Sari la conținut

Dac-a vrea Dumnezeu

Dac-a vrea Dumnezeu
de Nicolae Gane
27535Dac-a vrea DumnezeuNicolae Gane

— Știi una, măi femeie? zise Pîrvu, înjugînd boii la car.

— Oi ști, dacă mi-i spune, răspunse femeia.

— Boii noștri sunt bătrîni, abia mai pot roade colțul ierbei; merg în scădere. M-am gîndit să-i vînd și cu parte din banii ce-oi prinde pe dînșii să cumpăr o păreche de juncanași tineri; iar cealaltă parte s-o păstrăm pentru gospodăria noastră; bani albi pentru zile negre. Ce zici și tu?

— Știu și eu?

— Cum așa? N-ai nici o socotință în capul tău? Bine-i să-i vînd, ori nu-i bine?

— Bine, dac-a vrea Dumnezeu.

— Ce fel: dac-a vrea Dumnezeu? Ce are să se amestece Dumnezeu la vînzarea boilor noștri?

— Iaca are.

— Măi femeie, nu fi și tu forfăcătură? Suntem noi stăpîni pe boi sau nu? Avem dreptul să-i vindem sau n-avem? Răspunde!

— Suntem stăpîni, ș-avem dreptul, dac-a vrea Dumnezeu.

— O ții una și bună dac-a vrea Dumnezeu. Adică să fie numaidecît pe-a ta. Așa mi se cade, dacă cer sfat de la un cap de muiere care nu știe s-încurce două paie. Hăis, Prier, cea, Zorilă, zise el boilor răstit, învîrtind deasupra lor o vărguță de alun și urcîndu-se în car. Mă duc să-mi vînd boii la tîrg. Să ne vedem sănătoși peste trei zile!

— Ne-om vedea, dac-a vrea Dumnezeu.

— Apoi nu spun eu ca femeia îndărăpnică te scoate din sărite? Iaca, zău, poți cădè într-un păcat așa pe nemîncate, atîta te cihăiește cu gura… Hăis, Prier, cea, Zorilă!

Pîrvu ajunse la tîrg.

Acolo, mare înghesuială și tămbălău, de nu puteai răzbate cu sufletul. Toate prăvăliile de pe strade, încărcate cu marfă nouă de Brașov, Lipsea și Țarigrad. Numai bani să fi avut cineva. Cîmpul vitelor, cît cuprindeai cu ochii roată împrejur, ticsit cu boi, cai, oi trasuri și căruțe de toate soiurile, de toate prețurile. Apoi hamurării, olării, sticlării, locante la fiecare pas; și o învălmășală, și o fertură de norod, și strigăte de telali, și pocnete de bici, și nechezuri de cai, încît bietul Pîrvu nu mai știa pe ce lume se găsește. El își desjugă boii în iarmaroc, le așternu o sarcină de fîn dinainte și, așezîndu-se în car cam într-un cot; se puse pe așteptat mușterei. Se rotiră împrejurul lui doi-trei ovrei cu mînile în buzunare, foarte fuduli, care, cînd auziră de prețul boilor, dădură din umere și plecară, dar și Pîrvu nu era mai puțin fudul. Cu cît mușteriii îi desprețuiau marfa, cu atît el o urca mai sus. Venea de pildă un perciunat și întreba:

— Bade, bade! Chite purale boii?

— Treizeci de galbeni zimți și fără bortă, răspundea el hotărît.

— Treizeci de galbăni pentru cine întreabă, dar pentru cine cumpără?

— Aista-i prețul, cui îi place; cui nu, iaca drumul.

Așa se petrecu ziua în ciocniri de cuvinte, în tîrguieli fără ispravă; iar pe la întunecate, Pîrvu, ostenit de atîtea vorbe de clacă, se culcă în car ca toți vînzătorii de boi ce se aflau în iarmaroc.

Cînd se deșteptă a doua zi… ce să vază?: boii nicăiurea. Dă în sus, dă în jos; aleargă, Pîrvule, pe la prefect, subprefect, polițai, primar… închină-te, Pîrvule, pe la toate icoanele… boii intraseră în pămînt. În sfîrșit, după trei zile de căutare, Pîrvu, care-și cheltuise acum și paraua de nafură, găsi boii într-o pădure, hămesiți de foame, furați de-un cinstit negustor scăpat de curînd din temniță, și care aștepta numai noaptea să-i treacă peste hotar.

Cînd își aduse Pîrvu boii de funie în iarmaroc, îi clătina vîntul de slabi ce erau, iar lui i se părea că-i are de dar, întru atîta pierduse nădejdea de a-i mai găsi. El îi dădu în jumătate de preț, fiindcă era acum pe la spartul tîrgului și boii perduseră din fața lor. Dar erau bani buni și aceia, luați ca din drum, căci puțin a lipsit să rărnîie Pîrvu și fără boi și fără bani.

După ce a bătut palma cu negustorul și a numărat zimții unul cite unul, punîndu-i la brîu, într-o pungă de piele cu baiere, Pîrvu voi să plece acasă; dar, nefiind mult pănă-n sară și temîndu-se să nu înnopteze pe drum, se hotărî sa rămîie pănă a doua zi. Atras, deci, de o sluțenie de maimuță ce sta în vîrful unui par și de un paiaț uns cu făină pe obraz, care bătea doba din răsputeri la ușa unui cort, chemînd norodul să vază „minunea minunilor”, „copilul zburător”, „calul năzdrăvan” și „omul care înghite iartagane”, Pîrvu dădu cincizeci de bani și intră la comedie. Toate au fost cum au fost: minunății nemțești, nu altceva: treceri prin cerc, frînturi de șele, iartagane înghițite, șoareci înhămați, dar năzdrăvăniile calului le-au întrecut pe toate. Mă rog! Cum a ieșit calul de după perdea, s-a plecat în genunchi în fața publicului în chip de „bine v-am găsit sănătoși”. Apoi, punîndu-i-se ceasornicul dinainte, a arătat ceasurile fără greș, bătînd de atîtea ori cu copita în pămînt cîte ceasuri erau, și, la întrebarea ce-i place mai bine: biciul sau grăunțele? a răspuns la bici scuturînd din cap, adică nu, și la grăunțe plecînd din cap, adică da. Iar cînd paiațul îl întrebă:

— Ia sama, murgule, și-mi spune cine din toată lumea adunată aici e mai bețiv? calul se așternu pe fugă, făcu cîteva roți împrejur, se opri dinaintea unui om, îl mirosi, apoi fugi mai departe; mirosi pe un altul și iar fugi, dar cînd ajunse dinaintea lui Pîrvu, pîrdalnica de vită stătu pe loc și începu să bată din picioare.

— Nu cumva o fi aista? întrebă paiațul.

Calul dădu din cap și necheză.

Nici că mai încăpea vorbă, „aista-i”, răspunse calul în limba lui, așa ca să-l înțeleagă și copiii.

Rîdea lumea cu chef, rîdea și Pîrvu, apoi cu toții ieșiră mulțumiți pentru cei cincizeci de bani dați la intrare.

— Ascultă, Pîrvule, îi zise o cunoștință de-a lui din iarmaroc, vita cea de cal o fi spus sau nu adevărat, dar știu și eu una adevărată.

— Ce?

— N-ai dat adalmaș pentru vînzarea boilor.

— Bine zici, adause un al doilea, asta nu-i cu cale între gospodari cinstiți.

Pîrvu stătu un moment pe gînduri; pierduse jumătate de preț la vînzare, mai cheltuise din pungă cu căutarea boilor, mai dăduse cincizeci de bani la comedie… ei… ce mai [la] deal la vale? Unde merge mia, meargă și suta!

— Hai la adalmaș.

Plin de chef intră Pîrvu cu tovarășii săi într-o crîșmă, și acolo: „ține, hine, na, cumătre! ”, se prelungi adălmașul pănă ce ochii lui Pîrvu se painjiniră de vedeau ca prin ciur. Încă două, trei pahare și Pîrvu, vîjîit cu desăvîrșire, căzu sub masă, spre îndeplinirea proorociei calului. Mai zi că nu sunt și dobitoace năzdrăvane!

A doua zi Pîrvu se deșteptă cu capul înfierbîntat și cu ochii grei, în arestul poliției. Căută la brîu; dar găsește, dacă ai ce!… Banii își căutaseră și ei de drum cu punga cea cu baiere dimpreună.

Asta a fost o adevărată pacoste.

Pîrvu alergă iar la toate fețele cîrmuirii, se închină iar la toate icoanele, lăcrămînd după punga lui, însă banii, mai șireți decît boii, știură să se ascundă mai bine.

După trei zile de zadarnică căutare, Pîrvu fu silit să-și vînză și carul pentru a-și plăti datoriile la casa unde găzduise și se întoarse acasă pe jos, prin colbul drumului, pleoștit ca vai de el, gîndind… adică negîndind nimic; ce era să se trudească a gîndi la lucruri ce nu se mai puteau întoarce!

— Cine-i acolo? strigă femeia lui Pîrvu, auzind în puterea nopții o bătaie în ușă.

— Eu, bărbatu-tău, dac-a vrea Dumnezeu! răspunse bietul om pocăit.