Curentul Sanielevici

Sari la navigare Sari la căutare
Curentul Sanielevici
de Dumitru Nanu
apărut în Sburătorul


Am auzit de multe curente în țara românească: latinist, maiorescan, iorgist. poporanist, etc. N’auzisem încă de un curent Sanielevici. Iată însă că însuși d-l Sanielevici, ne mărturisește că era cât p’aci să creeze unul; îl concepuse numai, dar.... a avortat. Așezase câte-va ouă în cuib: Ion Bogdan, N. Iorga... (e drept, mai mari ouăle de cât cloșca) Chendi etc, — și când să scoată pui, biata cloșcă observă că puii erau de năpârcă, și pe lângă alte toate mai erau și antisemiți! Un părinte atât de nefericit, are dreptul să asvârle toate fulgerile lui Manasse, asupra unei progenituri atât de ingrate!

Critic științific, reprezentând însă „prin naștere, prin situație socială și mai ales prin instinctele moștenite“ pe evrei, «burghezia liberă oprimată și exploatată», (cum vine asta? și liber, și oprimat, și exploatat în acelaș timp ? e ca și cum ai zice: și liber și sclav!... dar să trecem) ignorase cea mai elementară axiomă științifică : mentalitățile raselor sunt impenetrabile și era foarte greu ca «instinctele pe care le avea atunci[1] și le avusese în trecut dealungul veacurilor», să-i hărăzească „mulțumirea sufletească și în acelaș timp mândria de a fi imprimat o directivă literaturii românești !“. Deosebirile profunde săpate de veacuri, aveau să isbucnească numai de cât...

Dar să lăsăm gluma la o parte. Cu toată energica protestare a unor intelectuali semiți (din minoritate —sperăm) adresată lui Arghezi, când acesta numise pe Evrei „rassa cea mai asimilabilă“[2] noi credem că d-l Sanielevici, este și astăzi hotărât pentru asimilare, ca și Ir studiul critic asupra lui Manasse.

E drept că d-sa zice numai: „mă pronunțasem“... Oare se pronunță și astă-zi tot ca și atunci ? Până la o lămurită declarare, noi înclinăm să-l ținem consequent cu niște principii cari n’au de ce să fie schimbate azi, numai de dragul unor simple împrejurări externe, ca hotărârile Conferinței de Pace de la Paris, de pildă.

Așa fiind, credem că face parte din intelectualii evrei cei mai simpatici nouă, adică nestăpâniți de prejudecățile rasei, și iubitori de o sănătoasă orientare și prețuire a literaturii românești.

Orice valoare streină, care se revarsă desinteresat în tezaurul comun național, e un câștig excepțional, dăruit de soartă. A ni-l înstreina prin mizerabile considerații egoiste de rasă, cum s’a făcut uneori, ar fi o pierdere stupid provocată. Nu ne gândim la aceasta... Nu suferim de orbiri naționaliste ; iată de ce în loc să trecem nepăsători pe lângă gesturile și ideile sale, ne vom apropia să le judecăm cu interesul impersonal al adevărului, — singurnl folositor, — fiind noi înșine liberi de orice prejudecăți de rasă.

Ne-ar durea să-l vedem bătând căi eronate, și iată pentru ce vom căută — în scopul de a ni-l assimila mai mult — să-l inițiem in toate căile afectivității noastre pure și ale judecății unei nații cu care voește să se identifice în ce are ea mai bun; — vom nota dar toate asperitățile în care d-sa inconștient este cu totul strein sufletului și înțelegerii românești, cum de asemenea vom nota și părțile de profundă armonie cu noi.

Începem cu cele dintâi.

Așa, de pildă, nu înțelegem marota sa de a considera romantismul, chiar în „tulpinile sale foarte viguroase“ și în „puterea sa primordială“ ca o buruiană otrăvită. Revine asupra acestei teze generale, mai precis în recenziile de la sfârșitul revistei: «Secolul al 19 a fost secolul pesimismului. Romantismul ridicase un fel dc sminteală la rangul de dogma estetică». - Pentru ce această decapitare a unei formule plină dc suflet, care și-a avut, ca orice isbucnire a forțelor afective, revoluția ei și sănătoasele ei urmări?

O fi otravă în buruiana asta romantică, dar sunt și otrăvuri cari sunt admirabile leacuri. Iată un profund adevăr pe care îl reliefează dl. O. Densușianu, în studiul său asupra lui Delavrancea, rectificând o eroare care a devenit curentă și în care a căzut cu atât mai ușor dl. Sanielevici cu cât prin instinct d-sa reprezintă o mentalitate extrem de pornită în a judeca numai prin unghiul bilanțului de „profit și perderi imediate“.

„Romantic a rămas totd’auna Delavrancea pentru că așa era mai mult alcătuirea lui sufletească. Și când zicem astfel, să nu se creadă că acest cuvânt ascunde intenții de umbrire. Au avut, de bună seamă, scăderile lor romanticii, dar erau suflete cari au revărsat multă lumină în jurul nostru. Erau firi entuziaste, idealiste, energii cari, vrăjite de o idee, de un cuvânt, nu se uitau la zăgazurile ridicate în calea lor de moșteniri întunecoase, de îndârjirea prejudecăților, și cu priviri de iluminați treceau mai departe, netezind drumurile înăsprite de stânci.. Nu datorim oare romanticilor acea Românie de acum cincizeci de ani și mai bine, care a fost vestirea României de azi? E o pietate a amintirilor ce trebue să rămâe veșnic vie, ca o puternică legătură sufletească, mai ales la un popor tânăr care se îndreaptă spre drumuri de înnaintări cum de mult le așteptă, și pe care le-a pregătit vrednicia celor de altă dată.“

Dar mi se va obiecta poate: d-l Densușianu este un poet simbolist și cuvântul său, din această cauză putând fi părtinitor romanticilor, nu poate avea toată greutatea în această discuție.

Iată însă un filosof și încă pragmatist[3], deci tot ce poate fi mai opus unul romantic, cum se exprimă despre „sminteala romantică“ : «ori unde un proces vital comunică oarecare înflăcărare insului, viața devine interesantă în sine. Această înflăcărare cucerește, fie activitatea motrice, fie percepțiunile, fie imaginația, fie cugetarea reflectată. Dar ori unde ar fi, acolo se găsește de asemenea sentimentul realului, gustul și freamătul pronunțat al vieții. Acolo se găsește ce e mai important în viață, în adevăratul înțeles real și pozitiv».

Și ca să ilustreze și mai bine tema, citează din Robert-Louis-Stevenson, o pagină întreagă din care extragem : «Nu s’a făcut în deajuns dreptate mobilității și insondabilei puerilități a imaginației omenești.

Fără ele, viața nu ar mai părea de cât o tristă movilă de noroiu. Dar grație lor, în cel mai adânc colț al ființii, va rămânea pururea un iatac aurit, unde ne putem retrage cu desfătare. E greu să descoperi pe ce se întemeiază bucuria. E atât de puțin legată de realitatea externă, că li se ’ntâmplă unora să se desprindă cu desăvârșire ; adevărata viață a omului, o ceia care merită osteneala de a fi trăită, se petrece atunci cu totul numai în domeniul fanteziei. În acest caz, poezia curge pe sub pământ. Observatorul (bietul observator cu documentele lui!) rămâne cu totul desorientat»...

Încă două rânduri din pragmatistul filosof: «țipătul interesului nostru practic ne face pentru tot restul vieții atât de surzi, atât de nesimțitori, în cât te vezi nevoit aproape să desnădăjduești de a putea atinge vreodată oare care înălțime de cunoștințe, asupra valoarei în sine a lumei impersonale, — când vreai să nu riști a rămânea ca om practic, o non-valoare! Singuri numai misticul, visătorul, feneantul, vagabondul fără lescae, s’ar putea găsi în stare de a se ocupa cu o îndeletnicire așa de atrăgătoare, îndeletnicire care ar schimba într’o clipă criteriul obișnuit al valoarei umane, punând nebunia deasupra puterii, și răsturnând dintr’odată clasificațiunile convenționale a căror stabilire cere o viață omenească de aspră muncă. Din acea clipă, fii profet; iar cât despre nădejdea de-ați face un drum practic prin lume, — ia-ți gândul!»

Iată cu ce pietate și respect privește chiar filosoful pragmatismului, la iluminații romantici, folositori și ei în felul lor omenirii.

În loc de „pietate“ dl. Sanielevici simte pentru o formulă literară care nu e a sufletului său, aversiunea care nu cadrează de loc cu temperamentul obiectiv, științific al unui critic, — pentru care întocmai ca și pentru un naturalist, nimic nu este respingător, ci totul interesant de clasificat de îndată ce se află în fața unei creații: șarpe sau elefant, urzică sau orhidee, — are viață? Ori e contrafacere de magazin? Aci se mărginește opera unui critic. La clasificare și descriere. După cum botanistul și zoologul nu pot crea plante și animale, — exact nu stă în putința criticului să creeze genuri de talente. Nu se poate ocupa de altele, de cât acelea pe cari rasa, cultura și stadiul evoluții le asvârlă în fluxurile și refluxurile lor. — Orice încercare pe cale de deziderat moral al criticului, de a produce un curent nou, aduce după sine tocmai ceia ce critica trebue să condamne: eflorescența factice a unei literaturi programatice.

Singura operă pozitivă, pe care o poate face criticul, se mărginește, nu în a da rețetă pentru isvoarele de inspirații, cerând : „o literatură care să propage munca regulată și stăruitoare, viața liniștită de familie, cinstea, economia, sobrietatea, hărnicia“ fiindcă acestea nu se cer, acestea se creiază de la sine, de cu totul alți factori de cât cela al criticului, ori cât ar trâmbița el ca la cluburile politice „Programul nostru este limpede ca lumina zilei: în locul barbariei rafinate a decadenților și în locul barbariei simple a poporaniștilor noștri, noi vrem cultură sufletească, singura care deschizând omului... etc “[4].

Nici chiar factorii determinanți politici, proclamând un asemenea program (și „cultura sufletească“ poate intra într’un program politic) nu pot aștepta roadele programului lor, de la chiar generația care l’a pus în practică... Opera timpului lentă dar sigură, o aduce târziu când factorii morali au așezat temeinic bazele unei’ asemenea culturi, în instituții stabile, cum erau cetățile academice din Germania de la 1814. — Și fructul semănat atunci abia la 1870 a rodit.

Ceva pozitiv însă poate face criticul, — și asta când voește ca pe lângă descoperitor al operilor, să fie și un factor moral evolutiv la rândul său: să pue în toată sincera lumină a simpatii sale, operile acelea care, pe lângă valoarea artistică, sunt și expresia progresului moral; acestea singure la rândul lor, prin ecoul (problematic și acela!) trezit în contimporani, ar putea crea o mică atmosferă în lumina căreia, energii similare s’ar dezvolta treptat.

În această ordine de idei, opera d-lui Sanielevici a fost pozitivă, când a scris articolul asupra lui Brătescu Voinești într’o vreme de indiferență când nimeni nu s’a ocupat de opera lui, — și când a scris despre Iosif și Pop Reteganul.

S’a depărtat însă de la țel, când s’a înfipt în niște ciudățenii de doctrină despre care vom mai vorbi.

Note[modifică]

  1. Vezi Curentul Nou No. 1, Februarie 1.
  2. „Nici nu-ți închipui ce ofensă ne aduci prin aceasta“ replicau ei ; și prin „Mântuirea“ : „destul cu minciuna assimilării!“
  3. W. James. Convorbiri cu studenții.
  4. Ce a însemnat la noi „Curentul nou“ de la 1906, pag. 4.