo de toate ce-mi trebuia. Dar stăpînul diligenței și-a schimbat drumul. Acum mîne la mama Ilinca.

El găsise cusur că pe la Talpa sunt hoți de cai. Și măcar că, diligenței, care umblă din tată în fiu pe acel drum, nu i se întîmplase nimic niciodată, totuși de puțină vreme își schimbase drumul.

Pesemne hangiul de la Talpa slujea după cuviință pe călători, de la care nu-i mai rămînea să dea și stăpînului diligenței, care-i aducea mușterii.

Acesta iarăși, știind că oamenii din Ruși, vrînd nevrînd, trebuie să meargă cu dînsul la București, nu se mai gîndește decît la interesele sale. Puțin îi pasă lui dacă găsesc pe drum călătorii de ale mîncării. El știe că are să-i ducă la București și să le ia banii, apoi leșinați de foame, tescuiți, morți, sau abia mai dînd semne de viață, habar n-are. El una știe: știe că are să-i puie în hanul Gabrovenilor și mai multe nu. Lui să-i vie bine; despre călători, mila Domnului.

Cu asemenea cuget schimbă el drumul și se înțelese cu mama Ilinca

— Ce-mi dai d-ta, mie, mamă Ilinco, dacă ți-oi aduce alișveriș pe săptămînă de atîția și atîția lei?

— Ce să-ți dea măiculița? Iacă găzduire bună, fără să plătești ceva, și fîn cît vor putea să mănînce caii.

Învoiala fu gata. Diligență își schimbă drumul. Călătorii fură lăsați ca să-i specule mama Ilinca, cum va ști ea.

Această femeie este scurtă și grasă, guralivă de n-o întrece nici gîștele, nici oteleloaică. Se vede a fi fost curățică în tinerețele ei, și să vă spun, că n-aș voi să o iau pe sufletul meu pentru faptele ei. După părerea mea, cam multe și grele păcate trebuie să poarte ea în spinare.

Coliba babei Ilinca, unde se adăpostesc călătorii, este o casă țărănească, spoită cu var pe dinafară, are un brîu ca de-o palmă, făcut cu boia roșie, jos la rădăcină. De afară intri drept în tindă, unde este și vatra, pe unde se dă foc la soba din una din case. La dreapta este o cămară, ce se zice pentru femei; ca mai micușoară. La stînga o altă cameră, ceva mai mare, este pentru bărbați. Din camera bărbaților este o ferestruică ce dă în celar, prin care-i închide ușa. Un pat în fundul cămării, cît și cămara de lat. Este destul de încăpător de a se culca oamenii în el de-a porumbeii, adică de-a curmezișul patului. O saltea de paie și o scoarță deasupra.

Tavanul este atît de pitic, de-l ajungi cu mîna. Soba este alături cu ușa. Două scăunele mici, făcute din cîte o scîndură găurită, în care sunt băgate cîte trei piciorușe, și ieșite deasupra mult, de te glodește cînd șezi pe ele. O lampă mică atîrnă în părete, deasupra unei mese, sub care ține mama Ilinca ceapă și alte zarzavaturi strînse pentru iarnă.

În această odaie intră cîte zece și doisprezece oameni, adică cîți aduce diligență în gazdă.

Fiecare călător trebuie să plătească cîte un leu nou pentru o noapte, căci doarme acolo.

Mai trebuie să plătească cîte 10 sau 20 de bani pentru lampă, căci arde toată noaptea. Aci nu mai încape vorbă, că dacă are cîte ceva de mîncare, cînd are, trebuie plătit pe cit nu face.

Și cum zisei, ajungînd la gazdă, cea întîi trebuință mă silește a întreba, ce are de mîncare

— Nimic.

— Cum nimic?

— Apoi iaca, săptămînă trecută n-a venit diligență, și ne-a rămas bucatele. Azi n-am gătit mai mult decît ne-a trebuit nouă.

— Nițel lapte, brînză, unt, ouă, pîne, vin.

— N-are mama nimic, domnișorule. Dară dacă poftești o cafea, putem să-ți facem.

M-am mulțămit pe ce am găsit. Cei ce-și îngrijiseră de merinde, puseră ce aduseră cu dînșii și mîncară. Uitîndu-se cu coada ochiului la mine și rînjind pe sub musteață, mă poftiră la masă. Eu, drept să vă spun, nu mi-a venit să iau din masa lor; căci îmi ziseră oamenii, dreptul lui Dumnezeu! Încă de cînd am plecat să iau ceva din tîrg, și eu am desprețuit povețile lor. Eu socoteam că dacă ai parale în pungă, ai de toate ce-ți trebuie. Acum văzui că altfel a ieșit la văpsea. Unii din soți găsiră cu cale să strivească vro două cepe, ca să mănînce; alții mîncară usturoi; alții cine mai știe ce, și cuprinsul casei se umplu de un amestec de miros, pe care trebuia să-l răsufli. După masă se încinse o convorbire între toți, ca aceea, la care fui nevoit să ascult. Eu aș fi voit să mă culc; dar era cu putință oare pînă nu s-or liniști toți?

În cele din urmă sfîrșiră de vorbă soții mei, și ne pregătirăm de culcat. Ne așezarăm în pat, care cum apucarăm, de-a valma, bun cu nebun, rău cu nerău, careși pe unde. Unii din călători, pasămite se îndestulaseră de țuică pe la cîrciume, alții de fasole, cînd plecară de acasă, alții cine mai știe de ce, că adormiră numaidecît și se puseră pe niște sforăite, de păreau că duc porcii la jir. Și mie îmi era somn. La ce să n-o spun? Și culcîndu-mă, am adormit. Dar puișorii mamei Ilinca, locuitorii saltelei celei de paie, se vede că ori se supăraseră pe noi, venetici în casa aceea, că veniserăm să le turburăm pacea, sau că erau flămînzi, căci tăbărîră pe noi. Nu știu ce vor fi făcut soții mei, dar eu știu că m-am deșteptat îndată, cuprins de-o usturime de parcă eram pus pe jăratec și parcă mă îneca ceva.

Acum la ce să păcătuiesc?! Nu știu bine să vă spun.

Înțepătoarele cercetări ale vietăților, călugărițe de la mama Ilinca, sau aerul cel stricat din casă m-a deșteptat. Destul că n-am mai putut să dorm. Fiindcă, să vedeți d-voastră, unul sau mai mulți din călători, obosiți de călătorie, se vede că visau cine știe ce visuri frumoase, și fără să se gîndească că sunt cu alții în cemară, lăsau cele rele și stricăcioase pentru cei ce nu dormeau. Ce s-or fi gîndit ei, cine poate spune? Dară eu m-am sculat și vrusei să-mi fac o țigară. Aerul acel stricat din casă însă m-a dat afară. Mă îneca. Căci nu era cu putință să sufere cineva înăbușitoarele și grețoasele mirosuri ale cepei, ale gazului din lampă, amestecat cu fumurile nopții.

Afară dac-am ieșit, m-am chinuit toată nopticica pe unul din scăunelele, ce vă spusei mai sus, că am găsit acolo. Un pachet de tutun am stricat făcînd mereu la țigări ca să-mi treacă de urît. Atunci m-am gîndit cît plătește osul lui neică Enache. Îl puneam alături cu stăpînul diligenței ce ne aducea la București, și găsii o deosebire între dînșii ca de la alb la negru. Și cîte nu mi-am adus aminte, oare în acea sară?! Stînd cu ochii sticliți la stele, mi-am adus aminte de bietul tata cînd ne arăta pe cer carul, fecioara cu donițele, și multe și de toate.

Ce făceam eu, ce dregeam, nu știu, că ochii îmi da tot de drumul robilor. Astfel mi-am petrecut noaptea aceea, pe care nu voi uita-o pînă voi intra în pămînt.

Venind cu neică Enache, am fost și în tihnă și îndestulat. Întorcîndu-mă cu diligenta am rămas și nemîncat, și nedormit și cu banii dați.

Cînd am văzut că se îngînă ziua cu noaptea, am sculat pe argatul de la cai să îngrijească a le da de mîncare, ca să plecăm cu un ceas mai nainte. Cînd se arătă albul zilei, mi se păru că am scăpat de la cine știe ce chinuri. Eu fui cel mai dintîi gata.

Se gătiră și soții mei de călătorie și plecarăm bucuroși că scăpasem de iadul babei Ilinca.

Mergeam, dragii moșului, și părea că stăm pe loc, atît de lung mi se păru drumul. Socoteam că n-o s-apuc să mai ajung odată la București.

Pentru prînz toți mă asigurară că la Vadu-lat avem să găsim și de mîncare, și odihnă; căci este han vestit, proprietate a unui bogătaș străin. Ce bun lucru este nădejdea asta! Numai unde mă gîndeam să găsesc cu ce-mi potoli foamea, parcă atunci mîncasem.

Întru acestea înaintam, deși, cum zisei, cam încet, dar înaintam. Și întîlnind niște femei venind din pădure cu donițele pline de coarne, am cumpărat și am mîncat din ele ca pe cine știe ce poame delicate și gustoase. Ce este, frate, și foamea asta!

Mai mergînd, ochii mi se izbește de-o momîie de om. Era un flăcăiandru, care se vedea, după apucături, că era tont și molatic. De boiul lui mărunțel, cu chipul căscăund, grosolănia se vedea scrisă pe fața lui, armele și țorțoalele de pe dînsul îl da jos. Avea în cap o căciuliță cu fundul roș, îmbrăcat cu un fel de mintean cusut cu ceaprazuri, și niște poturi, de se împiedica în ei. Era înarmat din cap pînă la tălpi. Pușca, și o pușcă lungă, atîrnată la spinare, încins cu un sileaf, în care erau înfipte două sau trei pistoale, și un iatagan, care-i împiedica mișcările mîinilor, la coapsă o sabie turcească, de parcă el era atîrnat de dînsa.

Plin de mirare întreb: ca ce pocitanie să mai fie și asta? Mi se răspunde că este pîndarul viilor proprietarului din acea localitate, un neromân, care vrea să-și procopsească pe toți veneticii lui.

Am rămas cu ochii uitîndu-mă după dînsul, și o întristare desăvîrșită m-a cuprins. Atunci mi-am zis: „Aflase-va mai oare altă țară pe lumea asta albă, în care oricare întîi venit și îmbogățit acolo, să-și îmbrace slugile după pofta inimii lui, să-i înarmeze după cum l-o duce capul pe el acolo, sau după obiceiurile țării de unde a venit?“

Nu mă pricep la de-alde astea, dragilor mei; n-am umblat prin țări străine și de aceea nu știu ce va fi prin alte locuri. D-voastră, care sunteți și mai procopsiți, și mai umblați, trebuie să știți mai multe și n-ar strica să-mi deschideți și mie capul în privința asta.

Totuși mintea mă duce a judeca așa: cine vine la noi, și vin mulți nechemați, nenimic, se îmbogățește și dobîndește cuprinsuri, să fie dator a se supune tuturor regulilor, tuturor obiceiurilor pămîntului nostru, fie în port, fie în datine.

Și tot gîndindu-mă și răzgîndindu-mă, am ajuns la Vadu-lat, la acest han renumit.

Am fost cel dintîi care m-am dat jos din diligență și am intrat iute în cîrciumă, întrebînd ce demîncare au. Mi-a răspuns că nu este nimic gata, deși era aproape amiazi.

Mă îndemnară însă să iau ceva uscături: salam, sardele, șuncă etc. N-am voit. Doream să mănînc ceva fiertură. Am cerut să-mi dea cîțiva covrigi, de care-mi spuneau că au proaspeți la brutărie, și am băut un ciocan de rachiu.

Cel ce se vedea că este căpetenie acolo, om înalt și gras, cu ceafa de trei palme, pe nemincinos, cu aer desprețuitor, de parcă-l născuse mă-sa în bumbac și în bogății, un fel de: dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit, pesemne că a vrut să rîză de noi. Covrigii lui cei proaspeți ce ni-i au adus, trebuiau zdrobiți cu muchia toporului, ca să-i putem mînca. Printre slugile ce furnicau de colo pînă colo, prin prăvălie și prin preajmă, n-am văzut niciun român. Se vedea cît de colo că stăpînul trebuie să fie vrun strein.

Săracii de noi, Doamne! Ce-am ajuns noi în țara noastră! Încotro te întorci, tot de bogătași străini să te lovești. În loc de mîncare, ne-am săturat de scîrțîiturile a doi păcătoși de gașperi, care ne-au împuiat urechile cît am fost siliți a sta acolo; căci și aici stăpînul diligenței, tot în interesul călătorilor, pe care-i considera ca marfă, avu a descărca o sumă de bucăți de dimie, adunate de pe la țărani, pe cari le adusese aici ca să le dea la piuă. Toată nădejdea acum era la Argeș. Și aici dac-am ajuns, credeți că am găsit demîncare? Aș! fugi de acolo, nu vă mai faceți că credeți! Mai întîi, ca și pe la cîrciumele de pîn-aici, pîne n-avea; căci, zicea hangiul, brutarul s-a dus cu pînile colea pe deal, unde sunt concentrați dorobanții. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau, și murdari de nu-ți venea să te apropii de ei, încolo nimic, dar nimica goală. Ba, pe lîngă țuică și vin, mai avea și bere la butelci. Am dat dracului și bere și tot, și mi-am frămîntat măselele încă cu vro doi, trei covrigi, uitați de vechi ce erau.

Pe lîngă toate aceste neajunsuri, mai trebuie să te scotocești cam des prin buzunare, plătind la taxe de poduri, lucru ce se întîmplă mai rar cu nenea Enache, căci pe unde merge acesta nu sunt atîtea poduri de plătit. În cele din urmă, cu chiu, cu vai! ajunserăm la București. Fie, că mi-am scos din capete și eu după ce am ajuns acasă. Și povestind la ai mei, ceea ce auzirăți și d-voastră, rîseră de mine, adică cum faceți și d-voastră acum. Ce, adică nu vă văd eu cum vă dați coate și cum puneți mîna la gură ca să nu se bage de samă! Lasă că așa am să fac și eu cînd voi auzi despre cineva că a fost neascultător și desprețuitor povețelor celor pățiți.