D. Mihail Dragomirescu despre sine însuși

 

La articolul mea asupra „Germanofobiei culturale“ d. Dragomirescu răspunde printr’un articol intitulat Impresionismul... moral al lui Eugen Lovinescu. Domnia sa ajunge la concluzia că am călcat „alături de buna cuviință morală“ în intemperanța verbală a democrației literare de azi, e cea mai benignă învinuire ce mi se poate aduce. Căci d. M. Dragomirescu este o fină floare a aristocrației intelectuale românești.

D. Dragomirescu mă învinovățește de incorectitudine, fiindcă am spus că d-sa a susținut că trebue să îndepărtăm din cultra noastră tot ce e german : D. Dragomirescu arată că nu s’a ridicat niciodată împotriva „coloșilor care se numesc Kant, Beethoven, Goethe“. Nici n’am bănuit-o vreodată. Prin fina lai ureche muzicală, d. Dragomirescu e de rasa lui Beethoven; prin puterea de abstracție și de dezinteresare, e de rasa lui Kant; prin spirit olimpian, e de rasa lui Goethe. Ne-am înțeles...

Nodul discuției e însă altul.

Liga, comitetul sau comițiul, în numele căruia scrie d. M. Dragomirescu nu s’a ridicat deci împotriva lui Kant, Beethoven și Goethe. Cu atât mai bine pentru Kant, Beethoven și Goethe. S’a ridicat „în contra limbii germane, ca limbă deosebită cu desăvârșire de organismul limbei noastre“. Într’un cuvânt, liga, comitetul sau comițiul d-lui Dragomirescu a înscris în programul eliberării noastre culturale eliminarea limbei germane din învățământul nostru... D Dragomirescu are, firește, toată evlavia pentru „capodoperile culturii germane“ — dar „tocmai fiindcă sunt capodopere sunt în acelaș timp produse ale spiritului universal“. D. M. Dragomireseu e un elegant. Iată-l scăpat de Kant, Goethe și Beethoven. I-a trimes în domeniul spiritului universal pentru a se întâlni cu celalt colos al culturii umane: cu d. M. Sorbul.

„Cuviința mea morală“ va fi stând cum va fi stând. Dialectica d-lui M Dragomirescu îmi pare însă cam invalidă. Singurul punct in discuție este utilitatea limbei germane în învățământul nostru. Părerile d-lui M. Dragomirescu despre Kart, Beethoven șl Goethe nu ne pot sluji decât ca o prețioasă documentare personală. În chibzuirea procesului limbii și culturii germane, ele n’au intrat ca un element ponderator.

D Dragomirescu a preferat să se gândească la desavantagiile „Kulturii“ și la caracterul cu totul strein de noi al limbei germane. În numele ligei, comitetului sau comițiului său, el cere deci să rupem ou o limbă și cu o cultură de la care nu ne putem folosi cu nimic.

Iată cadrul discuției. În acest cadru sunt dispus să mai stau de vorbă cu d. M. Dragomirescu chiar pe aceste călduri caniculare.

Se cunoaște, în deobște, admirația ce nutresc de mult pentru personalitatea literară a d-lui M. Dragomirescu. Din excesul ei, am căutat să-i fac un portret plin de discretă bunăvoință. Avem în d. Dragomirescu viziunea unui latin în lupta lui seculară împotriva germanismului. D. M. Dragomirescu nu-mi dă dreptate. Arta portretului e foarte grea. Nu satisface niciodată pe cel zugrăvit. Mă retrag deci umilit. Sunt totuși dator o compensație și d-lui M Dragomirescu și cititorilor Sburătorului. Înlocuesc un portret prin altul. Cu un autoportret. Fără alte artificii de stil, voia arăta prin simple citate felul cum d Dragomirescu ar dori să apară în fața posterității și a contemporanilor. Nu mi se va tăgădui imparțialitatea.

Solidaritate și modestie:

„Firește, nu aștept să-mi ia apărarea vreunul din numeroșii scriitori, formați de mine, care stau cunună in jurul abilului scriitor, care de pe săculețul de aur al cetățeanului Alcalay, pozează în naționalist înfocat dar practic“.

Pentru luminarea cititorilor, voi aminti numai că încă de la apariția primului număr al Sburătorului, d. Dragomirescu, mânat numai de superioare interese naționale, a făcut o vie propagandă prin toate comitetele și comițiile pe care le prezidează, și pe lângă numeroșii scriitori pe care — cum zice cu atâta modestie — i-a format ca să nu colaboreze la Sburătorul. D. Dragomirescu are instinctul solidarității — cu sine însuși.

În fața oglinzei:

„Și nici eu însumi nu m’ași fi grăbit să-mi iau apărarea, dacă nu ar fi vorba să chem la ordine pe un profesor, care, văzând că nici la Universitate nici la Academie, nu poate răzbi fără voturile filogermanilor, caută să li se recomande prin atacul la adresa mea...“

Se știe că d. Dragomirescu e cel mai recent, dar nu cel mal puțin entusiast admirator al d-lor N. Iorga și O. Densușianu. S’a întors de pe drumul Damascului. Nimeni nu îndrăznește însă să bănuiască dezinteresarea acestei convertiri subite, în care combinațiile de voturi nu pot avea cădere.

Logică:

„Pe Eugen Lovinescu îl încântă limpezimea lui Xenofon, nu adâncimea lui Tacit...“

Firește. În timp ce cu îmi pierdeam câțiva ani traducând în două mari volume pe Tacit și publicând și o ediție latină a lui, d. M Dragomirescu stătea să se „încânte“ cu acest autor, probabil în traducerea mea.

Cultul incompetenței:

Despre acelaș Tacit: „pe care E. Lovinescu a reușit să-l bagatelizeze într'o traducere“

D. M. Dragomirescu nu are nici un fel de cunoștință de limba latină. Era indicat deci să mă judece cu atâta severitate.

Dezinteresarea de cele materiale:

Adinioare era „săculețul de aur al cetățeanului Alcalay“ care tulbura conștiința spartană a d-lui Dragomirescu, acum, privitor la traducerea lui Tacit adaugă „plătită destul de binișor de Casa Școalelor“... Probabil că de aceia d. Dragomirescu se oferise atât de intempestiv să traducă din franțuzește pe Tacit.

Strămoșii literari:

...Se numesc Pindar, Eschil, Tucidide, Lucrețiu, Tacit, Dante, Rabelais, Shakespeare, Bossuet.

Despre sine însuși:

...„Pentru cine nu a avut ocazia sau nu vrea să aibă ocazia să urmărească culmile sintezei ce slujește de temelie judecăților mele...“

...„Având o metodă proprie și completă de cercetare în literatură...“

...„E firesc să pătimesc de „exagerarea cugetării“ care însă caracterizează pe toți cugetătorii fără excepție...“

...„.Nu sunt un „limpede izvor sacru“, fiindcă de ! acest izvor e mai mult fluviu, dacă nu chiar mare...“

O mare! lasă-mă să mă scufund în valurile tale adânci și răcoroase!