Cuvîntul ursitoarelor

 

Zice că a fost odată un împărat, pe care-l chema împăratul Verde. El era mare vînător, cum sînt mai toți împărații. Odată mergînd la vînat, a dat de urma unui cerb și s-a tot dus prin cei codri tot după el, pînă ce l-a apucat noaptea. Acum ce să se știe el face? Singur era singur, că se zărătise de oamenii lui, întunerec era de puteai tăia cu brișca-n el. Se suie deci într-un vîrf de copaci și se uită în toate părțile, doară va zări undeva o zare de foc ori de lumină, să se tragă într-acolo. Și a zărit el undeva, departe, o leacă de lumină, licărind slăbuț, și s-a coborît din copaci și s-a dus într-acolo. Într-un tîrziu a nimerit la coliba unui om sărac, unde pe vatră licărea o zăgnată de foc, iar în pat se trudea o muiere bolnăvită. Afară ploua ca din cofă și tuna și fulgera de gîndeai că atunci e sfîrșitul lumii.

— Faceți bine, oameni de omenie, și mă lăsați de mas la voi, că uite am rătăcit prin pădure, afară-i întunerec și vremuește de nici cînele să nu-l scoți afară.

La bieții oameni le era silă să aibă om strein în casă chiar cînd muierea era bolnavă, dar le era și milă să alunge un creștin în cap de noapte și pe o vreme ca aceea; deci l-au lăsat să se culce pe o lăvicioară, lîngă fereastră. Ei nici nu-și aduceau aminte, că acela să fie chiar împăratul.

Nu mult după aceea muierea născu o fetiță frumoasă, iar după aceea pe toți îi cuprinse somnul. Împăratul însă, care era dedat a dormi în paturi moi împărătești, nu putu adormi pe lavița cea tare de lemn, ci se tot întorcea de pe o parte pe alta, pînă colo ce cîntă cocoșul de miezul nopții. Atunci veniră ursitorile la fereastra bordeiului și începură a ursi; una zise: fetița asta va fi cea mai frumoasă și cuminte muiere din toată împărăția; a doua ursitoare ursi: fetița asta va trece prin mari necazuri, dar tot va scăpa odată la bine; a treia ursitoare ursi: cînd va fi de douăzeci de ani, s-a cununa cu feciorul împăratului Verde, iar împăratul de supărare s-a spînzura chiar în acea zi.

După ce și-au gătat vorbele, au zburat de la fereastră și nu s-au mai întors. Împăratul auzise bine toate vorbele lor; deci, ce nu putu dormi pînă într-aceea, de aici încolo nici atîta nu putu. Toată noaptea-și frămîntă mintea, ce să facă, cum să dreagă, ca cuvîntul ursitoarelor să rămînă de minciună, în zori de zi se deșteptară și oamenii. Ei nu auziseră nimic din vorbele ursitoarelor. După ce se scormoniră din așternuturi, împăratul le zise:

— Uitați-vă, oameni buni, voi sînteți săraci și tineri, Dumnezeu vă mai poate da copii, să-mi dați voi mie copila aceasta, că uite eu sînt bogat și nu am nice un copil, o cresc ca copilă de suflet și voi înzestra-o, cînd va fi mare după cum s-a cădea.

Oamenii la început nu se învoiră, dar după ce le mai dete și o pungă de bani, primiră punga și dădură copila.

Împăratul o luă în brațe, așa înfășată cum era, și plecă cu ea prin pădure. Cînd ajunse între nește tufe dese: huzdup! aruncă pe biata copilă acolo și-și gîndi: Acum să văd, cum vei fi tu nora mea?!

Nu mult după aceea trecu prin acel loc doftorul împărătesc, care căuta pre împăratul, cum s-a fost zărăstit de ieri de cătră olaltă și nu mai dăduse unul de altul. Cînd fu pre lîngă acel tufiș, i se păru că aude glas de copil mic; caută-n dreapta, caută-n stînga, nu vede nimic; dă cu un picior nește tufe de fragă în lături, adică un copil mic înfășat. Doftorul se bucură foarte de copil, deoparte că era bogat și nu avea nici un copil, de altă parte că copilul era frumos și da semne de sănătate. L-a dus deci cu sine acasă, nici n-a mai căutat pre împăratul, c-a știut că-l caută destui. Pe acele vremi împăratul avea numai un copil, un fecioraș ca de trei ani.

Preste vreo șase ani doftorul face un prînz mare, la care cheamă și pe împăratul cu împărăteasa și cu prunc cu tot, că numai cu un prunc i-a fost dăruit Dumnezeu în toată viața. Bătrînii se ospătară și mîncară și băură, după cum li-i agodul, iar copiii se jucară la olaltă toată ziua, adecă copilul împăratului cu fetița doftorului. Cînd fu de cătră seară, cînd merse împăratul acasă, întrebă unde-i e copilul? adică el se juca prin grădină cu fetița doftorului.

— Ce fetiță frumoasă ai, doftore! zise împăratul cătră doftor, cînd veneau copiii din grădină, de cîți ani va fi? că-i mai cît și copilul nostru de mărișoară!

— E chiar de șase ani, înălțate împărate, am aflat-o în pădure, știi cînd s-a fost zărăsit înălțatul împărat, de-l căutam în toate părțile.

— Așa? întrebă împăratul.

— Așa, înălțate împărate, răspunse doftorul.

Cine s-ar fi uitat atunci la împăratul cu băgare de seamă, ar fi văzut că a îngălbenit odată la auzirea vorbelor ăstora, dar curînd și-a venit în fire și s-a dus acasă povestind cu împărăteasa, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Dar pre împăratul îl rodea un vierme la inimă: cuvîntul ursitoarelor! și-i făcea multă supărare și copilul, că de cînd a văzut pe copila doftorului, în toată ziua trebuia să meargă barem odată să o vadă. Văzînd împăratul cum stă lucrul, își făcu un plan în gîndul lui și cheamă pe doftorul și pe doftorița la el și le zise: „Știți ce, dumneavoastră? Copiii aceștia trăiesc prea bine laolaltă, ar fi păcat de Dumnezeu să-i despărțim, hai să-i creștem laolaltă, apoi mai departe – ce s-a îndura Dumnezeu, aceea va fi. Lăsați voi copila să șadă aici la curțile mele, vor mai merge și pe la voi cînd va fi vreme mai mîndră, și iar vor veni împreună, barem acum să aibă parte de bine pînă nu cunosc binele și răul, că colo cînd l-or cunoaște, nu li-a mai scăpa a-și face zile bune.

Doftorul și doftorița s-au învoit, și din minuta aceea copila fu dusă în curțile împăratului și crescută, ca și cînd ar fi chiar de împărat. Și o ținu împăratul cît o ținu, iar într-o dimineață, cînd se sculă copilul, nu o mai află; deci întrebă pe tată-său, unde-i este prietena? Și el răspunse, că a trimis-o la școală în orașul vecin, și copilul crezu, cu toate că nu era adevărat, deoarece chiar în acea noapte o înfundase împăratul într-o bute mare și o lăsase pe Dunăre la vale, ca să se prăpădească și să nu se împlinească vorba ursitoarelor. Dar una gîndim noi, și alta face Cel de sus; butea s-a tot dus pe apă-n jos, hai di hai, pînă colo la moara împăratului, acolo hai pe jilipuri; și morarii cum văzură butea o prinseră și o duseră în moară, apoi o desfundară să vadă ce-i în ea. După ce dădură de copilă, se bucurară cu atîta mai vîrtos, că morărița nu avea nici un copil. Dar scurtă li-a fost bucuria, căci preste cîteva zile trimise împăratul la moară cu grîu de toamnă cîteva care, ca să-i facă fărină pe iarnă și cu carele se fîștică și copilul împăratului, ca copiii pe vîrful sacilor; și cînd fu la moară – cum își văzu prietina, îndată o cunoscu și nu se mai despărți de ea, trebui să meargă cu el acasă pe vîrful sacilor, după ce gătară curtenii de măcinat.

Cînd îi văzu împăratul pre amîndoi în vîrful carului, încremeni odată, deoarece el credea că de mult e înnecată. Acum prinse a crede, că totuși de cuvîntul ursitoarelor nu se poate feri, deci s-a lăsat în mîna sorții. Așa mai statură copiii laolaltă pînă era el ca de 13 și ea de 10 ani, atunci împăratul făcu două inele de aur cu diamante, le dete la fiecare cîte unul și le zise: „De azi încolo sînteți despărțiți pe 10 ani de zile, în vremea asta fiecare din voi are să învețe cele de lipsă pentru traiul vieței; tu, copile, vei merge în orașul cutare la regementul cutare și-i învăța bine trebile cătuniei, iar tu, copilă, vei merge în orașul cutare la soru-mea, acolo-i învăța trebile, care se țin de o bună găzdoaie, care cu vremea vrea să fie împărăteasă. Vedeți însă să nu vă pierdeți inelele, că de azi în zece ani, care s-a ivi înaintea mea fără inel, va plăti cu capul cutezanța lui și necredința cătră celălalt”.

Copilul a și fost trimis departe la un regement, iar fata în altă parte, într-un oraș, la o soră de ale împăratului Verde. Iară împăratul Verde a scris la soru-sa carte, cum că în 10 ani de zile să țină copila aceea și să o învețe cum știe ea mai bine, că uite are să-i fie noră, iar preste zece ani nesmintit să fie cu copila de față la curtea împărătească. Mai scrisu-i-au fost în carte să facă cumva și inelul de adimant al copilei să-l fure și să i-l trimeată lui, dacă numai i-ar fi cu putință.

Copilul învăța la regement toate lucrurile cătunești, adică cum să omori mai iute și mai cu spor cît mai mulți oameni buni de muncă, cum să lași mame fără copii, muieri văduve, fete fără drăguți și copii orfani, și alte lucruri de pănura asta, iar fata învăța a toarce și a coase, a țese și a face de mîncare și alte lucruri, ce se țin de o bună găzdoaie. Cînd se mai împlineau cei zece ani, într-o dimineață, pînă frămîntă o covată de pită, își puse inelul pe un scaun lîngă ea, și cînd dă a-l căta, după ce isprăvi cu frămîntatul, nici să fi intrat în pămînt nu s-ar fi putut ascunde mai pogan. Căutatu-l-au în dreapta, răscolit-au în stînga, colbuit-au toate, răsturnat-au paturile și nu-i mai dădură de urmă. Nu-i, și pace! Fata era grozav de supărată, sta să între în pămînt de supărare după inel, dar mătușe-sa – că mătușe zicea la sora împăratului – mătușe-sa o mîngîia din gură, iar de la inimă-și zicea: „Numai de una ca tine-i vrednic nepotul meu? Se ieie el o sărăntoacă cînd poate lua o fată bogată de crai ori de împărat? Și pentru ea să se spînzure scumpul meu frate? Niciodată!” Și deci pachetă inelul cel de adimant, pre care chiar ea l-a fost luat, pînă a frămîntat fata pita, și-l trimise numaidecît fratelui ei, împăratului Verde, că, precum se vede, ei erau sfătuiți într-ascuns, numai ei amîndoi, ce au de a face, și cum? Împăratul se bucură foarte la vederea inelului, îl căută cu băgare de seamă și după ce văzu că-i chiar acela, care i l-a dat el înainte cu 10 ani, merse la țărmurile Dunării singur singurel și făcu zvîrr! cu el în Dunăre. Acum era împăcat în gîndul lui cel negru, știa numai un lucru că preste cîteva săptămîni vin copiii acasă și că cel fără inel va fi judecat la moarte, căci n-a păstrat inelul de credință. Pentru acel lucru a și poruncit să se facă spînzurători lîngă Dunăre, ca cel necredincios să-și ieie osînda, după vrednicie.

La timpul hotărît veniră amîndoi copiii acasă; el voios înaintea unui regement de călărași și ea grozav de supărată, fără inel. Pe ziua sosirei a fost hotărît împăratul ospăț mare, împreună cu veselie, cum nu s-a mai pomenit că are să-și însoare feciorul.

După ce au ajuns amîndoi la curtea împărătească, pînă-a nu se întîlni, se puseră fiecare să dea probe despre hărnicie; el dregea și învăța călărașii, ea intra în bucătărie, să facă ea cu mîna ei bucatele de prînz. Într-o covată mare află fata o mulțime de pești proaspeți prinși din Dunăre, deci – pînă una alta – prinse a curăți la ei. Adecă abia curăți doi-trei, și încremeni de bucurie; în foalele unei știuce află inelul ei cel de mireasă. Îndată îl băgă în deget și lucră bărbătește mai departe, mulțămind lui Dumnezeu în gîndul ei, că nu o dă pierzării.

Într-aceea împăratul cu miniștrii ținea sfat mare. Poate să fie nuntă, poate să fie moarte, zicea împăratul, că uite, amu-s zece ani, cînd i-am trimis în lume la învățătură, eu i-am logodit și le-am dat cîte un inel de adimant la fiecare, unul ca și altul, dar le-am spus, că acela, care-mi vine fără inel, plătește cu capul cutezarea; am și poruncit de s-au făcut spînzurătorile, că de nu s-a ținut careva de poruncă, să-și ieie pedeapsa, că un împărat nu se poate lăsa de minciună.

— Să trăiască înălțatul împărat! strigară miniștrii, că bună hotărîre a adus, așa să fie după cum a chibzuit înălțimea sa.

Apoi au trimis după fecior la regement, și a venit îmbrăcat în haine de generar și cu inelul cel de adimant în degetul cel mic, că amu nu-i mai era bun în alt deget, că în 10 ani se făcuse din copil ce fusese un voinic numai ca el. După ce împăratul și miniștrii-i căutară inelul cu de-amăruntul și-l aflară că-i tot cel de amu-s zece ani, se bucurară foarte.

Acum veni rîndul fetei. Pe ea o află porunca în bucătărie, făcînd plăcinte pe lespede. Atîta era ea de mîndră cum s-a fost rumenit colo la foc cocînd la plăcinte, de se mai fi avut doi ochi să te uiți la ea. Cum intră îi căutară și ei inelul, și aflînd că-i tot cel de amu-s zece ani, se bucurară foarte, cu deosebire feciorul. Era însă unul care sta mirat și îngîndurat cu inelul în mînă și acel unul era împăratul. El nu putea cuprinde cu mintea: cum acel inel a putut să iasă din fundul Dunării!? S-a făcut însă că se bucură și el, dar numai el își simțea piatra cea de moară la inimă.

Încă în acea zi chemară pe popa și-i cunună după legea creștinească, apoi se puseră la ospăț. Împăratul însă colea cînd să striga cinstea, pînă nu se împrăștia mesenii, au zis cu glas lămurit: Cinstiți meseni! Să știți, că de azi încolo feciorul meu este împărat în locul meu, nora mea este împărăteasă că-i vrednică să fie, deoarece ursitorile i-au ursit să fie cea mai frumoasă și mai cuminte muiere în împărăția mea; eu mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul.

Mesenii au strigat: Să trăiască! Iar el a ieșit pînă afară, și de mînios ce era că n-au putut împiedica hotărîrea ursitoarelor, s-au spînzurat chiar în spînzurătorile ce le făcuse pentru noru-sa. Așa s-au împlinit și aci, ca în tot locul, cuvîntul ursitoarelor.