Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor

Jump to navigation Jump to search
Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor
de Antim Ivireanul


Pofta cea mare și dragostea cea curată, sau, mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înțelepțiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta, după putință, cu învățăturile céle sufletești. Că de pe aceasta mă voiu cunoaște cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc și păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul și spăseniia sufletelor voastre. Și dumneavoastră iară de pe aceasta vă veți arăta cum sunteți adevărații fii sufletești și turmă aleasă și sfântă, când veț priimi cu dragoste célia ce vă învăț și după putință fieștecarele dintru voi le va ținea și le va face.

Drept acéia iubiții miei ascultători, câț v-aț adunat la această cuvioasă și sufletească adunare, măcar că iaste astăzi dumineca ce să numéște de obște a florilor, iar n-am a zice pentru dânsa nimica. Una, pentru că fiind praznicul domnesc și trebuind la dânsa multă materie și multă vorbă ca să descoperim cevaș, cât de puțin, întru cinstea și lauda ei neștiința ne contenéște și alta, pentru căci știu că într-această săptămână siléște fieștecarele dintru voi să se grijască, pentru ca să se învrednicească să se cuminece, unii la joi mari și alții sâmbătă și duminecă, în zioa de Paști.

Drept acéia, pentru acel lucru avem datorie mai vârtos și trebue să zicem célia ce ne va lumina domnul Hristos, de la carele cérem și ajutor. Ci vă pohtesc să ascultaț cu dragoste célia ce voiu să zic; și socotesc că de nu veț lua vreun folos din zisele méle, iară pagubă știu bine că nu veț avea.

Din céle 7 taini ce ține sfânta și dumnezeiasca besérică a răsăritului iaste cea dintâi la rânduială și mai mare decât toate, sfântul botez. Și fără dânsa nu poate nimenea să între întru împărățiia ceriului; că așa zice domnul Hristos la Ioann, în 3 capete: De nu să va naște neștine din apă și din duh, nu va putea să între întru împărățiia lui Dumnezeu, care botez face pre om fericit, sfânt, desăvârșit, și fiiu lui Dumnezeu, după dar.

Iară eu îndrăznesc și zic cum că iaste taina pocăinții întocma cu sfântul botez, în cinste și în lucrare și socotesc că nu voiu greși de aceasta. Pentru ce? Pentru căci acéle 4 daruri ce dă sfântul botez omului, păcatul strică și le întină și din fericit să face ticălos, din sfânt păcătos, din săvârșit să face netrébnic și de nimica și din fiiul lui Dumnezeu să face fiiul diavolului; că așa zice Ioann în 3 capete: Cela ce face păcatul de la diavolul iaste, că din început diavolul păcătuiaște. Și cum că taina pocăinții cu sfântul botez iaste întocma în cinste și în lucrare o putem adeveri cu multe dovéde, dintru carele vom zice 1, 2.

La al optulea cap al Facerii zice Dumnezeu cătră Noe: Nu voiu mai adaoge de acum a blestema pământul pentru faptele oamenilor, pentru că zace cugetul omului spre céle réle, din tineréțele lui. Deci, nu voiu mai adaoge a omorî tot trupul viu, după cum am făcut, arătând cu aceasta multa a lui îndelunga răbdare.

Pentru acéia potopul acela, după cum zic dascalii beséricii, însemna sfântul botez; că precum apa potopului au spălat tot păcatul și toată fărdelégia de pe fața pământului, cu acea înecăciune ce au făcut, de s-au concenit tot trupul viu, așa și apa sfântului botez au spălat și au șters tot păcatul cel strămoșesc și al voinții de al neamul omenesc. Iar apoi știind Dumnezeu că nu să va părăsi diavolul pentru răutatea lui cea multă, nici va conteni de a zavistui și a vicleni pre ticălosul om și a-l îndemna cu o mie de mijloace ca să strice haina sfântului botez și să o zmolească cu zmoala păcatului, pentru acéia, ca un părinte al milelor și al îndurărilor, au dat omului această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintâi și din fiiul neascultării și al pierzării să se facă iarăși fiiul lui Dumnezeu și din mort să se facă viu și din pierdut, aflat. Că așa zice la Luca în 15 capete: Fiul mieu acesta era mort și au înviat și pierdut era și s-au aflat.

Zice Dumnezeu și la Isaia, la capul cel dintâi: Spălați-vă și vă curățiț, scoateț vicleșugurile din sufletele voastre înaintea ochilor miei și veniț să ne întrebăm, zice Domnul și de vor fi păcatele noastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voiu albi, iar de vor fi ca rușala, ca lâna le voiu albi.

Luaț seama, rogu-vă, cu minte întreagă și înțelégeț acéste cuvinte ce zice Dumnezeu prin Isaia, că acéia ce zice: Spălați-vă și vă curățiț, nu că zice doară să ne spălăm cu apa ceastă proastă, ce bem și ne slujim cu dânsa, carea nu are alt fără numa a spăla piialea trupului, ce zice să ne spălăm și să ne curățim păcatele, cu apa sfintei pocăințe și cu lacrămi. Și iarăș zice: Scoate vicleșugurile din sufletele voastre înaintea ochilor miei, adecă zice să ne ispoveduim, nu cu buzele, ci cu inima și cu gând ca acela, ca să nu mai păcătuim, că Dumnezeu fiind tot ochiu, le véde toate și le cunoaște și nu să uită la mărturisirea buzelor, carele sunt scule spre slujba trupului, ci să uită la adâncul inimii; că el iaste cela ce ispitéște inimile și rărunchii, după cum zice David, la al 7 Psalom: Că de nu ne vom căi de la inimă, zice, și de nu ne vom întoarce cătră dânsul, sabiia sa o va luci și arcul lui l-au încordat și l-au gătit pre el într-însul au gătit vasele morții (și) săgețile sale celor arzători le-au lucrat. Că pocăința atunce iaste pocăință, când merge neștine de bună voia lui, fărde nici un fel de pricină, să se ispoveduiască la duhovnicul lui, cu umilință, cu înfrângere de inimă cu lacrămi fierbinți și cu gând desăvârșit, ca să se părăsească de păcate, căci acéstia sunt temeiul ei; și atunce iaste cuvântul acela ce zice: Veniț să ne întrebăm, adecă atunce vom avea îndrăzneală să mérgem înaintea lui și să ne deșchidem gura și să ne spunem jalba ce avem de vrăjmașul nostru, să-i spunem stricăciunea ce ne face. Și el să făgăduiaște că rușalele céle mai mari ce ar avea păcatele noastre, carele sunt ale sângelui, adecă uciderile, el le va albi și le va curăți, ca însuș pre sine; că zăpada și oaia iaste omenirea lui, precum hainele lui le-am arătat albe ca zăpada în muntele Thavorului, după cum zice la Marco în 9 capete.

Drept acéia ce altă mai mare bunătate, sau mai multă ertăciune decât aceasta pohtiț? Să facă pre cei ispoveduiț albi și curaț ca trupul lui carele fărdelége n-au făcut, nici vicleșug nu s-au aflat în gura lui.

Iată dară că taina pocăinții cu sfântul botez, după cum am zis, iaste întocma în cinste și în lucrare. Că precum acela spală păcatul cel strămoșesc și face pre om fericit, sfânt desăvârșit și fiiu lui Dumnezeu, după dar, așa și sfânta pocăință face pre om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit și sfânt și din fiul neascultării fiiul lui Dumnezeu.

Când au poruncit Dumnezeu lui Noe să facă corabiia, spun istoricii cum să o fi făcut într-o 100 de ani, nu pentru alta, făr numai pentru ca să aibă oamenii vréme să-ș vie în fire, să se căiască de păcatele lor. Și într-acea sută de ani le propoveduia dreptul Noe, cum că va să facă Dumnezeu potop și va să înéce tot pământul și tot trupul viu va să-l omoare. Iar oamenii nicidecum nu-l credea, ci îl lua în râs și în batjocură, zicându-i că nu știe nici ce grăiaște, nici ce face. Așijderea când au început a ploa ar fi putut Dumnezeu numai într-o zi să facă potopul, dară n-au vrut, ci au ploat 40 de zile și 40 de nopți, arătând și cu aceasta multa a lui îndelungă răbdare, dând vréme oamenilor să se căiască și nici cu aceasta nu ș-au venit în fire. Iar apoi văzând oamenii că să înmulțéște apa și de ce mergea să îmfla în sus au început a să sui pre case, pre movile, pre munți și pre copaci, dară nu era cu putință să se folosească nimica. Că corabiia o închisése Dumnezeu pre dinnafară și luase chieile și pentru căci nu mai era nici o nădéjde de mântuire s-au concenit tot trupul de la om până la dobitoc.

Așa și noao, creștinilor, nu 100 de ani, ci 1710 de ani ni s-au propoveduit prin mijlocul lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, carele ne-au mântuit cu corabiia trupului său, de potopul păcatului celui strămoșesc, cum că va să facă potopul cel cumplit și amar, potopul cel plin de scârbă și de întristare, potopul cel groaznic și înfricoșat al judecății. Și de nu ne vom veni în fire, ca să ne părăsim de răutățile și să ne căim, ne vom îneca în véci nesfârșiți, în noianul focului celui nestins.

Și această véste ni să dă pururea prin gura beséricii, prin propoveduirea Evangheliei și prin învățătura dascalilor, dară nicidecum nu ne venim în fire, să ne căim și să ne părăsim de răutăț; ci de ce vedem mai vârtos că să înmulțéște apa potopului pierzării noastre, în loc de a alerga în corabiia pocăinții să ne mântuim, de acéia ne lunecăm cu firea și socotim că doară nu va fi nimica și îndelungăm vrémea ba astăzi, ba mâine, ba poimâine, până ne vine ceasul și perim cu totul și trupéște și sufletéște.

Și putem cunoaște aceasta cum că iaste așa de pe cuvintele ce voiu să zic. De când au întrat săptămâna cea dintâi a sfântului post, din câț ne aflăm aici de față, oare ispoveduitu-s-au vreunul, după cum să cuvine? Făcut-au cu dragoste canonul ce i-au dat duhovnicul? Păzitu-s-au pre sine, după putință, curat și nevinovat? Petrecut-au creștinéște, după rânduiala și porunca biséricii, cu posturi, cu rugăciuni și cu alte faceri de bine? Mi să pare să nu fie făcut nici unul aceasta; iar pentru ca să nu mint, poate că vor fi făcut vreunii din cei proști. Iar noi, cei ce ne ținem mai mari, mai vrédnici, mai înțelepți și mai cunoscători, au mutat vrémea din săptămână în săptămână, petrecând, cu mâncări de toate féliurile, cu băuturi îndestulate și cu toate pohtele trupului nostru; iar de suflet n-am purtat grijă nicidecum, ca când am fi nesimțitori. Și tocma acum, în săptămâna ceastă de pre urmă ne ispoveduim, ca să ne grijim 3 zile și la Joi mari să ne cuminecăm. Iar ce fél de ispovedanie facem știe Dumnezeu, că mi-e rușine a o spune.

Unii să ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alții pentru un obiceaiu, alții de rușinea omenească, alții de frica stăpânilor; alții iară au câte doi duhovnici, unul la țară și altul la oraș; la cel de la țară, ca la un om prost, spune păcatele céle ce socotéște el că sunt mai mari, iar la cel de la oraș spune păcatele céle ce socotéște el că sunt mai mici, neguțătorind și meșterșugind taina ispovedaniei.

Și în scurte cuvinte, nici unul din noi nu vom să ne ispoveduim de bună voe, pentru evlavie și cu gând desăvârșit, ca să ne părăsim de păcate, ci numai în vedéria oamenilor, pentru pricinile ce am zis, până ne vom cumineca, apoi iară ne întoarcem, să mă ertaț, ca câinele la borăturile sale și ca scroafa la tăvăliturile de împuciciune, după cum zice fruntașul apostolilor, Petru, în doao capete, la a dooa carte. Acii, în pripă ne ispoveduim și ne cuminecăm și acii în pripă, iarăș ne apucăm de păcatele céle obicinuite și atâta ne bucurăm de iale și ne pare bine, căci le facem ca când am câștiga mare bogăție și mare bunătate și ne lăudăm într-însele, după cum zice David: Să laudă păcătosul, întru pohtele sufletului său și cel ce face strâmbătate bine să cuvintează.

Și la cea mincinoasă ispovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnic om prost, pentru ca să se teamă de noi și să-i fie rușine de féțele noastre și ce vom zice noi așa să fie, socotind în gândurile noastre că, precum înșelăm pre dânsul, vom înșăla și pre Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înșală, ce ne înșălăm noi înșine, spre peirea noastră cea sufletească.

Și când mérgem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea și munca fratelui nostru, creștinului, și-i bem sângele și sudoarea féței lui cu lăcomiile și cu nesațiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea și vinerea, péște și în post raci și untdelemn, și am băut vin.

Nu spunem că ținem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui nici un rău.

Nu spunem strâmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, fățăriile, mozaviriile, vânzările și pârăle ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemână, că avem nevoi multe și dări și avem casă grea și copilaș ca-n gloată și oameni mulți carii să ocrotesc pre lângă noi.

Nu spunem că crédem minciunile slugilor noastre mai vârtos decât adevărul celui ce să năpăstuiaște, carele de s-ar și jura, nu-l crédem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atâta cruzime de inimă cât de am putea l-am stinge și de pre fața pământului; ce zicem că fiind în valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm câte un sărindariu, iară din jafuri, iar din nedreaptă agoniseală.

Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiaște și pradă și căznéște pre săraci, îi lăudăm și-i zicem că iaste om înțelept, îi ajunge mintea la toate și iaste vrédnic și face dreptăți, iar pre carele îl vedem că nu să améstecă într-acélia îl facem blestemat, mojic și nevrédnic și cum că nu-i ajunge mintea să facă judecăți și dreptate, neaducându-ne aminte de cuvântul ce zice Isaia la capul 64 că: pentru necurățeniia noastră dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu iaste ca cârpa muerii ce are pre sine (și suntem necuraț). Și pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, toate răutățile câte facem avem vréme și mijloace ca acélia de le săvârșim după pohta inimii noastre, iar pentru céle sufletești nu putem afla vréme.

Drept acéia, iubiții miei ascultători, mă rog pentru numele lui Iisus Hristos, carele ș-au vărsat preacinstit și scump sângele său, de ni-au răscumpărat din robiia diavolului, să ne venim în fire și să ne luom seama, că acéstia ce facem ne duc pre calea periciunii. Și de vréme ce nu ni-au lăsat năravul nostru cel rău, să lucrăm în viia Domnului spăseniia sufletelor noastre, din ceasul cel dintâi al sfântului post, încailea să lucrăm acum la ceasul al II. Și el, fiind milostiv ca un stăpân îndurătoriu, ne va da plata deplin, a căruia slava iaste în véci. Amin.