Dă-o si tu, înainte!

 

Răducu era om deștept și păcălici în toată puterea cuvîntului. Un lucru îl cam strica. Îi plăcea pururea să-și spele gîtul. Căci, zicea el, mă tem să nu-mi prinză gîtul rugină.

Pe la lăsaturi de sec și sărbători mari, săruta mai multe pahare pline cu apă de sapă. Daca îl ținea cineva de rău pentru aceasta, el răspundea:

— Nu e vina mea. Fiecare păhăruț plin îmi face cu ochiul și-mi trage cu mustața. Apoi eu nici în ruptul capului nu voi să le stric hatîrul.

Cîteodată se îmbrăca culaibăr ovreiesc și mergea pe la prieteni pentru petrecere. Însuși cîrmuitorul, cu toate că era un om posac, îi da cîte un bacșiș de bun cheful lui, pentru glumele Răducului cele cu șic, cînd i se înfățișa într-aceste haine și îi vorbea ovreiește.

Răducu de meseria lui era dogar.

Odată cîrmuitorul mergea pe jos prin cetate. Așa obișnuia el să facă cînd mergea în revizie. Ajungînd la o răspîntie, vede un cerc de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie. Era meșterul Răducu, cam candriu și scoțîndu-și focul nu știu pe cine.

Cîrmuitorul se apropie. Cercul se sparge.

— Ce este asta, por’-de-cîine, îi zise cîrmuitorul cam răstit, de faci atîta zarvă în mijlocul pieței și nu lași în pace pe oameni?

— Cucoane… apoi… iacă… ei nu-mi dau pace.

— Du-te acasă de te culcă, și să nu te mai văz p-aici. Auzitu-m-ai?

— Iaca nai Dară daca nu mi-e somn? întrebă Răducu.

— Să-ți dau eu somn.

Și o dată cu vorba, cîrmuitorul îi cîrpește o palmă de parcă era venită de la Urlați.

Meșterul Răducu, fără să-și piarză cumpătul și fără să arate vreo supărare, se întoarce repede și, zărind lingă dînsul pe un dorobanț d-ai cîrmuitorului, unde îi șterge și el ăluia o palmă d-alea sositele de la ciuperci. Și totdodată îi zise cu sînge rece și liniștit:

— Dă-o și tu înainte, căci este venită de la cuconul cîrmuitor.

Acesta se umflă de rîs, îl iertă de arest, dară îl trimise acasă cu un slujitor.