Curiosul pedepsit

Jump to navigation Jump to search
Curiosul pedepsit

„după Cervantes”
de Ion Luca Caragiale



Erau odinioară la Florența, în Italia, doi tineri, anume Anselmo și Lotario, amândoi cavaleri de neam bun și cu dare de mână. Fiind de aceeaș vârstă și având aceleași gusturi și apucături, trăiau atât de legați unul.de altul, încât lumea le zicea prietenii nedespărțiți. Anselmo era de fel mai iubeț, îi plăcea s-alerge după drăguțe, pe câtă vreme Lotario umbla la vânătoare, la care avea deosebită aplecare; dar și Anselmo își părăsea ușor drăguțele de hatârul lui Lotario, precum și Lotario, de dragul lui Anselmo, da bucuros uitării petrecerea vânatului.

Pe neastâmpăratul Anselmo l-a prins în mrejele ei o tânără frumoasă, Camilia, și atât l-a amețit, încât l-a hotărît s-o ceară în căsătorie. Unirea lor era foarte potrivită, fiindcă și dânsa îl iubea, și peste puțin s-a și făcut cununia.

În zilele d-intâi după aceasta, Lotario mergea să-și vază prietenul după obiceiul său de mai nainte. Dar încet-încet a rărit-o cu vizitele: nu că se temea să deștepte vreo bănuială în sufletul prietenului său, dar nu vrea să dea de vorbă lumii rele, trăind așa prea de aproape în casa unei tinere de curând măritată. Anselmo luînd seama la asta, i-a spus lui Lotario, că mai bine nu se-nsura, decât să ajungă a vedea răcindu-se astfel bunul lor prieteșug, apoi l-a rugat să-i vie iarăși ca mai nainte în casă, că și nevastă-sa ar fi foarte mâhnită, aflând că dânsa e pricina răcelii dintre cei doi prietini nedespărțiți. Lotario n-a mărturisit adevărata pricină a purtării lui, ci a căutat să născocească fel de fel de cuvinte; dar, văzând că Anselmo stăruie și nu vrea s-asculte de nimic, s-a gândit să-i facă pe plac, să împace cât o putea mai bine prietenia și cumințenia.

A trecut câtăva vreme astfel; Anselmo se tot plângea, că prea rar îl vede pe prietenul său, iar Lotario se ferea cât putea de îndemnul bunului prieteșug. Într-o zi când cei doi prieteni se plimbau împreună, tânărul însurățel a vorbit astfel:

— Iubite Lotario, tu mă vezi pe mine om în floarea vârstei, cu avere frumoasă, având o soție după dorul inimii mele, și un prieten ca tine, cel mai bun și mai statornic prieten de pe lume... și gândești, că eu trebuie să fiu fericit... Să nu crezi asta, că te amăgești; nu sunt fericit deloc. O dorință ciudată, smintită poate, mă urmărește și mă chinuie; cu judecata n-o pot birui; stăpânirea ei n-o mai pot înfrâna. Ți-o spun ție, prietene; ai milă de rătăcirea mea, și gândește, că sau dorința asta, trebuie să mi se-mplinească, sau dacă nu, eu trebuie să mor.

Lotario, îngrijat de vorbele astea, a strâns cu dragoste mâna lui Anselmo și i-a făgăduit că va face orice pentru liniștea lui.

— Află așa dar, a urmat acesta, taina mea de care față cu oricine altul decât tine m-aș rușina, taina de la care-mi atârnă viața... Vreau să pun la încercare pe nevastă-mea; vreau să m-asigur, că mă iubește; că cu orice făgădueli, stăruință sau daruri, și cu toate silințele, nu i-ar fi cu putință cuiva s-o scoață din minți; în sfârșit vreau să-i pun credința și cinstea la cea mai grea cumpănă... Și fiindcă nu cunosc pe nimeni mai vrednic de iubit, pe tine te-am ales pentru încercarea asta. Dacă nu vei putea tu să birui pe Camilia, atunci sunt sigur că este nebiruită; mă voi bucura de fericire și de liniște fără de nici o îndoință și numai ție am să ți le datoresc. Iar dacă, din nenorocire stăruințele tale pe lângă dânsa ți-ar făgădui vreo isbândă, te cunosc ce prieten îmi ești; sunt liniștit, știu că n-are să te lase cugetul a merge mai departe. Orișicum, cu tine, îmi știu și cinstea la adăpost și-mi îndeplinesc și dorința pe care numai moartea mi-o poate stinge.

Lotario a stai mult să răspundă, privind în ochii prietenului; pe urmă i-a zis:

— Ascultă-mă, iubite Anselmo... Dacă n-aș fi bănuit, că pe mine vrei să mă pui la încercare, nu te ascultam până-n capăt... Eu cred, că n-ai vorbit serios, și nu vreau să-ți amintesc, că unui prieten îi faci mare cinste cerându-i orice jertfă, dar că-l jignești adânc cerându-i fapte vinovate. Cere să-mi dau viața pentru tine; asta ești în drept să mi-o ceri, și ți-o dau bucuros; dar nu-mi cere să fac o faptă urîtă.

Anselmo a-ngălbenit și a plecat capul.

— Cum? a urmat Lotario, mai blând... E adevărat ce mi-ai spus? Vrei să ispitesc eu pe nevastă-ta!... Dar tu, nenorocitule, o crezi cinstită și fericirea ta atârnă de la această credință! pentru tine e bine să se-ntâmple ceea ce nădăjduești, ceea ce dorești, adică să rămână femeia cinstită; și cinstită are să rămână, eu de asta nu mă-ndoesc... Atuncea, spune-mi, ce ai câștigat? ce folos ți-a adus această înșelătorie? Nimic alt, fără numai căință veșnică... Să nu-mi spui că nimeni altul n-are s-o știe. Tu, tu, singur o să-ți amintești totdeauna, că fără nici un cuvânt ai supus la ocară pe cea mai curată soție; tu însuți ai să te mustri fără-ncetare, fără să te mai poți bucura o clipă de dragostea ei; fiindcă un glas tainic îți va șopti mereu, spre a-ți amărî viața zi și noapte, că nu mai ești vrednic de așa bucurie...

Vezi dară, iubite Anselmo, că-ți vorbesc numai și numai de ce datorești ție însuți și soției tale... Nu-ți mai spun nimic de ce-mi datorești mie; asta să ți-o spună prietenia ce mi-ai arătat-o întotdeauna.

Anselmo a ascultat posomorit, și, după ce a stat mult la gânduri, a zis încet și mâhnit:

— Lotario, numai un singur cuvânt am să-ți mai spun: sunt bolnav și sunt sigur că am să mor de asta, dacă tu nu vrei să mă lecuești. Omenia și cumințenia ta și-au făcut datoria; gândește-te acuma dacă prietenia ta nu va fi cuprinsă de mustrare când eu, pierzându-mi nădejdea în ajutorul tău, m-oi duce să-l cer altuia, să încredințez cine știe cărui lipsit de omenie cinstea mea și a Camiliei, liniștea și fericirea mea... Căci sunt hotărît să fac și asta, dacă tu nu vrei să mă scutești de așa primejdie, lăsându-te pe voia slăbiciunii, nebuniei mele. Îți făgăduesc, mă jur că numai o singură încercare îmi va fi de ajuns... Camilia niciodată n-are să greșească; nu-ți cer mai mult, și voi fi liniștit apoi toată viața.

Lotario s-a îngrozit auzindu-l pe Anselmo că are de gând să încerce cu altul, și numaidecât s-a hotărît.

S-a isprăvit, a zis Lotario... Dacă omenia, cumințenia, dreapta judecată nu mai au nici o putere asupra gândului tău, atunci trebuie să ascult numai de glasul prieteniei și să-ți mulțumesc nebunia. Nu da nimănui însărcinarea pentru care m-ai ales pe mine; îți făgăduesc să-ți îndeplinesc pe deplin dorința...

La aceste cuvinte, Anselmo îi sare de gât și-l strânge în brațe cu căldură; îi mulțumește din suflet și-i cere, îl roagă să înceapă îndată a se lega de Camilia. Lotario s-a învoit și plin de compătimire pentru sminteala lui Anselmo, a făgăduit că va merge să prânzească la ei chiar a doua seară... Și, în adevăr, a și mers.

Camilia l-a primit cu inima deschisă ca orice prietenă nevinovată. D-abia s-a sfârșit masa, și Anselmo, spunându-le că are numaidecât treabă în oraș, a plecat grabnic, foarte încântat că-i lasă singuri între patru ochi. Lotario toată vremea a vorbit cu Camilia despre soțul ei, despre dragostea lor, și despre fericirea unei bune căsnicii. Camilia era și ea de părerea lui, și așa au stat amândoi de vorbă frumos vreo câteva ceasuri, după care Lotario a plecat de-acolo. Anselmo îl aștepta în uliță și, cum a dat cu ochii de el, l-a întrebat:

— Ei! ai făcut ceva? i-ai spus că ți-e dragă? Ce-a zis? Ai?

— N-am putut, a răspuns Lotario, să încep deodată; e greu așa numai decât... Dar am cam adus vorba pe departe și crez, că peste puțin să-ți spun ceva mai mult.

— Bine, a răspuns Anselmo, răbdare! trebuie răbdare... Din partea mea fii sigur, că te ajut cât se poate; în fiecare zi am să vă las singuri și așa încât ea să nu poată cârmi.

În adevăr, acele întâlniri au urmat așa vreo două săptămâni. Lotario nu a făcut nimic în toată vremea asta; dar a început să-i fie frică de Camilia, care din ce în ce și ca frumusețe și ca blândețe, i se părea și mai fermecătoare și mai primejdioasă. De aceea mereu îi spunea lui Anselmo, că toate silințele îi sunt zadarnice; că femeia nu numai nu-i dă nici o nădejde, dar încă l-a amenințat că o să-i închidă ușa, ba chiar o să-l spună lui bărbatu-său.

— Foarte bine, a zis Anselmo, dar până acu i-ai vorbit numai; trebuie să-ncepi a-i face și daruri: pe o femeie cât de tare, o birui cu galantomia. Iacă patru mii de scuzi de aur; cumpără, rogu-te pietre scumpe și giuvaeruri și dă-i-le Camiliei.

Lotario i-a răspuns, că asta este o bătaie de joc, că el nu întrebuințează așa mijloace rușinoase. Dar Anselmo i-a făgăduit că asta este cea din urmă încercare; iar Lotario, deși sătul să-l tot înșele, s-a hotărît să-l înșele mai departe.

În sfârșit, după vreo câteva zile, ieșind Lotario de la Camilia, i-a spus prietenului că darurile ce i le dăduse au supărat-o atâta, încât l-a ocărît ca pe un nerușinat și i-a poruncit să nu mai calce prin casă, să nu-l mai vază-n ochi. Anselmo îl asculta trist și nemulțumit.

— Ah! Lotario, Lotario! ce puțin te arăți tu vrednic de prieteneasca mea încredere! Am văzut, am auzit tot; eram ascuns în cămăruța de-alături. Nu i-ai spus nici o vorbă, și după cum v-am auzit eu vorbind, văd că din nenorocire tu n-ai de gând măcar să-i pomenești de dragoste.

Lotario s-a supărat, văzându-se prins cu minciuna, și cu rușine și-a mărturisit-o, făgăduind cu hotărîre de a se ține de-acum de vorbă. Anselmo l-a pus să jure; și ca să-i netezească și mai bine calea, a spus acasă, că niște daraveri grabnice îl silesc să lipsească opt zile trebuind să meargă la o rudă la țară. Plecând, n-a lipsit s-o roage pe nevastă-sa ca, pe tot timpul cât el nu va fi acasă, ea să primească regulat pe prietenul lui; și cu toate împotrivirile femeii, el a stăruit, ca în fiece zi Lotario să vie a prânzi cu ea și să nu se desparță de ea nici o clipă.

De! vezi ce ticălos smintit! auzi dumneata ce nenorocit vrăjmaș al lui însuș!...

De a doua zi chiar după plecarea lui, prietenul Lotario a venit la Camilia; dar n-a mai găsit-o singură. Dedese mai dinainte poruncă uneia dintre slujnicile ei, anume Leonela, să stea cu dânsa în salon. Purtarea de femeie cinstită a Camiliei, pe lângă asta farmecul ei, care i se părea lui acuma din ce în ce mai puternic, hrăneau și sporeau o patimă ce prea târziu și-a înțeles-o Lotario. Nu mai era chip să și-o stăpânească: cu groază și-a simțit bine nenorocirea; a voit să fugă, dar nu i-a fost cu putință; și, uitându-și de prieteșug, de cinste, de omenie, a căzut în genunchi dinaintea Camiliei și i-a mărturisit, turburat, pierdut, că el este nebun după ea. Camilia s-a ridicat mândră și aruncând asupra lui o privire plină de dispreț, a ieșit de-acolo, lăsându-l prăpădit și aiurit.

S-a gândit femeia mult, ce e de făcut. După porunca hotărîtă a lui Anselmo, neputând închide lui Lotario casa, i-a scris chiar în seara aceia un răvaș bărbatului și i l-a trimis cu un om într-adins, așa:

„Încrederea ce îmi arăți lăsându-mă singură acasă, îmi face mai multă cinste decât mâhnire. Dacă însă ai să mai întârzii, atunci te rog dă-mi voie să mă duc la părinții mei până vii să mă iei acasă. Cel puțin la părinții mei o să stau de vorbă cu dânșii despre dragostea mea pentru dumneata și despre mâhnirea ce mi-o face îndelungata dumitale lipsă. Despre asta nu pot vorbi cu prietenul pe care mi-ai poruncit să-l primesc în toate zilele: lui îi place să vorbească numai de el însuș. Nepotrivirea aceasta dintre el și mine mă face a crede, că ar trebui să te întorci cât mai degrabă”.

Anselmo n-a mai putut de bucurie când a primit scrisoarea: nu s-a mai îndoit că Lotario s-a ținut de vorbă, și i-a răspuns femeii, că nu cumva să meargă la părinți că el se-ntoarce acasă cât de curând. Acest răspuns, mai ales, că nu pomenea nimic despre cele cuprinse în scrisoarea ei, nu i-a plăcut Camiliei; cu toate astea, ea s-a hotărît să-și aștepte bărbatul, fără să se plângă și fără să-i mai dea zor, și fiindcă era sigură de cinstea ei, l-a lăsat pe Lotario să vie mereu pe la dânsa.

Prietenul, cu cât da de mai mare împotrivire, cu atât mai adânc simțea focul patimii; nu se mai putea stăpâni; a venit și mai des la Camilia; n-a pierdut o zi, un ceas, a înțrebuințat toate mijloacele ca s-o îmblânzească, să-i atingă inima, să-i insufle milă măcar.

Lotario era om plăcut, bine crescut și cu purtări foarte frumoase. După stăruințe neobosite, ajutate de nebunia lui Anselmo, care sta mereu la țară, a simțit Lotario că femeia începe să cam șovăie. Atunci și-a îndoit stăruințele; a rugat-o în genunchi, a vărsat lacrime, s-a tăvălit la picioarele ei, pe care i le-a atins cu fruntea ca ieșit din minți, și, zi de zi, și tot așa, și iar așa... până când...

Auzi! Ar fi crezut, ar fi gândit cineva? Camilia și Lotario! Amândoi erau născuți cinstiți; niciodată vreo dorință vinovată n-ar fi încolțit în sufletele lor curate, dacă nebunia lui Anselmo nu i-ar fi silit zi cu zi să se apropie încet-încet și unul și altul de o primejdie care trebuia până la urmă să le pună capul.

Anselmo s-a întors de la țară, și a d-intâi grijă i-a fost să alerge la Lotario. Acesta, ascunzându-și cât a putut mai bine turburarea și rușinea, i-a zis:

— Prietene, poți fi mulțumit. Am întrebuințat toate stăruințele pe lângă nevastă-ta, toate mijloacele pe care le poate insufla patima dragostii, în zadar: întâi s-a mâniat; pe urmă și-a bătut joc de mine. De alte amănunte, nu mai mă întreba; căci m-ai umili degeaba. Poftim, ia-ți diamantele-napoi, și bucură-te-n liniște de fericirea că ai de nevastă pe cea mai credincioasă femeie din lume.

Anselmo, încântat de vorbele acestea, l-a îmbrățișat cu multă căldură pe bunul, pe cinstitul și credinciosul său prieten, care-i făcuse o așa de mare îndatorire... și i-a mai adăogat:

— Da! decât te rog, dragă Lotario, te rog foarte mult să vii pe la mine ca și când nu eram acasă; să-i arăți nevesti-mii că tot ții la dânsa, să oftezi, să vază că tot o iubești, și să faci că te ferești de mine. Eu te ajut la asta cum nu-ți poți închipui; căci înțelegi tu că ea nu trebuie să bănuiască deloc că a fost înțelegere între noi.

Lotario, aplecându-și ochii, a răspuns că firește așa va face.

A trecut câtăva vreme așa: fericiții îndrăgostiți n-aveau nevoie de multă șiretenie ca să înșele pe soțul care le înlesnea fericirea. Camilia, vinovata Camilia, fusese silită să-și descopere taina tinerei Leonele, una din slujnicile ei, la care ținea ea mai mult. Până la o vreme, Leonela fusese fată foarte cuminte; dar, văzând ce face stăpână-sa, i-a dat și ei drăcii prin cap: și-a găsit și ea un drăguț; și de-acu, fiindcă o avea la mână pe Camilia, a îndrăsnit să-și aducă noaptea drăguțul în casă. Stăpâna a aflat de asta, dar a fost nevoită să rabde obrăsnicia slujnicii. Simțea ea bine că, după vina ei, nu mai avea drept a cere nici slugilor s-o mai cinstească, că trebuia să fie și ea tăinuitoarea slujnicii, cum și aceasta îi era ei.

Lotario nu știa nimica de încurcăturile Leonelei. Odată, când aștepta să se crepe de ziuă pe dinaintea caselor lui Anselmo, vede coborând un om de pe o fereastră de la odăile Camiliei. Numaidecât a turbat; a gândit că-i alt drăguț al femeii, că ea îl înșeală și pe el cum a înșelat cu el și pe bărbat; s-a luat repede după omul acela, dar, la o cotitură, l-a pierdut din vedere. A rămas nenorocitul Lotario în drum, cu mintea rătăcită; și, ce să facă? S-a dus îndată la Anselmo, l-a sculat din somn și i-a spus gâfîind pe nerăsuflate:

— Prietene, de multă vreme îți ascund o taină grozavă. Camilia nu mai e Camilia; slăbiciunea ei n-a putut înfrunta îndelungata încercare la care am supus-o; mi-a făgăduit să mă primească în taină cum vei mai pleca de acasă. Fă-te că pleci undeva, întoarce-te binișor și te ascunde: vei vedea cu ochii vina ei și pe urmă... pedepsește-o cum crezi de cuviință!

Anselmo a-ngălbenit, a-nceput să tremure și i-a răspuns cu glasul înecat că așa are să facă; pe urmă a început să plângă ca un nenorocit și, fără să facă vreo mustrare prietenului, l-a rugat să-l lase singur.

Lotario îndată s-a căit de ce făcuse; dragostea biruise necazul. L-a apucat desnădejdea că dedese pe mâna soțului înșelat sarcina răsbunării, în loc să-și răsbune el însuș, într-un alt chip poate mai puțin crud; și n-a găsit altă îndreptare la greșeala lui decât să-i dea de știre în grabă Camiliei: i-a scris făcându-i amare mustrări că l-a înșelat și pe el și arătându-i ce primejdie o amenință fără întârziere.

Leonela i-a adus răspunsul, și i-a arătat cu dovezi netăgăduite că omul care se dedese jos pe fereastră era drăguțul ei, nu al stăpâni-sii. Fără multă greutate a înțeles Lotario ce mare greșeală făcuse descoperindu-și bărbatului taina...

— Liniștește-te, i-a zis Leonela, o să scăpăm ușor din încurcătura asta; numai atâta trebuie să faci dumneata, să m-aștepți gata până viu eu să te iau.

În vremea asta, nenorocitul Anselmo îi spusese nevestei că iar e silit să plece de-acasă pe mai multe zile, și, făcându-se că pornește, s-a-ntors pe furiș din drum și s-a ascuns într-o cămăruță, alăturea cu odaia Camiliei. Femeia, știindu-l acolo, se plimba de colo până colo prin odaia ei, se făcea că e smăcinată până-n fundul sufletului, se oprea pe loc, ofta, vorbea singură; pe urmă iar, de colo până colo. Anselmo d-abia își ținea răsuflarea urmărindu-i cele mai mici mișcări... Deodată femeia chiamă cu glasul tremurând pe Leonela și-i zice:

— Du-te de-mi adu pumnalul bărbatului meu.

— Pumnalul?... Doamne sfinte! ce vrei să faci cu pumnalul stăpână?

— Nu răspunde!... Fă ce-ți poruncesc!

Leonela a adus pumnalul. Camilia l-a tras din teacă; i-a încercat vârful și l-a ascuns în sân. Apoi privind la Leonela cu ochii plini de mânie, i-a ziss

— Acuma mergi la neomenosul, la lipsitul de suflet, la mișelul de Lotario, care vrea să mă necinstească, și adu-mi-l aici, acu, numaidecât.

— Stăpână, a răspuns Leonela făcându-se că tremură de spaimă, pentru Dumnezeu gândește, ce vrei să faci! Vrei să ucizi pe Lotario? dar o să ai atâta putere? și cum o să ascunzi omorul? și ce are să zică bărbatul dumitale? cum o să-i poți spune adevărata pricină a acestei grozave fapte? și chiar cinstea dumitale, atât de scumpă, n-are să fie întunecată când s-ar svoni în lume de această întâmplare? Gândește-te, rogu-te, la ce primejdii te duci!...

— Ce-mi pasă de orice primejdii! a strigat Camilia; numai de o primejdie, numai de o nenorocire mă cutremur: să nu calc credința ce am jurat-o celui mai iubit și mai nobil soț. Un om cu sufletul de câine jucându-se cu încrederea soțului meu, vrea să ne facă de ocară casa: nu! n-ascult de nimic! nu mai mă gândesc la alta decât la ticăloșia lui și la răzbunarea mea... Du-te Leonela, și fă ce ți-am poruncit!

Șireata Leonela s-a supus. Anselmo, în culmea fericirii și recunoștinții, pătruns de dragoste pentru scumpa lui soție, era cât p-aci să iasă de unde sta ascuns și să-i cază în genunchi; dar s-a gândit mai bine să se bucure de această neprețuită priveliște; și-a șters lacrimile de bucurie și a stat nemișcat în cămăruță.

Lotario nu s-a lăsat așteptat mult. Cum l-a văzut, Camilia a scos pumnalul și întorcându-l cu vârful spre sânul ei, a zis:

— Oprește-te Lotario! un pas să nu mai faci! și... Ascultă-mă... Ai îndrăsnit încă de mult să-mi vorbești de dragoste. Eu i-am dat bărbatului meu să-nțeleagă ce fel de prieten îi ești; dar n-a putut înțelege... Era firește sigur și de mine ca soție și de dumneata ca prieten. Atunci am crezut că disprețul meu, tăcerea mea, purtările mele au să te vindece de patima dumitale, pe care eu o socotesc drept o ocară pentru mine. Dar pe semne că fără să vreau ți-oi fi dat pricina să mă disprețuești dumneata pe mine, fiindcă am văzut că, uitându-ți de cinste și de datoria prieteniei ai urmat înainte cu neomenia. M-ai obosit cu stăruințele dumitale până-ntr-atât încât, spre a scăpa odată pentru totdeauna de ele m-am hotărît să te chem astăzi, când iar sunt singură, fără ajutorul lui Anselmo, ca să te răsplătesc de dragostea dumitale. Nu te aștepta la nici o mustrare; crez că numai și numai femeia e vinovată când un om cutează să-i vorbească a doua oară de dragostea lui și de necinstirea ei. Ai crezut că mă poți necinsti: e vina mea, și pentru asta eu însumi trebuie să mă pedepsesc!

Zicând acestea, și-a ridicat brațul încet ca să o poată opri la vreme Leonela, și făcându-se că luptă cu slujnica, s-a împuns ușurel în umărul stâng și a căzut jos plină de sânge. Bietul Anselmo, a leșinat în cămăruță. Lotario, îngrozit de până unde poate merge prefăcătoria unei femei vinovate, s-a repezit s-o ridice, i-a legat rana care era numai o sgârietură de nimic, și pe urmă a alergat să îngrijească de prilostitul său prieten.


Acesta, fiind de acum sigur că nevasta lui e cea mai credincioasă soție de pe fața pământului, a întrebat întâi spăimântat, nu cumva rana e primejdioasă. Lotario l-a încredințat că nu-i nimic; iar Anselmo l-a luat în brațe și l-a sărutat pe bunul său prieten, care mâhnit și sdrobit de mustrarea cugetului, nu știa cum să scape de atâtea dovezi de prietenie. Dar Anselmo n-a luat seama la sila prietenului; s-a făcut că se-ntoarce seara acasă din călătorie; și-a găsit nevasta cam bolnăvioară, și a mângâiat-o cu mai multă dragoste ca niciodată... Și astfel cu așa groasnică șiretenie cei doi îndrăgostiți au mai încornorat încă multă vreme pe acel nenorocit smintit, a cărui nebunie după ce i-a prăpădit cinstea, trebuia, până la urmă să-i ia și viața.

Trăia acum liniștit amăgitul, fericit în rătăcirea lui, între necredinciosu-i prieten și vinovata-i soție. În fața lui, Camilia se arăta tot mânioasă pe Lotario, care nu se plângea deloc de asta, fiindcă avea cu ce să se mângâie; dar Anselmo îi spunea mereu femeii că rău face de-l prigonește pe prietenul lui cel mai iubit, și, afară de asta, altă neînțelegere nu era între cei doi soți.

Leonela firește, fiindcă stăpână-sa îi trecea acum toate voile, ajunsese de nu se mai sfia de nimica; mai ales de când cu istoria pumnalului, se făcuse foarte obrasnică: în fiece noapte își primea drăguțul în odaia ei, despărțită numai cu o ușă de odaia stăpânei. Într-o noapte se deșteaptă Anselmo din somn și i se pare că aude sgomot la Leonela. Sare din pat, ia o armă și se repede la ușă; împinge; ușa nu se lasă. Atunci trage un picior, ușa se dă de perete; Anselmo intră și vede un om sărind pe fereastră afară; și totdeodată Leonela cade în genunchi și-i strigă:

— Liniștește-te stăpâne, liniștește-te! Omul care a fugit de-aici este bărbatul meu.

Anselmo, mânios, trage spada și amenință pe Leonela, care, tremurând de groază, îl roagă să-i cruțe viața, și-i făgăduește să-i descopere niște taine foarte însemnate pentru cinstea lui.

— Spune numaidecât, răspunde Anselmo, or te omor acu.

Leonela îl roagă cu lacrimi fierbinți să aștepte până a doua zi și se jură pe ochii ei că are să-i spună tot. În vremea aceasta, Camilia deșteptată de sgomot și văzând că bărbatu-său lipsește, începe de-alături să țipe și să-l strige. Anselmo auzind-o, încuie pe Leonela în odaia ei, ia cheia și se-ntoarce repede să-i spună nevestii ce s-a întâmplat.

Camilia, mai mult moartă decât vie, nu s-a-ndoit că a doua zi Leonela o să i le dea toate pe față. Atât i s-a turburat mintea de spaimă încât n-a mai văzut alt mijloc de mântuire decât să fugă de-acasă. A așteptat până ce a adormit bărbatu-său; s-a sculat binișor, și-a luat giuvaerele și o pungă cu aur, și ieșind în vârful degetelor, cu mare luare aminte, pe ușa de către uliță, a alergat până încă nu mijea de zori să bată în poarta lui Lotario. Omul s-a deșteptat și a aflat de la dânsa în ce primejdie se aflau și, ca să-i scape măcar viața nenorocitei, a dus-o numaidecât într-o mănăstire din oraș, unde era stariță o soră a lui. După ce a lăsat-o în bună siguranță, s-a întors iute acasă, a încălecat și, fără a spune în cotro se duce, a ieșit repede din cetate.

Când s-a deșteptat Anselmo de dimineață, a rămas încremenit văzând că nevastă-sa lipsește; a chemat-o, a căutat-o în toată casa; femeia nicăeri; s-a dus în odaia Leonelei, și acolo a văzut atârnând de fereastra deschisă două pânzeturi înodate: slujnica fugise. S-a întors iar în casă, a-nceput să strige, să sbiere după Camilia; a ridicat toată casa-n picioare: nimeni nu putea ști ce s-a făcut stăpâna. Atunci Anselmo a mers într-un suflet la Lotario; la poartă i-a spus sluga credincioasă a prietenului că stăpânu-său își luase toți banii și plecase călare de vreo două ceasuri dis-de-dimineață fără să spună unde se duce.

Din ce în ce mai aiurit, Anselmo s-a-ntors înapoi, unde și-a găsit casa deșartă: slugi, slujnice, toți dosiseră de frică să nu-i bănuiască pe ei că au ajutat-o pe Camilia să fugă. Anselmo, singur, părăsit de nevastă, de prieten, de oamenii lui, de toată lumea, a crezut o clipă că pică mort de durere. Dar tot a mai putut să-și facă inimă, să meargă a afla vreo mângâiere la un neam al lui de la țară; a-ncălecat și a pornit. N-a putut însă merge prea departe; la vreo jumătate de poștă, a simțit că se-nvârtește pământul cu el; a descălecat, s-a lăsat d-alungul pe brânci subt un copac; și luîndu-și obrazul în amândouă mâinile s-a pornit pe plâns... și a plâns... a plâns, până n-a mai putut nici să plângă.

Sta de mult acolo în așa stare vrednică de milă, când, ridicându-și puțin capul, văzu trecând un călăreț, care venea încetinel dinspre Florența. Anselmo l-a salutat și l-a întrebat obidit ce se mai aude nou prin cetate.

— Lucru mare, a răspuns călărețul oprindu-și calul: Lotario, știi, ăi fi auzit de el și de Anselmo, cei doi prietini nedespărțiți... Lotario i-a furat nevasta lui Anselmo și a fugit cu ea aznoapte. Azi până-n ziuă au prins-o oamenii stăpânirii pe o slujnică tocmai când fugea și ea de-acasă; ea a mărturisit că era dragoste veche la mijloc. În tot târgul numai de asta se vorbește.

— Și, a-ntrebat nenorocitul, știe cineva pe ce drum au apucat fugarii?

— Aș! a pornit multă lume a stăpânirii în goana lor; dar nu le-a putut da de urmă, că ei au fost plecat de cu noaptea.

Zicând acestea, călărețul a dat călcâie și și-a urmat drumul.

Anselmo în culmea desnădejdii nu s-a mai îndoit de adâncimea ticăloșiei lui; s-a târît cum a putut până la casa rudei lui; și acolo, stins de puteri, cu ochii rătăciți, d-abia mai ținându-se pe picioare, s-a rugat să-i dea un pat să se odihnească și să-l lase singur. A doua zi până foarte târziu nu s-a arătat: ruda a început să intre la bănueli, și a intrat în odaie; acolo a găsit pe bietul Anselmo jumătate culcat pe pat și jumătate rezemat cu capul pe masă, ținând încă o pană și cu o hârtie scrisă dinainte-i. L-a chemat de mai multe ori, crezându-l c-a adormit așa; l-a mișcat; nimic; l-a apucat de mână, și a văzut că mâna îi era țeapănă și rece ca ghiața... Murise... murise de mâhnire scriind aceste cuvinte:

„Curiozitatea cea mai nebunească o plătesc cu cinstea și cu viața. Dacă află. Camilia de moartea mea, să știe, să fie sigură că mor iertând-o. Eu singur sunt de vină; mi s-a cuvenit să pierz dintr-odată și nevasta și prietenul, căci numai eu i-am împins la ce trebuia neapărat să se...”


Atât. Mai mult nu putuse scrie. Vestea despre moartea lui s-a răspândit îndată. Camilia s-a călugărit chiar în mănăstirea unde fusese adăpostită, și puțin după aceia a murit și dânsa. Lotario, sdrobit de mustrarea cugetului, s-a dus în război să-și găsească liniștea prin moarte, și a găsit-o. Așa s-au sfârșit acești nefericiți, toți vrednici de plâns, numai și numai din pricina unei jucării nebunești.