Cuvinte zadarnice

Cuvinte zadarnice
de Traian Demetrescu

Să vorbim drept: în fața morții omul se simte laș, fricos și-i dispar de pe buze cuvintele împrumutate din filozofia lui Schopenhauer sau a lui Leopardi. N’are timp să mai judece vieața, să-i facă bilanțul mizeriilor și plăcerilor cuprinse într'însa; fundul groapei îi apare cu veșnica-i ironie a necunoscutului, cu problematicul punct de întrebare: ce este dincolo ? Fie ateu sau credincios, fie metafizic sau materialist — clipa din urmă reduce pe toți la aceeaș spaimă și părere de rău de a părăsi vieața. Nimeni nu moare nepăsător sau vesel. Se povestește despre cei mai nenorociți oameni că în agonie cereau să li se prelungească vieața cu prețul unor suferinți mai mari. Când ni ce spune că un bătrân a murit în liniște, e o iluzie ; liniștea aceea a fost o stare de inconștiență ce s'a confundat cu seninătatea.

După aceste cuvinte, ați crede că socotesc vieața o fericire, o plăcere eternă? Nu. Toți oamenii cari au privit și au cugetat adânc asupra vieții au fost totdeauna neliniștiți și triști. Dar de câtva timp, de când mă aflu în prada unei grozave boale și, mai ales, decând nădejdea de a reîncepe vieața cu sănatatea mea de mai înainte aproape s'a stins, îmi dau seama că o legătură puternică mă reține de vieață.

Să fie vreun vis de noroc, vreo iluzie de iubire, vreo sete de glorie ? Nimic din toate astea. Sau e dorința de a mă vedea bătrân, cu părul alb și venerabil ? Nici asta. Atunci, ce e? Fără îndoială, nu încerc să generalizez acest sentiment, ce se poate ivi izolat, dar eu l-aș defini: curiozitatea de a trăi.

Maupassant, cu câțiva ani înainte de a înebuni, se plângea mereu de monotonia și vechimea naturii și existenței omenești. Acest mare scriitor suferea grozav de urît. El găsea că e nespus pe plictisitor să vezi aceleași nopți cu stele și cu lună, aceleași zile cu soare sau cu nori, să vezi oamenii iubind, urînd, suferind de mii și miiade de ani, în acelaș fel, să treci o vieață întreagă fără a vedea ceva nou, ceva care a mai fost văzut... Și urîtul acesta îl făcui să fugă de lume, să rătăcească cu săptămânile pe mare, o singurătate mai puțip vasta și adâncă decât singurătatea din sufletul nefericitului artist!

Tocmai mărturisirea aceasta a lui Maupassant mă face să-mi deslușesc mai clar sentimentul meu pe care l-am numit: curiozitatea de a trăi. Pentru mine vieața e totdeauna nouă și plină de surprinderi. Nu, nopțile de vară nu se aseamănă între ele ; luna n’are totdeauna aceeaș melancolie ; ochii și gurile de femei privesc și surâd în mii și mii de chipuri.

Vieața e un spectacol variabil; toate scenele ei ma interesează, dela cele mai neînsemnate până la cele mai mărețe E o tragi-comedie, care mă face veșnic curios. Cu toate curiozitățile de-apururi nesăvârșise: curiozitatea singurătăților, a călătoriei, a prieteniei, a iubirii, a citirii, a admirației, a tuturor vițiilor ca și a tuturor virtuților, niciodată n’am fost acelaș; nestatornicia e călăuza curiozității.

Când ies pe stradă, mă întreb: ce voiu vedea? ce voiu întâlni ? Când intru într’o casă, gândesc: cu cine voiu vorbi; ce voiu auzi ?

E ceva mai plăcut de așteptat decât eternul: mâine ? Ce nuanțe va avei cerul mâine? Ce carte genială va apare mâine? Ce descoperire se va face, în știință, mâine? Ce discurs, stupid sau admirabil, se va pronunța mâine, într’unul din parlamentele europene? Agenția Havas nu este un nesfârșit izvor de curiozități ?

Cine știe!... Mâine poate, întâlnind un sărac, îl voiu ajută la timp sa nu moară de foame. Mâine, poate, se va află direcția balonului; mâine, poate, se va găsi un mijloc de corespondență interplanetară între locuitorii depe pământ și cei din Marte; mâine poate se va realiza unul din marile idealuri sociale; mâine, poate, un geniu tardiv va aduce o inovație în artă sau în literatură; mâine, poate, voiu sărută o gură frumoasă...

...................................

Și apoi ?

Craiova, 1895.