Désirée

 

Să încerc să evoc pe Désirée, subțire, sprintenă, armonioasă, o veveriță. Cu ochi subțiri, șireți, cu nasul în vânt, cu gura poate cam mare, dar transfigurată de atâtea râsete, și cu un păr imens, castaniu cu nuanțe roșcate, ușor creț, încovoind capul. O numeam uneori și „Șoricel», și nu știu de ce, dar i se potrivea acest nume. Drumurile noastre au rămas tot timpul paralele, și n-am făcut nici o tentativă să le apropiem. Era o prietenie ciudată între noi, căci ne întâlneam din întâmplare, ne înțelegeam admirabil, dar ne despărțeam fără să știm pentru cât timp. Nici nu ne spuneam supărările ca să ne consolăm reciproc, și aflam unul despre celălalt secrete printr-o a treia persoană, cine știe ce indiferent. Dar tot timpul cât ne aflam împreună eram bine dispuși și făceam haz de necaz. Personal, nici nu mă interesa dacă vorba noastră o mai preocupa cinci minute după despărțire, și dacă aș fi avut o supărare gravă nu la Désirée m-aș fi dus să cer ajutor. Dar nu-i purtam nici o supărare, după cum nu te superi dacă pisica pe care o îngrijești în fiecare clipă și o dezmierzi se duce și toarce cu aceeași satisfacție în brațele unui nou-venit. Și eu nici măcar nu puteam avea pretenția de proprietate pe care o ai asupra unei pisici.

Ne-am cunoscut aproape copii, în timpul războiului, într-un orășel din Moldova, la o școală mixtă de preparare a examenelor de sfârșit de an. Epoca de atunci… Viața pe care o căpătaseră străzile, mai înainte și acum pustii, din pricina rușilor. Balalaicele care fremătau melancolii în toate ungherele. Veștile senzaționale de pe front, când moartea juca rolul principal, punând în mișcare pe provincialii odinioară pașnici. Și soldații, care se scurgeau pe stradă, fără sfârșit, dinspre un orizont spre altul.

Noi, cei tineri de tot, luam parte la această viață anormală, în perpetuă variație, amuzându-ne ca la un spectacol. Continuam micile noastre aventuri amoroase, urmăream cele câteva fete ale târgului - acum sosiseră și cu refugiații - le exageram farmecele, ne emoționam, ne lăudam cu succese imaginare. O școală mixtă însemna o sursă de tot felul de planuri puerile. Când mi-aduc aminte de vreo conversație de atunci, roșesc încă. Dar dacă mă gândesc la vorbele celor mari și la bârfeala lor zilnică, ei îmi apar tot atât de naivi. Pe cer aeroplanele se distrau, părând că sunt făcute mai mult pentru plimbare decât pentru luptă, și dacă trecea, foarte rar, un avion strein, el nu lăsa nici o bombă ca să ne sperie cu adevărat. Pe stradă, la anumite ore, toată lumea se plimba, iar la grădina publică se alcătuise o muzică. Întrebuințai, ca să fii la modă, câteva cuvinte rusești, pe care le prindeai din aer sau le învățai singur după câteva dicționare simple și idioate, apărute atunci, mai mult chestionare cu traducere alăturată, pentru uzul războiului, din care rețin încă: „Ești spion?” La școala noastră eram puțini elevi, dar nici de ei nu-mi aduc aminte de toți. Unora le rețin prenumele, altora numele. Un oarecare Popescu, îmbrăcat în costum de cercetaș. Și unul, Pleșoianu, care încerca să ne înșele că are tot soiul de succese ascunse. Și Todirel, Don Juanul companiei, ocupat mai ales de îmbrăcăminte, mereu în discuție cu croitorii târgului ca să i se puie un nasture în plus. Printre fete, una Lili, amarnică și înspăimântându-ne cu vocea ei virilă (avea și mutră de câine care vrea să muște), și Désirée. Peste toți, patrona profesoara principală, tante Mya, mică și grațioasă, amuzată de spectacolul nostru tânăr, o soră mai mare regretând că nu îndrăznește să se amestece printre noi, căci se simțea mai bine în viața noastră improvizată decât în ordinea celor mari.

O sumedenie de fapte mărunte a contribuit ca să mă emoționeze prezența lui Désirée. Tante Mya m-a anunțat înainte de începutul școalei:,Aveți o fată foarte drăguță printre voi, Désirée”… Numele însuși avea un farmec, căci nu era obișnuit și îl cunoșteam doar dintr-un roman de Alphonse Daudet. Cu tresăriri în el, anunțând toate romanțele de care eram avizi la vârsta aceea. Pleșoianu și Popescu au fost cuceriți din primul moment. Chiar și scepticul Todirel și-a dat aprobarea. Nu mai țin minte cum am văzut-o întâi pe Désirée, probabil la școală. Avea aspectul ei sprinten, care i-a rămas totdeauna (cel puțin până la ultima dată când am văzut-o), dar, bineînțeles, purta haine neînsemnate de copiliță care nu-și poate permite toate luxurile, de mică refugiată, cu destule necazuri probabil. Îi țin minte pardesiul pe care-l purta oricând și ghetele lungi, uneori cu picături de noroi de pe străzile orășelului. Câteva începuturi de conversație, câteva scene neînsemnate, iată tot ce mai rețin. Și naivitățile de atunci. Dar nici nu se întâmpla mare lucru, căci eram cu toții timizi, și nu difeream decât prin lăudăroșenie. De ce n-avem curajul să le transcriem, căci formează structura noastră de la o anumită vârstă? Timiditățile de copil, oricare ar fi motivele lor stupide, sunt foarte interesante de urmărit. Nu putem renunța la nici o parte din noi. Astfel, la un dicteu de franceză, tante Mya a schimbat caietele între noi ca să le corijăm, și poate nu cu totul la întâmplare, al meu cu al lui Désirée. Ce impresionat eram în fața caietului ei! Nici nu îndrăzneam să-l ating. Fiecare semn avea un înțeles adânc. Și sensul scrisului ei. Tremurând lângă mine, sufletul ei… ce noroc deosebit îmi aranjase tante Mya, invidiat de camarazii mei mai târziu! Chiar și Todirel, cel care avea la îndemână atâtea expediente amoroase, m-a felicitat. Odată, Désirée a rupt bucăți foarte mici o hârtie pe care o scrisese și a pus resturile în locul călimării de la banca ei.

Pleșoianu a stat mai pe urmă o jumătate de oră cu mine, căutând să reconstituiască hârtia. Și cum lucrul a fost imposibil, am avut amândoi impresia că am pierdut singura posibilitate să aflăm secretele lui Désirée. Sau Todirel, din fața grădinii publice, examinând casa lui Désirée din vale și încercând s-o deseneze. Apoi Todirel aplecat pe bicicletă, pe trotuar, spre casa aceea care nu avea un amănunt care să nu freamăte pentru noi, și Désirée ieșind în veranda din față și privindu-l prin binoclu. Sau cei câțiva pași pe care i-am făcut cu Désirée, din întâmplare tocmai lângă mine, și, sugrumat de emoție, n-am avut curajul să spun aproape nimic. Într-o zi am întrebat-o, după multe ezitări, dacă va veni la o serbare care se pregătea la grădina publică, și a răspuns Lili de alături un „da!» așa de înghețat, încât am pierdut pentru totdeauna îndrăzneala să mai pun noi întrebări.

Nu se puteau pricepe multe din caracterul lui Désirée, dar nici nu puteam fi în stare de așa ceva la vârsta aceea. Iar timiditatea mă oprea să fac vreo descoperire. Erau mici zăpăceli în purtarea ei, dar de asta îmi dau seama mai ales acum, analizând faptele de atunci. Și apoi, la o copiliță se puteau găsi trăsături bine definite? Numai o întâmplare nu mi-am putut-o explica.

Eram mai mulți invitați la Zuzu. Zuzu era simpatia mea en titre. Micile veleități către Désirée nu puteau opri combinațiile mele sentimentale cu Zuzu. Totul se reducea, desigur, la strângeri de mână calde și la cărți poștale cu „f.f. mult», dar eram, în fine, ocupat în altă parte și nu aveau rost încercările cu Désirée, chiar inofensive. La Zuzu am jucat crochet până la ora mesei. Și atunci Zuzu a propus o ultimă partidă pe care Désirée a primit-o foarte greu, numai după îndelungate stăruințe, pretinzând că este așteptată acasă la oră fixă. După ce s-a terminat partida, Zuzu a propus una nouă, pe care Désirée, spre surprinderea tuturor, a acceptat-o imediat. Cum să-mi explic această contradicție? Ce ciudată făptură era Désirée!

Spre sfârșitul școalei noastre s-a iscat și scandalul. E de mirare cum directorul, domnul Lazăr, om inteligent, i-a dat o așa de mare importanță și l-a alimentat astfel, și e de mirare cum nimeni n-a identificat îndată pe autor. Iată ce a fost. Au apărut între noi mici poezii inofensive, în care se vorbea de elevii școalei; glume aproximative. Ciudat era mai ales că se găseau prin buzunarele noastre, și nimeni nu știa din partea cui vin. Domnișoarele se indignau, domnul Lazăr pesta, și când credeai gluma sfârșită, poeziile reapăreau. Fiecare era bănuit de a fi autor și întrebat inchizitorial.

Se spunea numele lui Todirel, dar pentru că acesta nega și se mira și el la fel cu ceilalți, nu aveam certitudini. Și totuși, el era băiat deștept și putea să facă versuri spirituale, și în același timp se ținea tot timpul de glume. Domnul Lazăr făcea caz mare. În defintiv, putea să spuie simplu: „Vinovatul e acel care raportează, deci oricine găsește o astfel de hârtie să o distrugă fără să o mai citească”. Dar de fapt la el mândria rănită era mai puternică, și se indigna că se poate petrece un mister în preajma lui, făcut de niște copii, și el nu era în stare să-l dezlege. Iar tot acest scandal, cu amănuntele lui, amuza pe autor și-l îmbia să continue. În aceste poezii, bineînțeles, Désirée avea rolul de căpetenie; căpăta un prestigiu nou, cu toate că, din același motiv, avea supărări cu cei de acasă. Rețin câteva versuri idioate, dar miraculoase pe atunci:

Désirée cea mult dorită Place nouă tuturor…

Puteam să nu fiu cuprins de emoția generală?

Unde sunt acele timpuri?… Pe cei mai mulți nici nu-i mai țin minte, și aproape pe toți nu i-am mai văzut de atunci.

Teribila Lili a murit. Târgul e iar pustiu fără rușii târând după ei toate melancoliile. Zuzu e gospodină la casa ei. Pleșoianu și Popescu au dispărut nu șdu unde. Numai Todirel continuă să-și socotească îndelung hainele pe la micii croitori și să facă farse. Don Juan al altor generații. Dar imaginația mea nu mai reușește să-i găsească nici un prestigiu, biet rege detronat…

Am regăsit-o pe Désirée după mulți ani, printre studente. Doar cu emoția revederii, fără nici o altă tresărire. Trecuse timp, mă transformasem. Aveam alte preocupări sentimentale. La început, nu prea aveam ce vorbi împreună. Depanam aceleași amintiri fără ecou. Cum Désirée nu cunoștea pe nimeni, îi puteam fi de oarecare folos. Întors, de vacanță, în orășelul de odinioară, povesteam lui Todirel că acum o vedeam foarte des pe Désirée, eram oarecum prieteni, îi vorbeam după plac și făceam de multe ori plimbări pe străzile Bucureștilor, de câte ori n-aveam ceva mai bun de făcut. Todirel, rămas în târg mereu, și deci cu aceeași mentalitate provincială, mă credea numai pe jumătate, mă socotea desigur un lăudăros. Désirée, de care nu se știuse nimic, de care nu se putuse nimeni apropia… Cu Désirée la dispoziție, era ciudat cum nu mă arătam mai fericit. Nu voi ști de ce nu s-a întâmplat nimic mai însemnat între mine și Désirée decât timiditățile de copil. Nu neapărat fapte, dar cel puțin emoții mai puternice. Nu putem spune că am „copilărit împreună», ca mai târziu să explicăm motivul perfectei noastre prietenii, lipsite de orice intenție sentimentală. Totuși, Désirée era exact genul meu, nu se schimbase mult din timpul războiului. La fel de sprintenă, cu mutra de șoricel și cu un păr bogat pe cap. Și cu ce gust știa să se îmbrace! Totdeauna rochiile ei o prindeau de minune, i se potriveau. Cam excentrice, insuportabile pe un alt corp, dar admirabile pentru Désirée. Pălăriile enorme, cu flori primprejur, care-i acopereau tot capul! Ce surpriză pentru ochi apariția ei la un colț de stradă!

Nici eu nu cred că eram prea diferit de gusturile ei. Dar nu pornea în același timp nevoia de a ne îndrăgosti, și întâlnirile ni se întâmplau tocmai când unul dintre noi era ocupat în altă parte. Așa ne-am întrebuințat unul pe altul drept confident mai mult, și nu dintr-un confident poți face un iubit. Acum Désirée se putea ușor defini, fie că fiind amândoi mari, trăsăturile noastre se formaseră, fie că, mai calmi, puteam avea o părere mai bună. Era foarte zăpăcită, dar de zăpăceala aceasta râdeam cu toții, și pentru silueta ei era un farmec în plus. Ca studentă, nu știa niciodată ce examene are de trecut, mergea în sălile de cursuri la întâmplare, prepara bine la o materie, și apoi brusc se înspăimânta și părăsea teza la care muncise sau da alte teze netrebuitoare. Îi explicai greșeala, părea convinsă, dar își schimba părerea la prima vorbă nou-venită. Câteodată se arăta speriată de atâta timp pierdut, dar orice discuție serioasă se rezolva îndată într-un zâmbet dezarmant. Și ce groaznice gafe făcea! Profesorul de română i-a dat odată ca temă „dacă opera lui Creangă este o operă poetică”, și Désirée a înțeles „dacă opera lui Creangă este o operă politică”. Scrisese teza lângă mine, dar nu m-a consultat deloc. La urmă mi-a spus triumfătoare:

„Bineînțeles, am spus că nu!”

Chestiunea a fost mai puțin gravă decât credeam. A luat totuși bilă albă! Se putea taxa aceasta drept prostie? Niciodată nu m-am gândit la așa ceva. Nu din pricina unei vechi prietenii. Zăpăcelile ei îmi mai demonstrau că observația de odinioară asupra scenei cu crochetul fusese adevărată, și nu numai o întâmplare sau o interpretare greșită. În miniatură, se găseau de pe atunci caracteristice viitoare. Désirée era numai o zăpăcită fermecătoare, căci mutrei ei de șoricel i se potriveau aceste dezordini, și apoi prin finețe, prin capacitatea de a plasa cuvântul franțuzesc acolo unde trebuie, prin gluma nuanțată, prin priceperea de a înțelege îndată orice aluzie, era cu mult superioară fetelor de la Universitate pe care le cunoșteam.

Franțuzoaică venită de pe un bulevard parizian și rătăcită printre țăranii de la Dunăre.

Tovărășia noastră consta mai mult în a glumi încontinuu, a râde, a ne lace declarații glumețe, dar nici o spovedanie serioasă nu ne împărtășisem. Nu ne gândeam că putem să ne fim de vreun ajutor sufletesc. Cred că spuneam unele secrete mai degrabă unora mai indiferenți. Astfel, am aflat cu surprindere de la prietena mea Coca: „Désirée este foarte nenorocită. Se însoară duminica viitoare omul pe care îl iubește!» Ce necazuri se întâmplau alături de mine, și eu continuam să glumesc! Désirée a venit tot atunci printre noi, și noi n-am înconjurat discuția. Avea surâsul pe buze și lacrima la colțul ochilor.

„Măcar dacă v-ați duce la biserică, să-mi spuneți și mie cum a fost!” Am fost la biserică și am văzut însurându-se un băiat frumușel cu o fată urâtă, grozav de urâtă, cu fața roșie sub văluri albe, și te mirai de ce se exhibează la o biserică. Secretul acestei căsătorii: era bogată! „Urâtă și deșteaptă”, spun acei care doresc neapărat o compensație. Vra să zică, băiatul acesta fusese gustul lui Désirée! Zăpăcita mică în voia unui senument serios! Curând Désirée a trebuit să asiste la propriile mele tragedii. Chiar am apelat la dânsa ca să mă ajute. Nu s-a priceput prea mult. Acum îmi dau seama că mi-a făcut, fără să vrea, un serviciu. Și atunci, pentru un timp, am rămas amândoi stingheri. Ne întâlneam la Fundație, fiecare singur, și o conduceam până acasă, râdeam pe socoteala experiențelor noastre trecute, dar poate mai mult pentru ca să avem prilejul să vorbim de ele. Uneori monologăm. Din când în când, Désirée îmi spunea câte un amănunt, foarte important pentru mine, despre Coca de departe, care trebuia să mă obsedeze multă vreme după aceea, și pe care Désirée nici nu se gândise să mi-l dea mai devreme, căci fiecare e persecutat numai de durerile lui, fără nici o luciditate pentru cazul prietenului de alături. Eram prea tulbure ca să mai judec pe Désirée. Nu știu dacă întâmplarea ei nu i-a produs nopți de insomnie și de lacrimi. Prietenia noastră… Aveam impresia că e foarte bine dispusă când mă întâlnește, dar că mă uită imediat ce ne despărțim. Căci așa credeam eu despre firea ei. Odată i-am propus să o iau de dimineață la muzeu. Când m-am prezentat, servitoarea m-a anunțat că „domnișoara doarme încă». Uitase. Nu m-am mirat. Eram mulțumit că petreceam cu dânsa, câteodată, o oră odihnitoare.

Într-o zi, conducând-o spre casă era așa de delicioasă lângă mine, că voiam să-i spun cât de încântat aș fi s-o văd evoluând printre obiectele mele familiare. Am obosit mai înainte de a scoate o vorbă. Întâlnirile noastre s-au întrerupt fără ca să știu cum. De altminteri, nu ne dădeam rendez-vous-uri adevărate, totul era lăsat la voia întâmplării, ca ceva la care nu ții prea mult, la care ai renunța îndată ce ai găsi ceva mai bun.

După alți ani am aflat că Désirée era în orașul de provincie G., unde mă găseam, și că va pleca cu trenul de seară. M-am dus la gară fără mare încredere, vestea ce mi se dăduse putea să nu fie exactă. Și apoi nu credeam că Désirée e în stare să-și anunțe o plecare cu atâtea ore înainte. Dacă ar citi aceste rânduri, ar face haz după obicei, dar ar protesta. Poate cu dreptate. De multe ori spunea, mie și Cocăi: „Ce știți voi, copii»… Și lua un aer înțelepțesc de bătrână cu experiență. Vorba arăta că socoate că întâmplările ei sunt mai serioase decât credeam noi. Se putea trage o concluzie de felul cum suporta un necaz sentimental după felul cum se zăpăcea la examene? Trebuia să fac mai multe cercetări, nu din curiozitate, dar din dorința de a-i fi de vreun folos real. Ți se înțepenește în minte o imagine, iscată din cine știe ce întâmplare, fără legătură cu persoana la care se referă, și apoi n-o mai schimbi. La gară am găsit-o pe culoarul vagonului, și eram așa de bucuros, că am sărutat-o în public pe amândoi obrajii, și Désirée a făcut la fel. Poate că numai bucuria mea o transfigurase și pe dânsa? Plecarea imediată a trenului ne-a despărțit. De altfel, nu știu cum ar mai fi durat emoția noastră de am fi avut la dispoziție prea mult timp. S-ar fi alterat impresia primă.

Și ultima oară (iarăși după câțiva ani), am văzut-o tot în tren. Din coincidență, călătoream odată. Pentru mai multe ore deci trebuia să-mi prepar o stare sufletească. Eu continuam drumul, iar ea se cobora la o stație mică unde avea o moșie.

- Și unde ai fost, Désirée?

- La oraș, să-mi vând pepenii din grădină.

Așa n-o cunoscusem, preocupată de treburile gospodăriei. Era destul să te uiți la mutra ei ca să ți se pară noutatea extrem de amuzantă. Și mai ales pepeni! O cultură intensă! Nu demonstra că erau greșite concluziile mele asupra lui Désirée? Sau că timpul trecuse și că îmbătrânisem amândoi?

Și-a scos pardesiul, rochia avea o ruptură mare. Nu se jena de mine, semn că i-am fost prieten bun. Conversația a fost cuminte, fără agitația de altădată. Dacă ar fi durat, fără îndoială că unul dintre noi ar fi scos o carte să citească. Totuși, Désirée mi-a făcut destăinuiri surprinzătoare:

- Știi că am fost măritată?

- Cum?

- Îl cunoști. Odată ne-ai găsit discutând pe Calea Victoriei. L-am lăsat și m-am dus cu tine.

- Nu prea erați fierbinți, de eu n-am observat nimic.

- Nu era o chestiune de fierbințeală.

Și apoi:

- De altfel, tipul arăta foarte bine, bogat, deștept, îndrăgostit de mine. Familia mea nu înțelege cum l-am lăsat și mă ocolește. De atunci trăiesc singură, cu ce mi-a lăsat mama. După cum ai văzut, fac grădinărie.

- Și de ce l-ai lăsat?

- Fără nici un motiv. Nu-mi plăcea.

- Atunci de ce l-ai luat?

- A fost o încercare. Dar am fost loială cu dânsul. I-am spus: primesc, dar să nu sconteze viitorul. Dacă nu-l voi mai suporta, ne vom despărți fără supărare. A acceptat învoiala, deci a trebuit să îndure rezultatele.

— Trebuie să fi avut și el greșelile lui.

— Nici nu știu ce reproșuri i-aș putea face. A fost gelos și nu puteam tolera asta.

- Într-adevăr, ceilalți nu pot să priceapă nimic.

- Dar sper că tu nu ești ca ceilalți.

Mărturisesc, îi dădeam perfectă dreptate. Căci Désirée era normal să se mărite din întâmplare și să se despartă tot așa. Nu-l putuse alunga de tot din minte pe băiatul frumușel, și obsesia lui îi strica orice încercare de aranjament. Ce mult ar fi avut Désirée nevoie de un sprijin! Așa am cugetat, privind-o în colțul băncii vagonului, sau coborându-se în stația umilă, care, în spatele gării, parcă se întindea pustie, și-apoi făcându-mi un semn de drum bun de lângă felinarul de pe peron.

N-am mai văzut pe Désirée de atunci, adică de multă vreme. Mi s-a povestit că s-a remăritat și că e mulțumită. Ceea ce parcă nu cred, căci totuși nu pot s-o închipui liniștită în vreun fel, fără instinctul de a strica tot ce clădise. Mai degrabă o recunosc în fotografia pe care am găsit-o din întâmplare la un amic comun: îmbrăcată pentru un bal mascat, cu o haină băiețească de adaz alb, cu nasturi negri, cu un guler mare, creț. Désirée, apărând și dispărând din viața mea, înainte ca să fi prins de veste. Grand Meaulnes scump… Purtând cu ea o atmosferă specială, de neînchipuit farmec.

Și uneori, când întrebări chinuite îmi dau răgaz oricât de puțin timp, sau când constat că trece întreaga tinerețe, înainte de a mă fi limpezit cumva, mereu încercând noi construcții de viață, tot așa de fragile, am regretul că am avut prilejul să trec pe lângă Désirée fără să mă încumet s-o cunosc mai de aproape…