Datoria

 

I-a dat în grijă să-ngrijeascâ
       De copilaș —
Și, sărutîndu-l, s-a pornit.
E soț, părinte, negreșit
       Dar e ostaș —
Și trebue să se pornească:
În ordin scrie lămurit
       Să nu lipsească.

E drept că-i zi de sărbătoare
       Și ar fi dorit
Să o petreacă între-ai lui,
Pentru că nici de-un an el nu-i
       Gospodărit;
Și-apoi ce crezi: e glumă oare
Să mergi asupra vîntului
       Pe un viscol mare?

Dar disciplina în armată.
       Neapărat,
E-ntîia dintre datorii; —
Și dacă-ntîrzii și nu vii
       Cînd ești chemat,
Hei! cum te mustră și te bate —
Și-apoi arest, corvade, — știi...
       Nenumărate.

Ceru-i senin și vîntul bate
       Nămeții mari.
E ger, că-i ziua de Crăciun.
Marin își ia tot ce-i mai bun:
       Cojoc, ițari
Și-un biet suman cîrpit în spate,
Prin care crivățul nebun
       Ușor răsbate.

Și merge-o zi pînă sub seară
       Cale de-un ceas,
Căci drumu-i troenit și greu;
Și cînd înnoți prin vînt mereu,
       Făr'de popas,
Chiar datoria către țară, —
Care e sfîntă-n felul său, —
       Îți pare-amară.

'Naintea lui nori de zăpadă
       Purtați de vînt.
Un vîjîit îndelungat
Pare-un suspin sau un oftat
       Adînc și sfînt, —
Și-apoi un val ce stă să cadă
Și cade repede, 'nspumat
       Într-o cascadă.

Înaintează, 'naintează
       Bietul creștin
Prin crivățul descatenat,
Care colindă-n lung și-n lat,
       Tot mai hain;
Dar nu mai poate: stă, oftează, —
A rătăcit simte curat
       Că-l săgetează.

Se-ntunecă mai mult, mai tare.
       El — tot pe loc:
Unde să meargă? Și cuvîntul
I-a 'ncremenit, — și-l frige vîntul
       Ca biciu de foc.
Un urlet se aude-n zare
Și se cutremură pămîntul, —
       Nici o scăpare!

El strînge pușca subsuoară...
       — De ce-a pornit?
Își bănuește blestemînd.
Și cei de-acasă-i vin în gînd
       Necontenit.
Oh! simte bine c-o să moară,
C-o să-l răsbească în curînd, —
       Și se-nfioară.

Și iarăși dor de cei de-acasă, —
       Și ce e drept
În juru-i parcă toate plîng.
Se-ngrămădesc troeni și-l strîng
       Pînă la piept.
Ci parcă somnul îl apasă
Și amintirele-i se sting
       Și toate-l lasă.

Acoperit, zace-n zăpadă,
Ca-ntr-un mormînt, —
       Și doarme.
Crivățul turbat
Bate mereu: cînd un oftat
       Adînc și sfînt
Și cînd un val ce stă să cadă
Și cade repede, 'nspumat
       Într-o cascadă.

Tîrziu, tîrziu, cînd vijelia
       S-a potolit,
Se mai vedea de sub troian
O mînecă de la suman.
       Și l-au jelit
Ai lui, cînd au aflat urgia
Ce i-a lovit... Ce băetan!
       Dar... datoria!