Dăianu

Jump to navigation Jump to search
Binele și răul
de Ion Pop-Reteganul
Din broșura Din Țara Hațegului, Biblioteca poporală a Asociațiunii, nr. 180/1930 – Sibiu p. 28-53.


în primăvara anului 1873 (20 februarie) părăsii băncile școalei și pășii în lume ca om vrednic de a-și cîștiga pînea sa. ar fi trebuit să mai stau pînă la finea lui iunie, cînd se fac examenele, dar era mare lipsă de învățători la școala centrală grănițărească din orlat, lîngă sibiu. deci trimise baronul urs, președintele școalelor grănițărești din fostul reg. rom. 1, pe căpitanul pensionat ion mărginean la deva, unde este o preparandie de stat și unde frecventam eu chiar atunci cursul al ii-lea și al iii-lea deodată. căpitanul brad era cunoscut bun cu inspectorul secundar iuliu bardoși din deva și cu ion candrea, profesor la institutul pedagogic. astfel fiind și-a dat solia căpitanul, solia la cunoscuții lui, că adecă el este trimis din partea baronului urs, să ducă un tînăr dornic de a ocupa numaidecît postul de învățător adjunct la școala din orlat. din sfatul căpitanului bradu cu profesorii preparandei, cu directorul și cu inspectorul, ieși ca să mă recerce pe mine, dar de voi fi aplicat a primi acest post, care era îmbinat cu un salar anual de 200 fl., cuartir și 3 stînjini de lemne. propusu-m-au superiorii pe mine, din cauză că eram doară cel mai apt din colegi, ori că voiau a se vedea scăpați de mine? la aceasta nu mă cugetai, ci primii și mersei la sibiu dimpreună cu căpitanul brad. pe atunci director al școalelor din fostul reg. rom. 1 de graniță era vestitul pedagog vasile petri, compatriot de al meu. mă și duse a doua zi la orlat, unde mai erau doi învățători: ștefan albu, învățător diriginte și ioan pop (blăjanul) înv. secundar. mie-mi dădură clasa i. aci îmi începui cariera dăscălească. parcă acum văd cu ce frică intrai prima dată în școală, cum nu știam de ce să mă apuc, cum îmi părea rău că n-am mai stat în preparandie pînă la vară. dar trecură toate, cetii bărbătește prelegerile ce aveam de predat, răsfoiam metodele minteni – minteni și în scurtă vreme devenii acasă în afacerile dăscălești.

Dar aceste n-au nimic a face cu Dăianu, despre care mi-am propus a scrie. Le amintii însă din cauză că chiar atunci, cînd mersei eu învățător în Orlat, chiar atunci el era rob în Săliște, frumosul sat românesc la poalele munților sudici ai Ardealului, spre vest de la Orlat, cale de 2 ore pe jos. Fiind în Orlat des vorba despre Dăianu, ascultînd și eu ce se povestea despre el, iar poveștile arătîndu-l ca pe o figură simpatică, mi-am însemnat bine în memorie ce se povestea despre el, iar acu cerc a schița aci cele povestite acum 27 de ani.

Cică numele lui era Ion și era din satul Daia, de aceea-i ziceau Dăianul, că conumele lui era altcum. Cum? N-am putut afla.

Cică el a umblat la școală în Sibiu pînă era holtei. Atunci, ce-i veni în minte, ce nu, destul că luă frunză-n buză și se făcu hoț de codru.

Unii spun că profesorii sași și unguri îl batjocoreau, din care cauză el și-a răzbunat asupra lor și apoi s-a dus; alții spun că sărac fiind foarte tare, a lăcomit de a furat ceva lucru puțin ca să-și astîmpere foamea. Dar fu prins cu furtul și alungat din școală. Atunci s-a hotărît el să-și răzbune asupra bogaților. Cel dintîi pe care l-a jefuit a fost popa de la ei. Iată cum se povestește această ispravă a lui Dăianu.

Cică tocmai cînd mergea cătră casă, cum îl alungase din Sibiu, se întîlni cu popa de la ei, care era călare.

— Bună ziua, părinte.

— Bună să-ți fie inima, Ioane, dar încotro?

— Merg spre casă, dar dumneata unde ai fost?

— Am fost în Sibiu, am vîndut niște bouleni.

— D-apoi bine-i. Dar fii bun dă-mi o leacă de foc să-mi aprind pipa.

Preotul își opri calul și scociorî prin buzunare după lemnușe, ci calul era neastîmpărat, nu voia să stea locului. Atunci Dăianu îl prinse de dîrlogi, să nu cadă cumva popa. După ce-i dete popa lemnușele, Dăianu mulțumi și zise:

— C-o cale fii bun dă-mi și vreo doi bani, că nu poți zice că n-ai.

Popa atunci înlemni de spaimă, văzînd că Dăianu cu stînga ține calul de dîrlogi, iar dreapta o ține întinsă să primească banii. Nu zice nimic popa, ci scoase budilarul (portmoneul) și-l dete Dăianului.

— Mulțam, părinte.

Cu aceste se despărțiră. Popa zbîrnăi ca vîntul cu paripul lui, iar Dăianu merse încet ca omul care nu are nici o grabă. Ajuns acasă e chemat peste cîteva zile la judecătorie, unde fu întrebat de ce a ținut calea popii și de ce l-a jefuit de bani? Iar el a răspuns așa:

— Nu-i adevărat că aș fi ținut calea părintelui, că dumnealui a fugit în ruptul capului pînă m-a ajuns. După ce m-a ajuns l-am rugat să-mi dea o leacă de foc, să-mi aprind pipa, și mi-a dat lemnușe. Văzîndu-l atît de bun m-am gîndit, dar de mi-a da și vreo doi bani, că are, iară eu sînt mai mort de foame. I-am cerut, mi-a dat și s-a dus. Nu-i așa, părinte?

— Ba așa.

— Atunci ce mai vrei cu mine?

— Să-mi dai banii.

— Dar de ce? Ți-am cerut împrumut?

— Ba nu, dar de frică ți i-am dat.

— De ce de frică? Te-am amenințat doară?

— Ba nu, dar vezi că-mi țineai calul de dîrlogi de nu se putea mișca.

— Și cine a zis să-l țin, nu dumneata, ca să nu cazi de pe el?

— Ba eu, dară...

— Ce dară? Ce vrei cu mine?

— Ce ceri de la omul acesta, părinte, îl întrebă și judele.

— Deci... nu mai cer nimic, să fie sănătos!

— Noa vezi așa...

Din minuta aceea el se făcu hoț ca hoții. Ținea drumul la bogați, intra la ei noaptea prin case și-i jefuia de bani, dar de omorît el nu omora pe nimenea. În codru el era mai mare, ciobanii de la stîni toți îl cunoșteau și-l omeneau ca pe un frate de cruce. Ba unii flăcăi, mai cutezători, de care nu prea aveau ce pierde, se luară cu el în ortăcie și trăiau zile dalbe. Era spaima bogaților, dar săracii-i pofteau voie bună și sănătate. Prin Sibiu umbla ca la ei în sat, fără să-l cunoască cineva, fără să-l bănuiască. Numai auzeai: De la bogatul cutare s-au furat astă noapte doi cai în preț de 800 fl., din lada bogatului cutare lipsesc 2000 de galbeni, doamna cutare nu-și găsește scumpiile de vreo 4 zile. Și orice lipsea, orice se fura, toate le încărcau în spatele lui Dăianu, cu drept ori fără drept, aveau hoții cei mici după a cui spate se ascunde.

Dar odată fu prins chiar el, Dăianu, la o casă bogată din Sibiu și fu pus la răcoare pînă să-l judece și să-i facă sama. Bucuria bogaților! Dar scurtă bucurie, că ortacii îl furară din închisoare. Acum să fi văzut spaima bănoșilor!

El nu hoțea numai în Sibiu și jur nu, el umbla în „negustorie”, cum spunea el, cît e Ardealul și România și Bănatul de mare.

În România zice că era la un sat un arendaș grec, vestit de bănos. Pînă la el merse Dăianu cu 6 ortaci, el îmbrăcat domnește ca negustorii cei mari și ortacii lui îmbrăcați mocănește. Era toamna tîrziu. Arendașul avea o turmă mare de porci, ținuți bine. Dăianu știa de aceasta, deci începu:

— Domnule arendaș! Eu sînt negustor de porci. M-au îndrumat la dumneata unii cunoscuți, spunîndu-mi că ai o turmă de porci de vînzare. De aceea venii, de ne putem uni de preț, să-ți iau o grijă din cap.

Bucuria grecului! îndată lăsă să-i prindă caii la trăsură și merseră la pădurea cu ghindea, unde-i erau porcii. Acolo se tîrguiră și-i plăti toți în bani buni de aur și de argint. Apoi a zis Dăian:

— Acum dumneata fii bun și lasă să aducă porcii în ogradă la dumneata și în de seară le dă o mîncare de cucuruz, parte pentru plată, iar pe noi ne conăcește pînă dimineață, că nu putem pleca acum spre seară.

Grecul s-a învoit bucuros. A lăsat de au dus porcii la el în ogradă, le-au dat o mîncare bună de cucuruz, la mînători le-a dat de cină și le-a arătat un șopru, unde pot dormi, iar pe Dăianu l-a pus cu el la masă și l-a culcat în casă cu ei. Dar colo, într-o vreme, Dăianu s-a ridicat din pat, a deschis ușa și ortacii au intrat înlăuntru, au legat pe grec, i-au luat toți banii și s-au cam dus. A doua zi, aflară pe grecul legat bulz în pat, ci nevătămat.

Căutat-au pe făptuitorul cruciș și curmeziș, prin toată țara, dar nu i-au putut afla nici urma.

Dar Dăianu, pe cît era de fără milă cu bogații, pe atît era de milos cu săracii.

Zice că odată mergea pe jos din Sibiu cătră Săliște. Era îmbrăcat ca un domn de cei bogați. Pe drum se întîlnește cu o biată muiere, care mîna o vacă frumoasă cu vițel. Și se luă cu ea de vorbă:

— Unde mergi, nană?

— La Sibiu, domnule, duc văcuța asta, doară voi putea-o da.

— Dar de ce o vinzi, doară nu-i bună de lapte, ori n-ai nutreț s-o poți ierna?

— O, Doamne! Ba de lapte-i tare bună și nutreț încă i-am adunat, dar cu ce să mîncăm lăptișorul ei? Am patru prunci, bărbatul mi-a murit, cucuruzele le-a bătut bruma între Sîntă Măria, cît un bruș de mămăligă n-am din ce mai face. Trebuie s-o dau cu cît voi da-o, să cumpăr bucate la prunci.

— Cît ceri pe ea?

— D-apoi n-oi cere mult, numai 60 fl.

— Uite, muiere, eu îți dau 60 fl., dar acum nu am unde o băga, că acum îmi fac grajd. Fără dumneata du vaca acasă, o ține bine și-i mănîncă lăptișorul, pînă voi trimite după vacă. O să-ți scriu numele dumitale la mine în carte, iar pe țidula vacii o să însemn numele meu, du-te cu țidula la primărie să însemne cui i-ai dat-o. Iată aci ai zece bănuți cît trebuie să plătești la primărie. Dar să nu dai vaca, pînă trimit după ea!

— D-apoi, domnule, doară nu-s țigan, să vînd o vacă la doi inși.

Așa muierea întoarse cu vaca acasă, îi dădu de mîncare și merse la primărie să scrie în țidula vacii numele cumpărătorului.

Primarul ia țidula, cetește și prinde a rîde, apoi începe:

— Pe bună ai ieșit azi din sat, tu, muiere.

— Dar cum așa, jupîne primar?

— D-apoi așa, că tu ai vîndut vaca la Dăian, care scrie că să nu o vinzi cumva, să aibă copilașii lapte.

Bucuria muierii! Cum îi mai ierta din păcate și-i dorea bine de la Dumnezeu!

Dar Dăianu era și poznaș.

Odată, pe drumul dintre Sibiu și Cristian, întîlnește vreo patru vărari cu carăle încărcate cu var. Mergeau la Sibiu. Dar ei erau cam beuți. Deci se dă cu ei în vorbă:

— Unde duceți varul, oameni buni?

— În Sibiu.

— E vîndut cumva?

— Ba nu, că-l ducem de vînzare.

— Atunci îl cumpăr eu. Cît var aveți pe tuspatru carăle?

— O sută de mierțe, cîte 25 pe un car.

— Ce să vă dau pe miertă?

— Cîte 50 cr.

— E bun varul, bine-i ars?

— Bine, domnule, mai bine nu se poate.

— Cît se vine dară de o sută de mierțe?

— Cincizeci fl.

— Bine, iat-aci aveți banii. Mergeți numai și stați cu carele înainte la spitalul cel cătănesc, că eu vă ies înainte pe cărare, printre holde.

— D-apoi de ne-a întreba cineva cui am dat varul, ce să spunem?

— Să spuneți că la doftorul cel mare, care-i mai mare la spitalul milităresc.

— Dumnezeu s-ajute la domnul!

— Să trăiți! Vedeți să vă îmbătați să nu puteți descărca.

— Nu te teme, domnule.

Și s-au despărțit.

Dăianul s-a dus în calea lui, zicînd în frunză, cu pușca de a umăr, iar vărarii s-au dus la Sibiu, mulțămind lui Dumnezeu că le-a scos domnul cel bun în cale, care le-a plătit varul cum au cerut ei.

— D-apoi, zise unul, e lesne să nu se țigănească la tîrg că nu dă din punga lui, din banii țării dă.

— Așa-i, de fost, răspunse altul, dar și din banii țării alții atîta se mai țigănesc și te descos de ți-e mai mare groaza.

Colea pe la prînzișor erau carăle dinaintea spitalului, așteaptă oamenii, așteaptă, dar nu le vine nici un doftor să le ieie varul în seamă; nu-i întreba nime, ce stau acolo. Li se urăște așteptînd.

— Ian intrați careva și întrebați unde să descărcăm?

Intră unul, întreabă-n dreapta, întreabă-n stînga ordinanții nu le știu da nici un răspuns. În urmă intră la căpitanul, ce era șef peste spital, unde-i îndreptă ordinanța. Iar acela le spuse așa:

— Dragii mei, pe seama spitalului numai eu cumpăr ce lipsește, iar acuma chiar, nu avem lipsă nici de un zdrob de var. Puteți merge cu varul unde voiți și-l puteți da cui l-a cere, că din partea spitalului militar nu veți avea nici o imputare.

— Dar ni l-a plătit domnul acela.

— Tot atîta; de vi l-a plătit, să fi venit cu voi, să vă arate unde să-l descărcați. Altcum eu cred că așteptați pînă la 2 după amiazi; dacă nici pînă atunci nu va veni cumpărătorul, atunci mergeți de înștiințați la căpitanul orașului.

Acum știu că le ieși băutura din cap! Stau ca pe spini bieții oameni, nu știau ce face, încătrău să meargă. Trecuse de amiazi, seara se apropia și nu le mai venea cumpărătorul varului, să le spună unde să descarce varul. În urmă merg la căpitanul orașului și-i spun ce-i și cum. Acela-i ascultă pînă la capăt, apoi îi întrebă cum era domnul acela. Iar după ce i-au spus oamenii din fir în păr statura lui, el le zise așa:

— Faceți cu varul ce-ți voi, îl puteți vinde cui v-a da bani, că domnul acela nu v-a căuta în veci, nici de bani, nici de var. Acela-i Dăianu, i-a plăcut a mai face o ștrengărie.

* * *

Iarna anului 1872 spre 1873 l-a apucat, singur, fără ortaci, prin apropierea Sibiului, unde se ținea mai cu drag. Conac avea la un țigan din Cacova. Acolo omora vremea peste zi, iar noaptea lua pe țigan cu sine și mergea de-și căuta cele de lipsă. Potecile munților erau înfundate, nu era modru a străbate prin ele. Deci mergea pe la cei avuți din satele mai apropiate, nu le făcea nici un rău, ci cerea merinde și beutură. Și toți îi dau pîini, burdufuri de brînză, cărnuri de porc și-i umpleau plosca de vinars. El nu le făcea nimica, ei nu mai făceau vorbă pentru așa lucru puțin.

Odată, cam de cătră primăvară, iar s-a dus Dăianu cu țiganul pînă la Săliște la un popă bogat, care i-a omenit cu mîncare și băutură, le-a umplut plosca cu vinars și desagii cu merinde și cînd se omizia de ziuă și-au luat rămas bun și au plecat. Colea, cînd răsărea soarele ei se apropiau de Cacova. Era o zi senină și lui Dăianu îi era sete după vinarsul ce beuse. Deci zice cătră țigan:

— Mă, hai să bem apă din părăul ăst limpede.

— Nu mi-e sete, răspunse țiganul, fără tu, dacă vrei, poți bea, că eu te aștept.

Și pune țiganul desaga cu merindele jos, iar Dăianu se lungește lîngă părău să-și plece capul să bea apă. Cînd bea el mai pe ticneală numai aude îndărătul lui pof! și ca un fulger îi străbate prin tot trupul. Numai atîta a putut striga:

— M-ai mîncat, cioară, Dumnezeii tăi! Dar roagă-te la Dumnezeu să mă ia dracul, că de scap cu zile, nici un țigan nu mai scapă de mîinile mele, la toți le sucesc grumazii, ca la puii cei de cioară!

Dar țiganul se făcuse iepure, fugea mîncînd pămîntul; nici desaga cu merindele nu o luase și rău ce-i părea, Doamne, după prescurile cele multe și bune și după dărabele cele mari de slănină ce erau în desagă. El merse ață la primărie și înștiință, drag Doamne, că el a pușcat pe Dăianu, colo la părărul cela. Dar primarul, om cuminte, numaidecît își făcu socoteala: „Hm! Țiganul a fost la furat cu Dăianu; acum, după ce s-a săturat faraonul, vrea să pună capul celui ce l-a hrănit. Ba încă trage nădejdea că va căpăta și suta de fl. de la Sibiu, care era pusă pe capul Dăianului. Dar se poate culca pe acea ureche.”

Deci porunci numaidecît să pună doi cai la o sanie și se urcă în ea primarul cu doi jurați și suiră și pe țigan, să le arate locul, unde a lăsat pe Dăianu.

Acum să fi văzut necaz.

Țiganul da să se codească, că nu poate, că-i bolnav, că l-a apucat spăriatul de groaza Dăianului, ba că a uitat și calea de frică, dar nu-i folosiră nimic. Primarul porunci la jurați: legați-l bulz și dați cu el în șireglă! Așa au dus pe țigan pînă la fața locului, unde zăcea Dăianu într-o baltă de sînge și lîngă el desaga cu merinde și un pistol aruncat. Dăianu pierdu mult sînge, era slab și nu se putea ridica. Deci l-au pus jurații în sanie pe paie și l-au învălit cu cojoacele, apoi au mers numai în pas pînă la Săliște, unde au predat pe Dăianu și pe țigan în seama la judecătorie. Pe atunci era jude la judecătoria de cerc din Săliște unul cu numele Maxim, iar acțișor era unul cu numele Troancă, medic era Dr. Pascu, de origine din Salva, de lîngă Năsăud. Acesta era medic de regiment în pensiune.

Dăianu dară era prins și bolnav. Dar fiind atît de bolnav nu au pus fiare pe el, ci îl ținea cu mare îngrijire, să se poată vindeca doară va putea scoate de la el lămuriri despre toate faptele lui. Dar vindecarea era anevoioasă, că pistolul cu care l-a pușcat fusese încărcat cu alice și acelea străbătură șalele și partea stîngă a foalelui. În fiecare zi îi scotea doctorul cîte una-două alice, care le afla; tăia în carne pînă da de ele. Dureri mari suferea bietul Dăianu, dar nu zicea nimic, numai crîșnea din dinți și gemea „Dumnezeul lui de țigan!”

Odată zise doctorul că a scos toate alicele, altele nu mai sînt, cel puțin el nu mai află. Dar Dăianu răspunse că trebuie să mai fie. Apoi ceru să-i dea cureaua lui de la cioareci. Și i-a dat-o. Și s-a strîns cu ea pe din jos de foaie și și-a ținut nările nasului cu degetele și cu palma și-a astupat gura și așa s-a umflat odată de au mai eșit două alice din el. Atunci a răsuflat una din greu: Așa se scot acestea, domnilor! Și toți s-au mirat, cîți au văzut acest lucru.

Din minuta aceea Dăianu se afla mai bine, pe zi ce mergea prindea putere. Acum începură a-l lua la protocol, a-l întreba cîte toate. În fiecare zi îl ispiteau cîte un ceas, două. El spunea multe de toate, cîte drepte, cîte nedrepte.

Într-o zi cînd ieșea de la ascultare să intre în chilia lui, prinse a bate roata prin curte. Și era o zi frumoasă de primăvară. Judele n-are ce lucra, îi face imputare:

— Hei, Dăiane, pîn-acum te țineam slobod, ca pe un bolnav, dar mă tem că vom fi nevoiți să te legăm, că tu încă-i face o bazaconie, și ti-i cam mai duce. Și-l puse în fiare, iar la ușa chiliei lui puse doi păzitori, că pînă într-aceea nu fusese decît unul. Aceasta era într-o zi senină cătră sfîrșitul lui aprilie. În chiliuța, unde era închis Dăianu, nu se afla nimic, decît un pat, o masă și o cofa cu apă. Seara i-au dat cîteva bucăți de lemne, să-și facă foc, iar păzitorii se preumblau pe afară, pe dinaintea ușei lui. Afară era lună de se vedea ca ziua. Atunci își gîndi Dăianu să scape, și a scăpat. Și iată cum:

Ușa lui era închisă și cheia era la păzitor. Zarul ușei era înlăuntru, că înlăuntru se deschidea și ușa. Deci el luă de pe cofă cele două cercuri de fier, le înfierbîntă în foc pînă erau roșii, apoi le luă unul de unul cu cleștele de la foc și arse cu ele ușa jur-împrejurul zarului, pînă se deschise singură. Atunci, spre mirarea lui, văzu că puștile păzitorilor erau răzimate de ușă. El le apucă repede și zise păzitorilor: Care face vorbă e mort! Ceia înlemniră, iar el cu o săritură fu peste pălanul cel înalt în grădină și de acolo în tufiș. Acum mai ajungă-l cine poate! Toată tufa da sălaș. Dimineața aflară o pușcă în grădină, iar pe masă aflară scris cu cărbune: „Dăianu s-a duuus!” Din minuta aceea nu l-au mai văzut domnii de la judecată nici păzitorii închisorii. Oamenii din satele vecine spuneau că l-au mai văzut. Unii susțineau că trăiește prin moara de hîrtie, cea părăsită din Orlat, alții spuneau că-i prin Gura Rîului, iar ciobanii spuneau pe la Rusalii că l-au văzut prin munți și că a fost și pe la stînile lor. Destul că iar intrase groaza în oamenii bogați.

* * *

Trecu vreme. Eu mersei învățător în Vâlcelele rele, lîngă Strei, spre ost de la Hațeg. După un an mă strămutai în Barul mare, lîngă Jiu, spre sud de la Hațeg. În iarna anului 1877 spre 1878 auzii că în Petroșani este prins un hoț mare și că i-a ieșit judecata să-l spînzure. L-au și spînzurat. De față au fost cîte doi oameni din toate satele de pe Jiu. Se zicea că acela ar fi fost Dăianu cel vestit. Numele cel adevărat nu l-au putut afla. Pe acel timp era primar în Petrosul, comună vecină cu Barul mare, un jidan avut, cu numele Jonas Kohn. El se bucură mult cînd auzi de prinderea și spînzurarea acelui hoț, precum se bucurară și alți bănoși. Dar poporul rămase rece la acea veste. Unii ziceau: Doamne apără! Iar alții: D-apoi cum păcatele de nu s-a știut păzi, să nu-l prindă?

La cîteva zile după ce au spînzurat pe hoțul acela, nimeri în Petrosul o nevastă zdravănă, bine ținută și frumos îmbrăcată, românește, ca pe la Orăștie. Spunea că-i din Vinerea, ba din Ocoliș. Ba ce mai știu eu ce unde. O aflai în ospătăria lui Oetvoes Sandor, în Petros, unde aveam eu viptul (mîncarea). Nevasta aceea spune multe năzdrăvănii. Unii-și dau cu părerea că-i drăguța hoțului celui spînzurat. Destul că o văzui pe la ospătarul Oetvoes Sandor, de origine din Abrud, mai multe zile. Mînca carne și bea vin, că așa face cel străin, vorba cîntecului.

Odată întreb pe ospătar:

— Șandor baci, dumneata dai mîncare și băutură la țiganca asta, că după toate apucăturile și vorbele ei se vedea a fi o țigancă de sat, celaucă pe toate călile, dar oare avea-va ea cu ce-ți plăti ce mîncă și ce bea? Și: oare nu te-i pomeni într-o zi că ea nu-i și încă va duce și una-alta, pe ce va putea pune mîna?

La vorbele acestea ale mele se supără ospătarul și-mi răspunse:

— O, domnule, nu o cunoști. Asta nu-i țigancă, e româncă din Romos, e avută de acasă, are hambarele pline de grîu, are avere, dar a fost fugit în lume cu hoțul ăla, ce l-au spînzurat. Peste cîteva zile pleacă acasă și mă duc și eu cu ea, îmi dă un car de grîu.

Văzui că e tras pe sfoară ungurul meu. Și-mi era milă de muierea lui, care era o muiere tare cumsecade. Că de el nu mi-ar fi fost milă, fiindcă era un lenios și jumătate și era fălos și băutor, dar muierea lui era foarte cumsecade. Deci îi răspunsei așa:

— Șándor baci, șezi dumneata locului și-ți păzește afacerile, nu umbla după minciunile ei. Ea-i o hoață și o celaucă de cele mari. Spune să-ți plătească ce a mîncat și ce a băut și-i dă drumul.

Dar Sándorul meu se supără și mai rău, cum de cred eu ceva rău despre muierea care pe el l-a face avut. Că are bani îngropați la ea în grădină ca o mierță de taleri și de galbeni, rămași cum i-a fost îngropat hoțul astă toamnă și a avut bani de hîrtie peste trei mii de fl. dar i-au luat domnii, că și ea a fost prinsă dimpreună cu drăguțul ei. Și acum mai are o hîrtie de 5 fl. împletită în cosiță.

Nu era modru să pot dezmîmta pe ospătarul meu de a nu crede amăgitoarei. Muierea lui umbla ca prin pămînt de năcăjită și de supărată, văzînd cîtă mîncare și cîtă băutură se pradă. Ba prinsese de știre că Sándor începe dragoste cu amăgitoarea.

Într-o zi, cînd merg la prînz, Sándor nu era acasă și nevasta cea străină încă nu era.

Întreb pe ospătăreasă că unde sînt mirii, iar ea prinde a plînge și a-mi spune că bărbatul ei, odorul de Sándor, s-a dus cu țiganca la ea acasă, să aducă un car de grîu și să scoată banii de unde i-a îngropat Dăianu.

Trecură cîteva zile fără a vedea pe Sándor.

Odată, cam a patra zi doară, cînd merg la prînz aflu pe Sándor acasă, dar negru de năcaz și de rușine că l-a purtat April o țigancă. Era trîntit pe pat, simula că-i bolnav, dar nu-i era nimic, decît rușine de lume și mînie pe haita de țigancă, ce-l făcu să bată calea mînzului.

Într-un tîrziu, la cîteva săptămîni după aceea, ne-a descoperit el însuși următoarele:

— Cît a stat țiganca aceea la mine s-a băut vreo 4 vedre de vin și ca două de rachiu de prune și s-a mîncat o majă de carne, dacă am socoti toată carnea de vită, oaie, porc și galițe ce s-a mîncat. Și pentru această mîncare și băutură multă, nimenea nu mi-a plătit nici un ban. Că mai mult am mîncat și am băut împreună; de dimineața pînă noaptea tîrziu tot mîncam și beam și cîntam și nu era zi să nu-mi arate cîteva bancnote de bani, împletite în păr și nu era zi să nu mă îndemne și de zece ori să iau o trăsură cu cai și să mergem amîndoi pînă la ea acasă, să-mi umple căruța de grîu curat, să scoatem de unde-i și comoara Dăianului, să mă prind și eu la ceva stare, că prea sînt sărac al dracului și-i e milă de mine, că-s prea om fain și de omenie.

Azi așa, mîne așa, poimîne așa și tot așa, zece zile de-a rîndul, pînă mă scoase din minte și luai pe Ion Berna cărăuș și plecarăm la țară după bine. Eu, vezi bine, fiindcă plecarăm după comori, nu cerui să-mi plătească ce a mîncat și ce a băut în timpul cît a stat la mine. Ba încă făcui și bolunzia aceea că-i dădui în spate blana nevestei mele, să nu degere în trăsură. Și așa am plecat într-o marți, după ce am mîncat de amiazi și eram țapeni de băutură amîndoi. Ningea de gîndeai că-ngroapă. Cînd am ajuns în comuna Puiu, însăra. Trebui să rămînem acolo peste noapte. Tragem la ospătărie, acolo iau chilie caldă, cer mîncare și băutură și trăim boierește. Colo într-un tîrziu ne culcarăm. Și eu cum pusei capul pe perină, cum adormii, ca dus. Nu mă mai deșteptai pînă a doua zi. Atunci, ia drace țigană, de ai de unde. Privesc prin casă, nimic de a ei, decît ciobotele. Dar unde-s ciobotele mele? Nicăiri! Le încălțase dumneaei, să-i fie călduț, să nu se răcească cumva pînă la tren, să capete guturai. Așa eu trebui să mă încalț cu ciobotele ce binevoi dumneaei să-mi lase, dacă nu avu minte să le ducă și pe acelea, pe cum dusese punga mea cu vreo 8 fl., orologiul meu cu lanț de argint, briceagul de 1 fl, 50 cr. și un revolver cu 6 focuri ce fusese 8 fl. Cînd văzui toate acestea, mă lovi și mînie și groază și rușine, toate deodată. Înjuram și nu știam ce începe. Într-aceea intră ospătarul și mă întrebă de ce sînt atît de necăjit. Eu, ce era să fac? Să spun? Să nu spun? De spun, mă dau de gol, mă fac de rușine; de nu spun, nu-mi poate ajuta nici cel ce ar fi știut să mă ajutore. Deci mă călcâi pe inimă și-i spusei din fir în păr ce-mi lipsește. Ospătarul mă ascultă pînă-n capăt, apoi, scărpinîndu-se în cap, îmi zise numai atîta:

— Acum pricep eu de ce voia să știe cînd pleacă trenul spre Simeria; adecă să o ia la talpă.

— Și la cîte pleacă, la 2?

— Da, la 2 după miezul nopții este trenul aci, cum vine din Petroșani și pleacă la 2 spre Simeria.

— Dă-mi 10 fl. împrumut, să mă urc pe cel de întîi tren, să merg după ea.

— Unde să știi merge după ea, omule? îmi zice ospătarul, vrei să mai pui pupăză pe colac? Nu-i destul că ai să plătești aci 4 fl. 50 cr. pentru cină și chilie? Ogoaie-te și te du acasă și vezi de-mi trimite cești 4 fl. 50 cr.

Am înjurat, m-am cătrănit, dar în urmă m-am gîndit că totuși lucrul cel mai cuminte va fi să vin acasă, să o las în mîna dracului. Așa am și făcut. Am încălțat ciobotele ei, că desculț nu puteam veni, m-am suit în trăsură și am venit acasă. Dar nici păcălitură, cum a pus aceea pe mine, nu cred să fi mai pus om pe cineva. Mă suie la 100 fl. ce mi-a mîncat și furat ea. D-apoi rușinea și năcazul meu, cît fac? Acum cred că de bună seamă a fost din ceata Dăianului, că numai el știa așa bine fura.

De atunci n-am mai auzit nimic de Dăianu, nici de ortaci de ai lui.

Reteag. 9 iulie 1900.