De-am fi-mpărțit pe dreptate

 

La trecătorile munților
gem cu tâmpla pe stâncă,
Și-ași fi vrut să te mai laud încă,
luminată culme a munților.

De-am fi-mpărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-ași muri așa tânără.

Puteam încă mult să mă bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt încă mult
cu tâmpla pe orga pădurilor.

Mai erau atâtea grădini de cules...
Aș fi-mpodobit pân-la fund
blidul acesta rotund,
cu năframe și mere.

De-am fi-mpărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani mulți aș mai fi secerat
strălucirea câmpiilor.

Prietene, adă-mi spice de grâu,
sus, pe culmile munților,
lângă ceruri și vânturi,
lângă focul tăcut al păstorilor...

Viață, pentru unii ai fost
masă pururi întinsă,
pentru mine ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ți cumpene;
și totuși, plecând, te salut regretându-te.