Daphnis și Chloe/Cartea a IV-a

by Longus

Aspect 2

CARTEA a IV-a

I. In acest timp, venì din Mytilene la Lamon un rob din partea stăpânului, și-i vestì că, puțin înainte de culesul viilor va sosì acela ca să vadă dacă năvala Metymnienilor nu făcuse vreo pagubă pe pământurile sale. Vara erà pe ducă și se apropià toamna. Déaceea Lamon și începù să-i pregătească locuința, ca stăpânul, oriunde s’ar uità, să-și desfete ochii. Curățì izvoarele ca să aibă apă limpede, scoase gunoiul din ogradă, nu cumva mirosul rău să-l supere, și îngrijì livada ca s’o găsească frumoasă.

II. Livada, ce-i drept, erà tare mândră, în felul celor regești. Așezată pe un loc înalt, aveà cam vreo 125 de pași în lungime și vreo 80 în lățime, încât ușor s’ar fi putut asemănà cu un câmp lungăreț. Creșteau, acolo, tot felul de pomi: meri, myrți, peri, ròdii, smochini și măslini. Pe alocurea se ’ntindeau și vițe înalte de vie, acățate de meri și de peri, cu strugurii aproape copți, de par’că se întreceau în roade cu pomii. Pe lângă pomii roditori, mai erau și chiparoși, dafini, platani și pini. In locul viței de vie, se cățărà pe aceștia iedera, ai cărei ciorchini mari și negri semănau cu strugurii. Pomi roditori se găseau înlăuntrul grădinii, ca și cum ar fi fost păziți, iar cei fără roade, pe dinafară, în chipul unei apărări, făcute de mâna omului. In sfârșit, grădina erà închisă de jur-împrejur, c’un zid subțire de piatră, dar nu numai atât: înăuntru toate erau împărțite și orânduite. Jos, copacii erau puși la aceeaș depărtare unul de altul, iar sus, crengile lor se ’mbrățișau și așà își împreunau frunzișul, încât ai fi zis că sunt așezate anume și nu creșteau singure din firea lor. Se mai găseau și straturi cu flori, care crescute de la ele, care răsădite de om: tufele de trandafiri, hyacinții și crinii puși cu mâna, iar toporașii, narcișii și scânteuțele ieșite ’n voia lor. Intr’un cuvânt, vara aveai umbră și flori, primăvara și toamna, fructe, și’n orice timp, numai farmec.

III. De aici se deschideà și-o priveliște frumoasă spre câmpie: vedeai păstorii cu turmele lor, marea și cei ce pluteau pe lângă țărm, încât și acestea îi dădeau un farmec grădinii. Apoi, la mijloc, se înălțà un templu al lui Dionysos^[1] și un altar. Altarul erà încins de iederă și templul cu viță, iar pe dinăuntrul templului, erau zugrăvite întâmplări din viața lui Dionysos: Semele^[2] născând, Ariadna^[3] furată de somn, Lykourgos^[4] înlănțuit, Pentheus^[5] sfâșiat de bachante, Indienii biruiți și Tyrhenienii schimbați în delfini^[6].

Peste tot numai satyri călcând struguri, peste tot bachante dănțuind în cor. Nici Pan nu erà uitat, ci stăteà pe-o stâncă cântând din naiu, par’că acelaș cântec și pentru satyri și pentru bachante.

IV. Aceasta erà grădina de care îngrijià Lamon. Tăià crengile uscate, ridicà corzile vițelor, împodobià cu cununi pe Dionysos, duceà apă prin șențulețe la flori, căci erà în livadă un izvor bun de udat florile, pe care-l găsise Daphnis; deși curgeà numai pentru flori, se numià totuș izvorul lui Daphnis. Lamon îl sfătuià și pe Daphnis să-și îngrașe caprele cât puteà mai bine, zicând că stăpânul care nu venise de atâta vreme, are să le vadă și pe ele. Daphnis însă n’aveà nici o teamă, căci nu se așteptà decât la laude pentru turma pe care o făcuse de două ori mai mare, iar lupul nu-i furase nici o capră, ci toate erau grase ca oile. Totuș, ca să-l îmbuneze pe stăpân pentru nunta sa, își dădeà și mai multă osteneală cu ele. Le pornià disdedimineață la câmp, și nu le aduceà înapoi decât seara târziu. Le adăpà de două ori pe zi și căutà locurile unde iarba erà mai grasă. Se îngrijise să aibă putinee noui, șiștare multe și strecurători mai mari. Până acolo a mers, încât a uns coarnele caprelor și le-a netezit părul, de-ai fi zis că vezi turma sfântă a lui Pan, nu altceva. Chloe îl ajutà și ea la toate treburile și, uitându-și de turma ei, își treceà vremea mai mult cu caprele, iar Daphnis credeà că din pricina ei par așà de frumoase.

V. Pe când se îndeletniceau cu aceasta, iată că sosì un al doilea vestitor dela oraș, cu porunca să pună cât mai repede la cules. El însuș trebuià să rămână până se va face mustul, iar pe la sfârșitul culesului să se întoarcă la oraș ca să aducă pe stăpân. Vestitorul acesta, pe care îl chemà Eudromos, fiindcă însărcinarea lui erà să alerge, fu foarte bine primit de ei. Apoi au și ’nceput culesul cărau strugurii la teasc și mustul în butoaie. Strugurii cei mai frumoși îi tăiau cu vițe cu tot, ca să aibă și cei cari trebuiau să vină dela oraș, plăcerea culesului.

VI. Când Eudromos fu să se’ntoarcă, Daphnis îi făcù o mulțime de daruri, tot ce-i puteà da un păstor de capre: cașuri bine prinse, un ied mic, o piele albă de capră și cu părul lung, ca să aibă cu ce să se îmbrace iarna, la drum. Eudromos se bucură, îl sărută pe Daphnis și-i făgăduì c’o să vorbească bine stăpânului de el. Astfel plecă Eudromos, gândind numai bine de Daphnis, iar acesta, plin de griji, rămase cu turmele și cu Chloe. Și ea erà neliniștită pentru el și se gândià că Daphnis e un băiețel obișnuit să vadă numai capre, munți, țărani și pe Chloe, și că trebuià atunci să dea ochi întâia oară cu stăpânul pe care nu-l știà decât din auzite. Se mai îngrijià cum aveà el să vorbească cu stăpânul, iar gândul căsătoriei îi turburà sufletul, temându-se să nu fie numai un vis zadarnic. Deaceea nu mai conteneau cu sărutările, și când se îmbrățișau, păreau că-s crescuți dintr’o tulpină. Sărutările însă le erau amestecate cu teamă și îmbrățișerile pline de chin, de par’că se temeau de ochii stăpânului care sosise, iar ei ar fi trebuit să se ascundă. Dar peste aceste griji, le mai venì una.

VII. Erà pe acolo un bouar îndrăzneț, anume Lampis, care o petise pe Chloe dela Dryas și-i adusese o mulțime de daruri, ca să grăbească nunta. Când simți însă, că de le-ar da stăpânul învoire, Daphnis o va luà pe Chloe de soție, născocì un vicleșug să-l poată mânià pe stăpân împotriva lor. Și cum știà că stăpânului îi plăceà mult grădina, se hotărî s’o pustiască pentru a-i stricà frumusețea, cât îi va stà în putință. Dacă tăià copacii — își ziceà el — aveà să fie prins după sgomot; se gândì atunci mai bine să rupă florile.

Așteptă deci să se facă noapte, sărì gardul și pe unele flori le smulse din rădăcină, pe altele le rupse sau le călcă în picioare ca un porc. Apoi se făcù nevăzut. A doua zi, Lamon se duse’n grădină, chipurile să ude florile cu apa dela izvor. Dar când văzù tot locul pustiit și înțelese că-i faptă de dușman, nu de hoț, începù să-și sfâșie cămașa de pe dânsul și să cheme ’ntr’ajutor pe zei, în gura mare, încât Myrtale lăsă ce-aveà în mână, iar Daphnis părăsì caprele și amândoi alergară la el. Și cum deteră cu ochii de batjocură, au început să strige și să plângă cu lacrămi, căci li-se rupeà inima după flori.

VIII. Acum, florile ca florile, dar ei plângeau mai mult de frica stăpânului. Totuș, un străin de-ar fi venit, și ar fi plâns, căci tot locul erà despoiat de podoabăă, de nu mai rămăsese decât pământul gol. Iar care din flori scăpaseră de urgie, străluceau încă și erau tot frumoase deșì zăceau la pământ. Albinele sburau dintr’una într’alta și bâzâitul lor necontenit păreà un bocet, pe când Lamon, covârșit de durere, izbucni astfel: «O, trandafirii mei, cum mi i-a rupt, toporașii mei, cum mi-s călcați în picioare! Vai de zambilele și narcișii mei, pe care un om hàin i-a smuls din rădăcină! Are să vie primăvara și ele n’au să mai dea frunze, se va face vară și ele n’au să mai înflorească, toamnă și n’au să fie flori nici măcar pentr’o cunună! Nici ție, stăpâne Dionysos, nu ți-a fost milă de bietele flori din fața ta, din care ți-am împletit de atâtea ori cununi și te-ai desfătat cu ele! Cu ce obraz să mai arăt eu, acum, stăpânului meu grădina? Ce-mi va face când va vedeà-o? Are să mă spânzure de un pin, deșì’s bătrân, ca pe Marsyas, poate chiar și pe Daphnis, închpuindu-și că i-au stricat grădina caprele lui».

IX. La aceste vorbe, lacrămile le curgeau mai fierbinți, căci acum nu mai jeleau atâta florile, cât nenorocul lor. Chloe îl plângeà pe Daphnis că va fi spânzurat și se rugà să nu mai vie stăpânul. Trăià clipe chinuite, căci i-se păreà că-l vede pe Daphnis sub loviturile biciului. Către seară sosì Eudromos cu vestea, că peste trei zile va venì stăpânul cel bătrân, iar feciorul lui, chiar a doua zi. S’au pus deci să chibzuească asupra celor întâmplate și-l primiră și pe Eudromos la sfat. Acesta, ca unul ce-i voià binele lui Daphnis, îi sfătuì să spună pățania mai întâi stăpânului celui tânăr. Apoi le făgădui că-i va ajutà el singur, de oarece aveà mare trecere pe lângă dânsul, căci fusese frate de lapte cu el. A doua zi așà au și făcut.

X. Astylos venì călare împreună cu tovarășul său, călare și el. — Astylos erà tânăr, abià-i mijià musteața, iar Gnathon — așà-l chemà pe celălalt, — își rădeà de mult barba. Lamon și Myrtale, împreună cu Daphnis, i-se aruncară la picioare, rugându-l să-i fie milă de un biet bătrân și să-l scape de mânia lui tată-său, căci n’aveà nici o vină și îndată îi povestiră totul. Astylos se înduioșă de rugămintea lor și se duse el singur în grădină, unde, când văzù florile rupte, spuse că se va rugà de tată-său să-i ierte și va da vina pe cai, zicând că s’au deslegat acolo și’ncepând să sburde, au rupt florile, le-au călcat în picioare și le-au smuls din rădăcini. Pentru bunătatea aceasta, Lamon și Myrtale se rugară zeilor să-i dea toate fericirile. Daphnis îl dărui cu iezi, cașuri, pasări cu pui cu tot, clădării de struguri și crengi cu mere. Printre daruri aveà și vin de Lesbos cu dulce mireasmă, foarte plăcut la băut.

XI. Astylos îi mulțumi pentru daruri, apoi se duse la vânat iepuri, ca un tânăr bogat și molatec, care umblà veșnic după alte desfătări și nu venise la țară decât ca să guste plăceri noui. Cât despre Gnathon, omul acesta știà numai să mănânce, să bea până la beție, iar după ce se îmbătà, să cadă în desfrâu și nu erà altceva decât gură, pântece și ce-i mai jos de pântece… Deaceea nu-l scăpă din vedere pe Daphnis, când venì cu darurile. Fiind și din fire iubitor de tineri și găsind la acesta o frumusețe, cum nu întâlnise încă la oraș, hotărîse să pună mâna pe dânsul și credeà că-l va ademenì ușor, ca pe-un păstor de capre. Astfel, nu se mai duse cu Astylos la vânat, ci se coborî spre locurile unde-și pășteà Daphnis turma, sub cuvânt că vroia să vadă caprele, — de fapt însă, să privească pe Daphnis. Intâi, ca să-l câștige, începù să-i laude caprele, îl rugă să-i cânte din naiu ceva păstoresc, și, în sfârșit, îi spuse că-l va slobozì în curând, căci aveà multă trecere pe lângă stăpân.

XII. Când socotì că-l îmblânzise îndestul, îl pândì într’o seară pe când se întorceà dela câmp cu caprele, sărì la el și-l sărută. Apoi îl rugă să se întoarcă cu spatele, cum fac caprele cu țapii. Pe Daphnis, la început, nu-l tăià capul ce-i asta și după un timp îi răspunse că erà lucru firesc să încalice un țap pe-o capră, dar că el nu văzuse niciodată țap sărind pe alt țap, nici berbec pe berbec în loc de oaie, nici cocoș pe cocoș, în loc de găină. Gnathon fu gata să pună mâna pe dânsul și să-l hotărască cu sila. Atunci Daphnis, dând un brânci zdravăn lui Gnathon, beat, care abià se țineà pe picioare, îl trântì jos. Pe urmă o șterse ca un căprior, lăsându-l pe celălalt întins la pământ, de nu-i mai trebuià acum băiețandru, ci un bărbat în toată firea, ca să-l ducă de mână. Din ziua aceea Daphnis îl ocolià, își pășteà caprele când ici, când colo, și fugeà de el, pe cât nu-și mai luà ochii dela Chloe. Nici Gnathon nu-l mai urmărià, de când văzuse că Daphnis nu-i numai frumos, ci-i și voinic. Căutà însă prilejul să-i vorbească lui Astylos de el, trăgând nădejde să-l capete în dar dela tânărul său stăpân, care, de multe ori, îi intrà în voie.

XIII. Deocamdată nu putù să încerce nimic, căci tocmai sosiseră Dionysofanes cu Cleariste și erà mare zarvă de vite, robi, bărbați și femei. Dar, până atunci, pregătià o lungă cuvântare de dragoste. Dionysofanes erà cu tâmplele aproape albe, totuș bine făcut și frumos încă, de se puteà luà la întrecere chiar cu tinerii; pe lângă aceasta, bogat cum puțini sunt și bun ca nimeni altul. Chiar din ziua întâia a sosirii, aduse jertfe zeilor cari îi apăraseră ogoarele: Demetrei, lui Dionysos, lui Pan, și Nymphelor și cinstì pe toți cei de față. Zilele următoare se duse să cerceteze ce muncise Lamon, iar când văzù câmpul numai brazde, viile cu vița crescută și grădina’n floare, (căci Astylos își luase asupra lui pustiirea florilor) — rămase încântat, îl lăudă pe Lamon și-i făgăduì slobozenie. In urmă, se îndreptă spre turmă, să vadă caprele și pe păstor.

XIV. Chloe fugì în pădure, fiindu-i rușine și frică de-atâta mulțime. Daphnis însă rămase locului, îmbrăcat c’o piele păroasă de capră, c’o glugă nouă pe umeri, ținând c’o mână cașuri proaspete, iar cu cealaltă iezi de lapte. Dacă, într’adevăr, vreodată Apollo a păscut cu simbrie boii lui Laomedon, așà trebuie să fi fost, cum erà Daphnis atunci. Nu scoase nici o vorbă, ci, roș la față, plecă capul în jos și-i întinse darurile, iar Lamon zise: «Stăpâne, acesta e păstorul caprelor tale. Mi-ai încredințat cincizeci de capre și doi țapi, el ți-a făcut o sută de capre și zece țapi. Uite-te ce grase sunt, cu părul neted și coarnele neatinse! Le-a învățat să asculte de cântec și fac tot ce vrei când le cânți din naiu».

XV. Cleariste, care erà de față, dorì să facă o încercare și poruncì lui Daphnis să le cânte caprelor din naiu, cum aveà el obiceiul, făgăduindu-i că-i va da în schimb daruri: o cămașe, un suman și opinci. Daphnis îi poftì să se așeze roată în jurul lui, iar el, în picioare sub fag, își scoase naiul din glugă și suflă mai întâi ușor: caprele se sculară îndată cu capetele ridicate; apoi îi zise un cântec păstoresc și caprele începură să pască, plecându-și boturile la pământ. Urmă un cântec dulce și toate se culcară jos, mai scoase și un fluierat ascuțit, iar ele fugiră’n pădure, de par’că s’ar fi apropiat lupul. Puțin după aceea fluierând de întoarcere, ele ieșiră din pădure și-i alergară la picioare. Nu mai văzuse nimeni, nici slugi care să asculte de porunca stăpânului, cum ascultau caprele de naiu. Toți se minunară, mai ales Cleariste, care se jură că va dăruì, ce făgăduise, acestui păstor frumos și așà de bun cântăreț. Intorși la stână, prânziră și trimiseră și lui Daphnis din bucate.

XVI. El mâncă împreună cu Chloe și se desfătà gustând din mâncăruri orășenești și aveà mare nădejde că va căpătà dela stăpân învoirea căsătoriei. Pe de altă parte, Gnathon se aprinsese și mai tare, după cele văzute la turmă, și i-se părea că nu mai poate trăì fără Daphnis. Deaceea îl pândì pe Astylos când se plimbà prin grădină, îl duse în templul lui Dionysos și începù să-i sărute mâinile și picioarele. Și când Astylos îl întrebă pentru ce toate astea și-l făcù să-i spună, jurându-i că-l va ajutà: — «S’a sfârșit cu Gnathon al tău, stăpâne, îi zise el. Eu, care până acum nu prețuiam decât masa ta; care, mai înainte, jurasem că nu-i nimic mai plăcut decât un vin vechiu; care țineam mai mult la bucătarii tăi, decât la tinerii cei mai frumoși din Mytilene, acum nu mai văd frumos în lume decât pe Daphnis. Mâncărurile alese nu le mai gust, deșì’n fiecare zi se pregătesc atâtea: carne, pește și plăcinte unse cu miere. Aș vrea să fiu mai bine capră, să pasc iarbă și frunză, ascultând naiul lui Daphnis și să fiu păzit de dânsul. Scapă-l pe Gnathon al tău și vindecă-i dragostea nelecuită! Iar de nu, îți jur pe zeul meu, că voiu pune mâna pe cuțit, și după ce îmi voiu fi umplut pântecele cu mâncare, mă voiu ucide dinaintea ușii lui Daphnis. Tu n’ai să mai ai cui spune atunci: «Micul meu Gnathon, cum mă alinți câteodată».

XVII. Tânărul Astylos, bun la suflet, care știà ce-i chinul dragostei, nu-l mai răbdă inima să-l vadă cum plânge și cum îi sărută mereu picioarele, ci îi făgăduì că-l va cere pe Daphnis dela tatăl său și-l va duce la oraș, să-i fie lui slugă, iar lui Gnathon iubit. Ca să-l mai înveselească, îl necăjì întrebându-l cum de nu-i e rușine să iubească pe fiul lui Lamon, și dorește cu-atâta’nfocare să se culce c’un băiețel care pășteà caprele. In acelaș timp strâmbà din nas, arătând că nu-i place mirosul de țap. Gnathon însă, care învățase toate poveștile de dragoste la școala destrăbălării, vorbi ca un cunoscător despre el însuș și despre Daphins: «Cine iubește, stăpâne, nu ia în seamă lucrurile acestea; e robul frumuseții ori unde o găsește. Deaceea s’a văzut unul iubind un copac, altul un pârău și-un altul o fiară. Totuș, cine nu s’ar fi înduioșat de acela, care trebuià să se teamă de ce-i erà drag! Iar eu iubesc frumusețea slobodă a unui trup robit. Nu vezi că părul lui seamănă cu hyacinthul? Nu vezi cum îi strălucesc ochii sub sprâncene ca pietre scumpe legate ’n aur? Și fața rumenă și gura cu dinții albi ca fildeșul? Cine n’ar dorì să-i ia o dulce sărutare? Dacă m’am aprins după un păstor, am făcut și eu ca zeii. Anchises pășteà boi și totuș l-a iubit Aphrodita. Branchos pășteà caprele și Apollo l-a îndrăgit. Ganymedes erà păstor și pe dânsul l-a răpit regele cerului și pământului. Așà dar, să nu disprețuim un băiat de care vedem că și caprele ascultă, ca și cum l-ar iubi și ele, ci, mai de grabă, să mulțămim vulturilor lui Zeus, care îngăduie să rămâie pe pământ o așà frumusețe.

XVIII. Astylos, la aceste cuvinte, începù să râdă zicând că dragostea face mari vorbitori. Pândià totuș prilejul să-i poată vorbì lui tată-său de Daphnis. Insă Eudromos, ascuns pe acolo, auzì tot ce se vorbise, și, pe de o parte din dragoste pentru Daphnis, pe care-l iubià că erà băiat bun, iar pe de alta scârbit, ca un tânăr așà frumos să fie batjocura unui Gnathon, povestì îndată totul lui Daphnis și lui Lamon. Daphnis rămase trăsnit și hotărî să fugă împreună cu Chloe, sau să moară tot cu ea. Lamon însă o chemă pe Myrtale afară și-i spuse: «S’a sfârșit cu noi, nevastă! A venit vremea să scoatem la iveală tot ce-am ținut tăinuit până acum. Il pierd pe Daphnis și toate celelalte. Dar, mă jur pe Pan și pe Nymphe, că, de-o fi chiar să rămân — cum se zice — bou la iesle, tot nu voiu ascunde norocul lui Daphnis. Voiu spune cum l’am, găsit lepădat, voiu povestì cum a fost hrănit și voiu arătà lucrurile ce le-am găsit împreună cu el. Să știe păcătosul acela de Gnathon pe cine iubește. Pregătește-mi numai semnele de recunoaștere.

XIX. După ce-au pus acestea la cale, au intrat iarăș în casă. In timpul acesta Astylos, prinzându-l pe tată-său fără nici o treabă, îi cerù voie să-l ducă pe Daphnis la oraș, fiindcă erà băiat frumos, care nu făceà să steà la țară și puteà deprinde, în scurt timp, obiceiurile orășenești dela Gnathon. Tatăl i-l dădù bucuros. Apoi, chemă pe Lamon și pe Myrtale și le dădù vestea că, de-acum înainte, Daphnis, în loc de capre și de țapi, va îngrijì de Astylos. Le făgădui, în schimb, că le va da doi păstori în locul lui. Dar, când se adunară toți robii, bucuroși că vor aveà un tovarăș frumos, Lamon cerù voie să vorbească, și începù astfel: «Stăpâne, ascultă o vorbă adevărată din gura unui bătrân; jur pe Pan și pe Nymphe că nu voiu spune nici o minciună. Eu nu sunt tatăl lui Daphnis și nici Myrtale n’a avut norocul să-i fie mamă. El are alți părinți, cari l’au lepădat, având poate destui copii mai mari. L’am găsit părăsit și hrănit de una din caprele mele, pe care, la moarte, am îngropat-o în grădina din jurul casei, din dragoste că se purtase ca o mamă.

Lângă dânsul am găsit și niște semne de recunoaștere. Spun drept, stăpâne, și le păstrez, fiindcă arată că-i născut din părinți mai bogați decât noi. Că va fi robul lui Astylos, nu-mi pare rău: slugă frumoasă la stăpân frumos și bun. Dar nu pot răbdà batjocura lui Gnathon, care vrea să-l ducă la Mytilene și să-l facă femeie».

XX. După aceste vorbe, Lamon tăcù și vărsă multe lacrămi. Și, fiindcă Gnathon făceà pe voinicosul, amenințând cu lovituri, Dionysofanes uimit de spusele lui Lamon, poruncì lui Gnathon să tacă, aruncându-i o privire încruntată. Apoi, îl întrebă din nou pe Lamon și-i cerù să spună adevărul curat, fără a mai născocì la povești ca să-și păstreze feciorul.

Lamon stăruià în spusele lui, jurând pe toți zeii, că se va lăsà să fie pedepsit, dacă mințià. Dionysofanes atunci, împreună cu Cleariste care ședeà lângă el, începură să-i cântărească vorbele: «De ce-ar mințì Lamon, când trebuià să primească doi păstori, în loc de unul? Cum ar puteà născocì un țăran una ca asta? Și-apoi nu erà de necrezut ca un astfel de moșneag și-o mamă așà de jos, să fi născut un fiu așà frumos?»

XXI. Au hotărît atunci să nu mai umble cu ghicitul, ci să cerceteze semnele de recunoaștere și să vadă dacă arătau o soartă mai strălucită și mai aleasă. Myrtale se duce să le aducă pe toate dintr’o vechitură de sac, unde le păstrà. Dionysofanes le zări cel dintâi și cum văzù mantaua de purpură, sponca de aur și cuțitul cu mănunchiul de fildeș, strigă deodată tare:

«O, Zeus», și o chemă pe nevastă-sa ca să privească și ea. Cleariste văzându-le, strigă și ea în gura mare: «O, zeițe ale sorții! N’am pus noi aceste lucruri cu copilul nostru? N’am trimis-o noi pe Sophrosyne să-l aducă aici? De bună samă că nu-s altele, ci chiar acestea. Dragă bărbate, e copilul nostru! Daphnis e fiul tău și pășteà caprele tatălui său!»

XXII. Nu isprăvise bine vorba, și Dionysofanes sărută cu lacrămi de mare bucurie semnele de recunoaștere, iar Astylos, înțelegând că Daphnis i-i frate, lepădă haina de pe dânsul și alergă în grădină ca să-l sărute el, cel dintâi. Daphnis, când îl văzù venind în goana mare, cu o mulțime alții și strigând: «Daphnis!»… socotì că vin ca să-l prindă. Iși aruncă atunci gluga și fluierul și o luă la fugă înspre Mare, cu gândul să-și dea drumul din vârful unei stânci. Și, lucru ciudat, poate că Daphnis abià găsit, s’ar fi prăpădit, dacă Astylos nu l-ar fi înțeles și nu l-ar fi strigat din nou: «Stăi, Daphnis, nu-ți fie teamă, eu sunt fratele tău, și stăpânii de până acum îți sunt părinți! Lamon ne-a vorbit de capră și ne-a arătat semnele. Intoarce-te și vezi cum sunt toți bucuroși și cum râd! Dar, sărută-mă pe mine mai întâi! Jur pe Nymphe, că nu-ți spun minciuni».

XXIII. Numai după ce auzì jurământul lui, Daphnis se oprì de-l așteptă pe Astylos, care venià în goană și, când fu aproape, îl sărută. In timp ce-l sărutà, îi ajunse din urmă mulțimea de slujitori și slujitoare, ba chiar tatăl său cu mamă-sa. Toți îl îmbrățișau și-l sărutau, plângând de bucurie. Daphnis înaintea tuturor, îmbrățișă cu iubire pe tată-său și mamă-sa, îi strângeà la piept ca și cum i-ar fi cunoscut de multă vreme și nu mai voià să se smulgă din brațele lor, așà de repede se descopere înrudirea de sânge! In clipa aceea, aproape uitase și pe Chloe. Intors acasă, Daphnis își îmbrăcă o haină scumpă și se așeză lângă părintele său, care grăì astfel:

XXIV. «Feții mei, eu m’am însurat tânăr de tot. Nu trecù mult și avui fericirea să fiu tată, — așà credeam atunci! — căci mi-se născuse mai întâi un băiat, pe urmă o fată, iar al treilea Astylos. Socotiam că mi-s destui și deaceea pe cel din urmă l-am părăsit și i-am pus alături semne de îngropare, nu de recunoaștere. Dar, altfel hotărîse soarta. Copilul cel mai mare și fata i-am pierdut într’o singură zi, de aceeaș boală. Tu, însă, prin voia zeilor, mi-ai scăpat, ca să avem un sprijin mai mult la bătrânețe. Deci, Daphnis, să nu mă judeci rău că te-am lepădat, căci n’am făcut aceasta de buna voia mea.

Și nici tu, Astyle, să nu fii mâhnit, că vei luà numai o parte din avere în loc s’o ai întreagă. Pentru omul înțelept, nu-i avere mai scumpă ca un frate. Iubiți-vă unul pe altul, iar cât despre bogății, vă veți întrece și cu regii. Am să vă las moștenire pământuri întinse, mulțime de robi îndemânatici, aur, argint și câte alte lucruri pe care le au numai bogații. Ii dau însă lui Daphnis locul acesta, împreună cu Lamon și Myrtale și caprele pe care le-a crescut».

XXV. Dionysofanes nu sfârșì bine vorba, că Daphnis sărì deodată spunându-i: «Bine că mi-ai adus aminte, tată! Mă duc să-mi dau caprele la apă; ele acum așteaptă însetate naiul meu, iar eu stau aici». Toți făcură haz de Daphnis, care, deșì se văzuse stăpân, tot voià să mai fie păstor, și trimiseră un altul să îngrijească de capre, iar ei aduseră jertfă lui Zeus, fiindcă scăpase pe Daphnis, și-apoi dădură un ospăt. La acest ospăț numai Gnathon a lipsit. De frică, stăteà zi și noapte în templul lui Dionysos, ca un rugător. In timpul acesta, răspândidu-se svonul în toate părțile, că Dionysofanes își găsise un fiu și că Daphnis, păstorul de capre, erà acum stăpânul ogoarelor, veniră care dincotro, de cu revărsatul zorilor, să se bucure împreună cu băiatul și să-i aducă daruri lui tată-său. Printre cei dintâi fu Dryas, cel care-o crescuse pe Chloe.

XXVI. Dionysofanes îi oprì pe toți să se veselească cu ei și să ia parte la ospăț. Se pregătise vin mult, pâine de grâu din destul, pasări de baltă, purcei de lapte și tot felul de plăcinte cu miere. Pe deasupra se mai jertfiră o mulțime de capre și oi, în cinstea zeilor locului. Daphnis își strânse toată averea lui de păstor și o împărțì în dar la zei. Lui Dionysos îi dădù gluga și pielea de capră, lui Pan naiul și flautul^[7], iar Nymphelor le dădu șiștarele și bâta, făcute de el. Dar, îi venià așà de greu să se despartă de lucrurile cu care se obișnuise, chiar în schimbul unei bogății neașteptate, încât îl podideau lacrămile, la fiecare lucru de care se despărțià. Nu dăruì șiștarele înainte de a mai mulge odată, nici pielea, înainte de a se mai fi îmbrăcat cu dânsa, nici naiul, fără să mai cânte odată, ci le sărutà pe rând, își luà rămas bun dela capre și chemà țapii pe nume. Mai băù odată și din izvorul din care băuse de-atâtea ori cu Chloe. De dragostea lui, însă, nu mărturisì nimic, așteptând să vină prilejul.

XXVII. Pe când Daphnis aducea astfel jertfe, biata Chloe se așezase jos și plângeà, după cum erà firesc: «Daphnis m’a uitat, se gândește la vreo fată cu zestre mare. La ce l-am mai făcut să jure de geaba pe capre, în loc să jure pe Nymphe? Le-a părăsit și pe ele, ca și pe Chloe. Nici chiar când a adus jertfe Nymphelor și lui Pan, nu i-a fost dor s’o vadă pe Chloe. O fi găsit, poate, la mamă-sa slujnice mai frumoase ca mine. Fie el fericit! Eu una, însă, n’am să mai pot trăì!»

XXVIII. Astfel se frământà cu gândurile, când bouarul Lampis venì pe neașteptate cu o ceată de țărani și o răpì, crezând că Daphnis n’are s’o mai ia și că Dryas va fi mulțumit de dânsul. Chloe luată pe sus țipà de ți-se rupeà inima. Unul din vecini o văzu, îi spuse Napei, ea lui Dryas, și Dryas lui Daphnis. Acesta, aproape nebun, nu îndrăznià nici să-i spuie lui tată-său, dar nici nu puteà să se stăpânească. Deaceea se duse în grădină și acolo începù să se vaicăre: «Nenorocitul de mine, de ce mi-am găsit părinții? Ce bine ’mi erà când pășteam caprele! Cu cât mă simțeam mai fericit, rob! Atunci vedeam pe Chloe și-o sărutam, iar acum… a furat-o Lampis și s’a dus cu ea! Și când va venì noaptea, are să se culce cu dânsa… Iar eu stau pe băut și petrecere, și de geaba am mai jurat pe Pan, pe capre și Nymphe!»

XXIX. Dar Gnathon, care ședeà ascuns în grădină, îl auzi pe Daphnis cum se căinà și socotind că venise ceasul împăcării, își luă câțiva tineri dintr’ai lui Astylos și se duse să-l caute pe Dryas. Acestuia îi spuse să-l ducă la coliba lui Lampis, și-o pornì întins la drum, de-l ajunse pe Lampis tocmai în clipa când intrà cu Chloe în casă; i-o smulse din mâni, iar pe ceilalți țărani îi snopì din ciomege. Mult ar fi dat să-l ducă pe Lampis legat, ca pe-un prins de răsboiu, dacă nu-i scăpà cu fuga. După o faptă așa vrednică de laudă, odată cu venirea nopții se ’ntoarse acasă unde-l găsì pe Dionysofanes culcat, iar pe Daphnis stând de veghe în grădină și plângând. I-o aduce atunci pe Chloe, îi povestește totul și-l roagă să nu-l mai țină ca pe-o slugă rea și nefolositoare și mai ales să nu-l depărteze dela masă, fără de care va murì de foame. Când o văzù Daphnis din nou pe Chloe în brațele sale, întinse mâna lui Gnathon ca unui binefăcător, iar ei îi cerù iertare de lipsa lui de grijă.

XXX. Incepură să chibzuească ce să facă și hotărîră să nu spună nimănui că se iau. Daphnis va țineà pe Chloe într’ascuns și nu-și va spovedì dragostea decât mamă-sei. Dar Dryas nu îngăduì aceasta, ci cerù să-i vorbească lui tată-său și făgăduì că va căpătà cuvântul lui. Cum se făcù ziuă, își luă semnele de recunoaștere în glugă și plecă la Dionysofanes și Cleariste, pe cari îi găsì în grădină. Erau de față și Astylos cu Daphnis. Când tăcură toți, Dryas începù să vorbească:

«Ca și pe Lamon, aceeaș nevoie mă silește să vă spun lucruri ținute pân’acum în taină. Chloe nici nu mi-e fiică, nici n’am crescut-o eu, ci are alți părinți și-o oaie a hrănit-o, dând de dânsa lepădată în peștera Nymphelor. Am văzut’o cu ochii mei și m’am minunat, apoi am luat’o eu de-am crescut’o. Dovadă-i frumusețea ei, căci nouă nu ne seamănă de loc și semnele de recunoaștere, prea bogate pentru un biet păstor. Uitați-vă la ele, căutați părinții copilei și vedeți dacă ar fi potrivită pentru Daphnis».

XXXI. Dryas nu aruncase la întâmplare vorba asta, și nici lui Dionysofanes nu-i scăpă, ci, cum îl văzù pe Daphnis și băgă de samă că-i galben la față și plâns, îndată înțelese că-i dragostea la mijloc. Ca un părinte, se îngrijià acum mai mult de băiatul lui, decât de-o fată străină și căutà să tâlmăcească cuvintele lui Dryas. După ce văzu și semnele aduse de Dryas, încălțămintele cele aurite, inelele de pus la glezne și marama, chemă pe Chloe și-i spuse să fie cu inima bună, că de aici înainte are bărbat și ’n curând își va găsì și părinții. Din ziua aceea Cleariste luă pe Chloe cu dânsa și o gătì ca pe nevasta fiului ei, iar Dionysofanes trase pe Daphnis de o parte și-l întrebă, dacă Chloe mai e fată. Acesta îi jură că nu se întâmplase între dânșii nimic mai mult decât sărutări și jurăminte. Dionysofanes se bucură de aceste jurăminte și-i puse la masă cu el.

XXXII. Acum, puteai să vezi într’adevăr ce-i frumusețea, când are pe deasupra și găteala. Chloe îmbrăcată frumos, cu părul împletit și cu fața spălată, le părù la toți așà de frumoasă, că mai-mai să n’o cunoscă nici Daphnis. Chiar fără semnele de recunoaștere, ai fi jurat că o copilă așà mândră nu erà fata lui Dryas. Dar și acesta se găsià acolo la masă dimpreună cu Nape, pe acelaș pat cu Lamon și Myrtale. Zilele următoare făcură din nou jertfe și mesele iarăș fură întinse. Chloe dărui și ea zeilor lucrurile ei de păstoriță: naiul, gluga, pielea, șiștarele; stropì cu vin izvorul din peșteră, pentrucă lângă el fusese hrănită și se scăldase de atâtea ori acolo. Puse apoi o cunună de flori pe mormântul oii, pe care i-l arătă Dryas, mai cântă odată din naiu, pentru turmă, cântă și Nymphelor, rugându-le ca cei care o lepădase să fie vrednici de Daphnis.

XXXIII. Când petrecură în de ajuns la țară, hotărîră să plece la oraș, să dea de urma părinților Chloei, pentru a nu mai întârzià nunta. A doua zi, din zori, gata de drum, dădură lui Dryas alte trei mii de drahme, iar lui Lamon jumătate din rodul ogoarelor și viilor, caprele cu păstori cu tot, patru perechi de boi, îmbrăcăminte pentru iarnă și pe deasupra le mai dădu și slobozenie lui și neveste-sei Myrtale. In urmă, porniră la Mytilene cu cai, căruțe și mare alaiu. Dar, cum au ajuns seara, locuitorii din oraș n’au putut aflà atunci pe dată, nimic. A doua zi, însă, o mulțime de bărbați și de femei se strânseră pe la uși. Bărbații veneau să se bucure cu Dionysofanes că-și găsise un fiu și încă un fiu frumos ca Daphnis, iar femeile se veseleau și ele cu Cleariste care-și adusese, în acelaș timp, și-un fiu și-o noră. Chloe le uimì cu frumusețea ei fără seamăn. Tot orașul nu vorbià decât de băiatul și de copila aceasta. Ii fericià că se iau și se rugau zeilor ca și părinții Chloei să fie vrednici de frumusețea ei. Ba chiar multe din femeile celor mai bogați cereau zeilor să fie luate drept mama unei fete așà de frumoasă.

XXXIV. Dionysofanes, frământat de multe gânduri, adormi adânc și prin somn avù visul acesta: par’că Nymphele rugau pe Eros să dea în sfârșit îndrăgostiților învoirea lui și că Eros, lăsând arcul slobod, puse tolba cu săgeți jos și poruncì lui Dionysofanes să poftească la masă pe toți cei mai de frunte din Mytilene, și când cel din urmă ulcior va fi plin, atunci să le arate la fiecare semnele de recunoaștere iar pe urmă să cânte cântarea^[8] nunții. După acest vis, Dionysofanes se sculă cu noaptea ’n cap și dădù poruncă să se pregătească un ospăț strălucit, cu tot ce se găsește mai bun pe pământ, în Mare și chiar prin locuri și râuri, și să fie chemați toți fruntașii din Mytilene. Când se înnoptă și ulciorul din care se turnà vin, în cinstea lui Hermes, fu umplut, venì o slugă cu semnele de recunoaștere pe un vas de argint și le arătă la toți, umblând împrejurul meselor.

XXXV. Nimeni dintre ceilalți nu le-a cunoscut, afară de un oarecare Megaklés, așezat în capul mesei, fiind cel mai bătrân. Acesta, văzându-le, le cunoscù și strigă ca un tânăr, cu un glas puternic: «Ce-mi văd ochii? Ce-ai ajuns copila mea? Mai trăești tu oare, sau vreun păstor, dând din întâmplare peste semne, le-a adus aici? Dionysofanes, te rog, spune-mi de unde ai semnele copilei mele? Nu-ți pară rău să aflu și eu ceva, după ce ți-ai găsit pe Daphnis al tău!» Și fiindcă Dionysofanes îi cerù să povestească el, mai întâi, cum își părăsise copila, Megaklés, fără să coboare de loc glasul, începù: «Mai înainte aveam avere puțină și cât am avut am cheltuit cu jocurile obștești și cu corăbiile de răsboiu. In starea asta eram, când mi-se născù o fată, pe care n’am vrut s’o cresc în sărăcie și-am lepădat’o gătită cu aceste semne. Știam eu că mulți doresc să fie tată, chiar în felul acesta. Am lăsat’o în peștera Nymphelor și ’n grija lor. Dar, pe zi ce treceà, averea mi-a crescut și nu mai aveam cui s’o las, căci, pe urmă, n’am mai avut norocul să am măcar o fată. Zeii însă voind să-și bată joc de mine, îmi trimit noaptea visuri care-mi vestesc că o oaie mă va face tată».

XXXVI. La acestea Dionysofanes scoase un strigăt și mai tare decât Megaklés, și, sărind dela locul său, o aduse pe Chloe prea frumos gătită și vorbì: «Iată copilița pe care ai părăsit-o. O oaie ți-a hrănit’o prin voia Nymphelor, după cum o capră mi l-a hrănit pe Daphnis. Ia semnele și pe copilă, și luând’o s’o dai lui Daphnis de soție. Noi pe-amândoi i-am lepădat, pe amândoi i-am găsit și de-amândoi au avut grijă Pan, Nymphele și Eros».

Megaklés se învoì și trimise după nevastă-sa Rhode, în timp ce pe Chloe o țineà mereu la sân. Au rămas să doarmă și noaptea acolo, fiindcă Daphnis se jurase că nu va încredințà pe Chloe nimănui, nici chiar lui tată-său.

XXXVII. A doua zi s’au înțeles să plece iar la țară, după rugămintea lui Daphnis și a Chloei, care nu se puteau obișnuì cu șederea la oraș. Pe de altă parte, se hotărîră să facă o nuntă păstorească. Astfel, s’au dus acasă la Lanion, unde făcură cunoscuți pe Dryas lui Megaklés și pe Nape Rhodei. Apoi începură pregătirile strălucite de nuntă. Megaklés în fața Nymphelor o dădù pe Chloe lui Daphnis și lor le dăruì, printre multe altele, semnele de recunoaștere, iar lui Dryas îi împlinì până la o mie de drahme.

XXXVIII. Și ’n ziua aceea, fiind un cer senin, Dionysofanes așternù la gura peșterii pături de frunze verzi și chemă tot satul la bogatul ospăț. Veniră Lamon și Myrtale, Dryas cu Nape, rudele lui Dorcon, Philetas cu copiii, Chromis și Lykainiona.

Chiar Lampis, primind iertăciune, nu lipsì dela masă, Și, cum erau la țară, toată petrecerea a fost câmpenească și păstorească: unul cântà ca secerătorii, altul spuneà glume ca la călcatul strugurilor, Philetas cântà din naiu, Lampis suflà din fluier, Dryas și Lamon dănțuiau, iar Chloe și cu Daphnis se sărutau într’una. Și caprele pășteau pe-aproape, de par’că luau și ele parte la nuntă, ceeace nu preà plăcù târgoveților; iar Daphnis le chemà pe fiecare pe nume, le dădeà frunză verde, apoi le apucà de coarne și le sărutà.

XXXIX. Daphnis și Chloe, nu numai atunci, ci cât au trăit au dus mai mult o viață de păstori, cinstind zeii, Nymphele, pe Pan și Eros. Și-au dobândit tot mai multe oi și capre și nu găseau mâncare mai aleasă, decât poamele și laptele. Ba, mai mult: când li s’a născut cel dintâi copil, un băiețel, l-au pus să sugă la o capră, iar când au avut o fată, au dat-o să sugă la o oaie.

Pe băiat îl chemă Philopoimen (iubitor de păstori) iar pe fată Agele (turmă).

Și au trăit așà, acolo, până la adânci bătrânețe. Peștera Nymphelor au înfrumusețat’o, au pus înăuntru statui și au ridicat un altar lui Eros al păstorilor. Iar lui Pan i-au dat de locuință un templu în loc de pin, numindu-l templul lui Pan răsboinicul.

XXXX. Dar toate acestea le-au făcut mai în urmă. Deocamdată, când venì noaptea, toți îi însoțiră până la odaia lor de nuntă, unii cântând din naiu, alții din fluier și unii mergând înainte cu mari torțe în mâni. La ușe începură să cânte cu un glas aspru și sălbatec, ca și cum ar fi vrut să crape pământul. Daphnis și Chloe se culcară goi împreună și se puseră pe strâns în brațe și pe sărutat, de n’au închis ochii toată noaptea, mai trezi ca bufnițele. Daphnis făcù ce-l învățase Lykainiona și Chloe deabià atunci află că ce încercaseră ei în pădure nu erau decât jocuri copilărești de păstori.

SFÂRȘIT

 

1. Bacchus, zeul viței de vie — zeul vinului.
2. Semele, mama lui Dionysos, fiica lui Cadmos, personifică pământul în timpul primăverii, e iubită de Zeus, zeul cerului.
3. Ariadna, fiica lui Minos, rege mythic al Cretei, fu părăsită de iubitul ei Theseu în insula Naxos.
4. Lykourgos, zeul thrac.
5. Pentheus, erou theban, care, împotrivindu-se lui Dionysos, e dat pradă bacantelor.
6. Aluzie la legenda răpirii lui D. de către acești pirați.
7. ὁπλαγίουλος fr. Flûte Fraversière, germ. Die Querpfeize.
8. τὸν ὑμέναιον.