De când

 

De când s-arată cum că soarta
Să mă lovească-a ostenit:
De moarte-ncep a mă mai teme,
Încep a fi mai îngrijit.

Deunăzi chiar, pe-nfurișate,
În miez de noapte s-a urcat,
Pe scara locuinței mele,
La o vecină de-a intrat.

Putea prea bine să se-nșele,
Putea să bată-n ușa mea,
Și-n loc ca să goleasc-un leagăn
Să se arate mult mai rea.

Aseară mă-ntorceam acasă
Ș-o poartă neagră am zărit.
Ș-am stat în drum ca nici o data.
Și iar la moarte m-am gândit.

Și poate pentru-ntâia oare
Mi-am zis că este trist să mori,
Cu flori să-ți copere mormântul
Și să rămâi uitat subt flori!

Mi-am zis a este trist să intri
Subt umezeala din pământ
Pe când în lume e tot viată,
Și-n cer, tot sori și stele sunt!

Și cum mi-am zis aceste vorbe,
Simții în ochiul meu secat,
O lacrimă înfurișată,
Și drumul, trist mi l-am urmat.

Dar orice pas făceam, în mine,
Îl repeta un lung ecou
Căci îmi părea ca fiecare
E către groapă un drum nou!

Când m-am întors apoi acasă,
Cu capul între mâini am stat,
Ș-am plâns ca un copil în taină,
Și noaptea-n ceruri m-am visat!