Cumpăna dreptății

 

1

— Gaz!… Hai gaz!… Am sosit cu gaz! mormăi Șulăm intrând, cu cobilița pe umăr, în curtea avocatului Miliță Dogaru.

Portița de fier se închise singură în urma lui. Duzii bătrâni, străjerii porții, își întindeau umbrele pe prundișul curat, care scârțâia umed subt bocancii scorojiți. În mijlocul curții, casa veche, văruită de curând și cu coperișul de tinichea nouă, se scălda încă somnoroasă în bătaia Soarelui de dimineață, sclipind și scânteind raze albe în toate geamurile… Șulăm ocoli cu băgare de seamă treptele de piatră și se îndreptă spre fund, până la ușa bucătăriei, unde, lăsându-și jos bidoanele pline și așezându-le binișor, ca să nu se răstoarne, repetă mai dulce și trăgănat:

— Gaz… gaaz… gaz…

Peste câteva clipe îi răspunse din bucătărie un glas jovial:

— Bine că veniși, jupâne… prea bine… Stai nițel… numai cinci minute…

— Stau… iacă stau, murmură Șulăm cu o resemnare firească, ridicând ochii spre casa avocatului și privind-o ca și cum s-ar fi întrebat cât o fi costat reparația, și mai ales coperișul cel nou.

Așteptă așa vreun sfert de ceas. Era om trecut de șasezeci de ani, deșirat și puțin adus de spinare, cu hainele îmbâcsite de pete și miros de gaz… De subt pălăria soioasă i se zbârlea părul lung, amestecându-se cu barba lățoasă cafenie, în care firele argintii se puteau număra pe degete. Ochii negri, mici, împrejmuiți cu mii de zbârcituri, se ascundeau în fața păroasă ca două mărgele de sticlă…

Bucătăreasa se ivi în sfârșit în prag, voioasă, suflecată, roșcovană și zâmbitoare, răspândind în răcoarea curții o undă de ceapă tocată și de aburi… Șulăm o cântări puțin din ochi și, înainte de-a apuca ea să deschidă gura, îi zise bănuitor:

— Ai spus că azi îmi plătiți?…

— Am spus, jupâne, făcu bucătăreasa, pierzându-și brusc zâmbetul, vezi bine c-am spus, dar acum boierul nostru doarme, și n-avem voie să-l sculăm pentru nimica-n lume… Eu și aseară i-am spus că iar o să vii azi după bani și că ni s-a isprăvit gazul… Cine să se înțeleagă cu dumnealui? Zice să-ți spun să mai aștepți, că săptămâna viitoare o să-ți plătească tot…

— Ce săptămâna viitoare?… Ce să aștepți? se miră Șulăm. Ce?… Asta-i vorbă?… Apoi eu nu mai vreau săptămâna viitoare, auzi?… Mie-mi trebuie gologani, că eu n-am capital să aștept iar săptămâna viitoare!… De trei săptămâni, mereu săptămâna viitoare…

— Lasă, jupâne, că doar n-o să înșele boierul pe unul ca dumneata, ce Dumnezeu! îl întrerupse bucătăreasa cu o mândrie aproape disprețuitoare.

Glasul și fața femeiei umplură deodată de mânie pe Șulăm, care începu să răcnească, scos din fire și bălăbănind cu amândouă mâinele, ca și cum ar fi vrut să se ferească de un vrăjmaș:

—Apoi atunci de ce umblă să mă înșele?…

N-are de unde să-mi plătească?… De ce nu vrea să-mi plătească?… Că eu acuma nu vreau să mai aștept, auzi? Nu vreau și nu vreau!… Mie să-mi dai banii, că eu n-am furat gazul! Eu am plătit de la mine trei vedre de gaz și vi l-am dat pe datorie… Eu nu pot, nu pot… nu pot…

Se făcu vânăt la față strigând, barba creață îi juca înfrigurată, iar ochii i se umflară, stând parcă să sară din orbite.

— Vai de mine, jupâne, se cruci bucătăreasa cu obrajii lucitori. Ce-i cu dumneata?… Cu mine ți-ai găsit să te sfădești?… Boierului să-i spui ce spui, că dumnealui e stăpânul!

— Eu pot să-i spui orișicui… Mie nu mi-e rușine pe banii mei, că eu muncesc de-mi zdrobesc oasele… eu… eu…

Se opri brusc și rămase cu ochii în ochii femeiei, care stătea în ușa bucătăriei. Uimirea ei îi stinse furia ca un pahar de apă peste un chibrit aprins fără rost. Mai bolborosi de câteva ori „eu… eu”… din ce în ce mai încurcat și mai domol, apoi barba i se mototoli pe piept, acoperindu-i gulerul sclipitor de murdărie.

Casa avocatului era într-o stradă tăcută. Zgomotul orășelului tremura blând, înăbușit în văzduh, cu sfiala unui zumzet de stup harnic. În curte însă stăpânea numai duduitul focului din bucătărie și hârâitul oalelor de pe vatră…

Șulăm, între tinichelele cu gaz, părea un par mâncat de carii, gata să se prăvălească la o suflare de vânt. Respira greu. Buzele îi țicăiau. Mâinile, lăsate moarte în jos, i se zvârcoleau nervos în răstimpuri.

— Acu eu ce să fac? șopti într-un târziu, umil, rugător. Că mie-mi trebuie bani, că eu trebuie să plătesc, că pe mine nu mă așteaptă, că eu…

Începu să se legene pe picioare ca la rugăciune și înălță privirile spre cerul alburiu… în creieri i se vălmășeau vertiginos gânduri și amintiri, toate deopotrivă de ațâțătoare. Miliță Dogaru caută să-l înșele, asta-i sigur, și de-aceea îl tot amână cu plata de pe o săptămână pe alta… Miliță Dogaru, avocat bogat, nu i-ar putea arunca lui câțiva poli dacă ar vrea să plătească?… Adică s-a apucat el, la bătrânețe, de negoț cu gaz, ca să-l tragă pe sfoară tocmai un om care se joacă cu banii? El a muncit din greu o viață întreagă, și a suferit, și s-a trudit de și-a crescut copiii: doi feciori însurați și cu prăvălii, unul la Craiova, altul la București; trei fete măritate și înzestrate… Muncește bucuros și azi, cutreieră ulițele orășelului cu cobilița în spinare și se hărțuiește cu platnicii răi, fiindcă nu-l rabdă inima să stea degeaba, dar de ce să-l înșele Miliță Dogaru?

Cu cât se gândea mai mult că vrea să-l înșele, cu atât mânia neputincioasă i se înfigea mai tare în suflet. Se uită iar în ochii bucătăresei, lung, parc-ar fi vrut să-i scruteze adâncurile creierilor, apoi o întrebă cu imputare și plângător:

— De ce umblați voi să mă înșelați pe mine?

Femeia râse deodată, ca și când ar fi auzit o glumă, se bătu cu palma peste gură și răspunse:

— Ia fugi, jupâne, că mă faci să și râd cu prostiile astea!

Șulăm clătina din cap, mai necrezător, și întrebă mohorât:

— De ce nu plătiți, de ce nu…

— Acu lasă, nu mă ține de vorbă, că-mi dau oalele-n foc, jupâne, îl întrerupse bucătăreasa, nerăbdătoare. Măsoară mai bine cinci chile de gaz, și lasă, că-ți plătește conașul… Hai, repejor!

Atunci Șulăm, scos din minți, prinse iar a răcni:

— Ce?… Ce?… Să-ți mai dau gaz tot pe datorie? Ca să mă înșelați mai bine?… Eu nu dau nimic, auzi tu? Nu dau și nu dau, auzi? Dar să-mi plătiți, uite-acu, toată datoria, toată… toți banii mei… toți…

— Taci, jupâne, nu țipa, că scoli din somn pe boieri și te aud vecinii! zise femeia, încercând să-l potolească.

Dar Șulăm nu mai vedea, nu mai auzea, ci urla într-una, răgușit, amenințând cu pumnii casa avocatului:

— Mie nu-mi pasă de vecini și de nimeni pe banii mei și pe munca mea!… Eu nu înșel pe nimeni, dar voi sunteți înșelători și hoți, că umblați să furați pe un om sărac!… Hoți sunteți, să știi tu, hoți, hoți!…

— Ce-i aici? răsună deodată, dinspre scara de piatră, glasul avocatului.

Miliță Dogaru, în halat, cu boneta de noapte în cap, se apropie furtunos, cu mustățile cărunte, ciufulite, cu somnul în ochi, repetând:

— Ce s-a întâmplat aici?… De ce zbieri, jidane?

Șulăm îi ieși înainte câțiva pași, sfidător, strigând:

— Io-s jidan, dar dumneata vrei să mă înșeli!… Să-mi plătești gazul, să-mi plătești…

Avocatul avu o fulgerare de șovăire în fața îndrăznelii neașteptate, dar în clipa următoare își încleștă stânga în barba lui Șulăm, și cu dreapta începu să-i care la pumni peste cap, mormăind înfundat:

— Îndrăznești, târtane?… Îndrăznești?… Îndrăznești?…

Furia găzarului pieri ca prin farmec după prima lovitură.

— Ce… ce… mă bați, coane Miliță? bâlbăi dânsul, dându-se înapoi și încercând să-și scape barba din mâna avocatului.

— Îndrăznești.?.. Îndrăznești? repeta Dogaru, izbindu-l tot mai cu sete și gâfâind din ce în ce mai greu.

Subt ploaia de lovituri, Șulăm căzu grămadă între bidoanele cu gaz. Pe nas porni a-i curge un fir de sânge negricios, mânjindu-i mustățile și prelungindu-i-se pe barbă. Îi bubuia capul și i se părea că a început să se învârtească și curtea nebunește. Buzele lui însă bolboroseau mereu:

— Ce… ce… pe banii mei… coane Miliță…

Văzându-l jos, avocatul se potoli, își îndreptă halatul boțit și strigă obosit:

— Aide, piei din ochii mei, târtane, că-ți zdrobesc căpățâna!… Nerușinatule și ticălosule!

Bucătăreasa, care încremenise în ușă de spaimă, acuma ajută lui Șulăm să se ridice de jos, îi dădu pălăria și-i zise cu milă:

— Du-te, jupâne, du-te cu Dumnezeu…

— Plec, iacă plec, murmură ovreiul uluit, strângându-și măsurile împrăștiate. Plec… Io… pe banii mei… la bătaie…

își luă cobilița pe umăr și se îndreptă spre poartă, în vreme ce avocatul intră în casă, bufnind răcorit:

— Fire-ai al dracului de jidan, fără rușine…

La poartă, Șulăm își șterse nasul, își aduse aminte că a căzut peste bidoanele pline și se gândi: „Bine că nu s-a vărsat gazul”…

În uliță se opri, se uită înapoi și bolborosi mirat:

— De ce să mă bată pe banii mei?… Ce i-am făcut eu să mă bată din senin?…

Bucătăreasa stătea în același loc, ținându-se cu mâna de falcă, parcă ar fi așteptat o urmare…

2

Șulăm o apucă în dreapta… își ștergea mereu nasul cu mâneca stângă și, pipăindu-și fruntea și tâmplele, simți că i-au ieșit cucuie în locurile ghionturilor. Capul îi vâjâia de durere. Întâmplător văzu urme de sânge pe mâneca hainei și se sperie și iar murmură:

— Bătaie… pe banii mei…

Totuși, îi veni în minte că încă n-a vândut nimic azi și își zise că urâtă saftea a făcut. Se dusese înadins la Miliță Dogaru tocmai ca să înceapă ziua cu bine, și, când colo… Dar asta nu se poate să rămâie așa! Nu se poate… El bătaie n-a mâncat niciodată, că s-a ferit de pozne și de oameni răi, și mai bucuros s-a lăsat păgubaș decât să pățească cine știe ce. Și acuma, la bătrânețe… pe banii lui…

în colțul străzii simiți că îl apasă prea rău cobilița, mai rău ca totdeauna, deși o mutase de câteva ori de pe un umăr pe cellalt. Își șterse fruntea îmbrobonată de sudori și atunci îi trecu prin minte: „Am să-l dau în judecată, să-mi plătească și bătaia”…

Dar numaidecât se gândi că judecata e cu multă cheltuială și cu două tăișuri, chiar când ai de-a face cu oameni de seama ta… Cum să se ia el la harță cu Miliță Dogaru, singurul avocat în târgușor, care a făcut avere din pricinile altora! Ar mai fi, ce-i drept, un avocățel ovrei, Iosipovici, acioat aci de vreo doi ani, tinerel, slăbuț, cu patru copii, trăind mai mult din mila lui Dogaru, fiindcă toată lumea trage la cel cu greutate… Apoi dacă-i așa?…

Zăpăcit și socotind că totuși asta nu poate rămâne baltă, Șulăm se pregătea să plece mai departe, să mai chibzuiască… în clipa aceea se pomeni cu institutorul Dimitrie Popescu, spin, cu ochi fierbinți.

— Noroc, jupâne Șulăm, noroc! strigă institutorul de departe, amical și puțin jenat, ca datornicul care ar vrea să plătească și nu poate. Ai pornit cu noaptea în cap la muncă…

Șulăm mormăi ceva necăjit, amintindu-și că și Popescu îi datorește câteva chile de gaz, și vru să-și vază de drum. Atunci însă institutorul, care zărise petele de sânge, îl întrebă spăimântat:

— Da’ ce-i, jupâne, cine te-a umplut de sânge?

Bătrânul, bucuros că a găsit cui să se jeluiască, își descărcă inima în două cuvinte. Institutorul se revoltă:

— Cum se poate asemenea barbarie?… Asta-i… asta-i nemaipomenit, e ceva… ceva… prea din cale-afără! Trebuie să-ți dea socoteală… Hai cu mine, domnule!

Găzarul încercă să se codească, dar Popescu nu-i dădu răgaz, îl apucă de mână și strigă:

— Da’ ce crede domnul Dogaru, că asta-i țară de ha ram? Să bată pe oameni așa, tam-nesam?… Apoi, dacă-i așa, o să-i arătăm noi că mai este dreptate pe lume, domnule! N-ai nicio grije, că-i arătăm noi!…

Indignarea institutorului stârni o nouă undă de mânie în sufletul lui Șulăm, care, mergând, se tânguia din ce în ce mai dârz:

— Și încă pe banii mei, domnule Popescu!… Și bătaie…

Ieșiră în piață, și Popescu îl opri în fața unei căsuțe cu curte mare și cu grădiniță de zarzavaturi. Acolo ședea cu chirie avocatul Iosipovici care, dornic de muncă și de clienți, se scula foarte de dimineață. Ferestrele erau deschise. Un pici sprinten, cu ghiozdanul subțioară, tocmai ieșea pe poartă, plecând la școală.

— Stai, Mișule! zise institutorul. E acasă tăticul?… S-a sculat?

— S-a sculat de mult, răspunse copilul, strigând spre casă: Tăticule! Tăticule!

Într-o fereastră apăru capul lui Iosipovici, tuns la piele, întrebător.

— Eu sunt, domnule Iosipovici, glăsui Popescu, intrând în curte cu Șulăm de mână. Să mă ierți că te deranjez așa de dimineață, dar când vei auzi despre ce e vorba, ai să te iei cu mâinile de păr…

— Poftim, poftim! zise avocatul intrigat, adăogând către servitoarea care deretica prin odaie: Aide, Leanco, isprăvește și închide geamurile, că vin niște clienți…

Lângă scară, Șulăm se opri încurcat:

— Cu marfa ce fac acuma?

— Lasă bidoanele afară, jupâne, că aici nu fură nimeni, îl învăță institutorul.

Pentru orice întâmplare, bătrânul luă cu sine baremi măsurile… Avocatul îi întâmpină în capul scării, frecându-și mâinile. Când îl văzu, Popescu simți un fior ciudat în inimă și deodată, trăznindu-i prin minte că Miliță Dogaru e președintele eforiei școlare, se gândi uimit: „Oare ce m-oi fi amestecând eu unde nu-mi fierbe oala?”

— Încă o dată, domnule Iosipovici, iartă-mă că… bâigui institutorul cu un surâs zăpăcit, dar e un caz foarte… Știi, e într-adevăr ceva… interesant…

Iosipovici îi conduse în biroul de unde servitoarea venea cu mătura și fărașul. Pendula bătea solemn opt. Popescu tresări cu un suspin de ușurare și zise foarte grăbit:

— Vai, Doamne, opt… opt, și directorul meu știi cât e de afurisit, domnule Iosipovici… îmi pare nespus de rău că nu mai pot zăbovi, dar jupânul o să-ți spuie și ai să vezi cât e de… de interesant… Te rog din suflet, domnule Iosipovici, și… la revedere… Spune-i tot, jupâne, și să ai toată încrederea în dumnealui, că-i om de inimă…

Dădu mâna cu avocatul și chiar cu Șulăm, și se repezi afară, parcă i-ar fi fost frică să nu-l cheme înapoi.

Iosipovici examină câteva momente pe Șulăm, rece, nehotărât, până își aduse aminte că găzarul, deși zdrențeros, are faima de om cu stare. Atunci se mai însenină, îi arată un scaun să șază, și apoi îl întrebă cu glas mătăsos și frecându-și iar mâinile:

— Ei, ce-ai pățit, bătrâne?… Te-a bătut cineva?… Că te văd cam scărmănat…

Șulăm se așeză, fără curaj. Plecarea institutorului îl opărise, oricât își zicea în gând că slujba-i slujbă… Despre Iosipovici știa că nu ține legea și nu mănâncă cușăr, prin urmare e ca și un străin… Se scărpină în cap și nemeri peste cucuiele care iar începură a-l durea. Privi în ochii avocatului, strălucitori de îmbărbătare profesională.

— M-a înșelat, domnule avocat, și m-a bătut, mormăi bătrânul cu o șovăire. Uite-așa, fără nicio vină… din senin…

— Hm… da, negreșit, făcu Iosipovici, devenind grav, ca să arate cât de mult se interesează de soarta clientului. Da… Dar ar fi bine să-mi povestești mai pe larg, tot… Nu te sfii de loc!… Avocatul e ca și duhovnicul.

Îi zâmbi foarte dulce, cântărind în sine dacă o fi având găzarul destule parale să plătească un onorar mai serios… Șulăm, înfierbântându-se, își pierdu șirul, vorbi verzi și uscate, încât avocatul trebui să-l întrerupă:

— Perfect… am înțeles tot, dar cui ai dat gazul, cine te-a bătut?

Șulăm se uită la el bănuitor și zise:

— Adică nu ți-am spus?… Apoi cine să fie, nu-ți închipui?… Miliță Dogaru!

Iosipovici nu-și putu ascunde un gest de mirare, într-o singură clipire își făcu socoteala că el, care trăiește din prietenia lui Dogaru, susținând asemenea reclamație împotriva binefăcătorului său, și-ar zdrobi cariera și s-ar face imposibil în orășelul acesta… Astfel, în clipa următoare, zise plin de uimire: ;

— Miliță Dogaru?… Nu se poate!… Avocatul, zici?… Conu Miliță?… Peste putință, domnule!… O lume întreagă îl cunoaște om pașnic, milos și suflet de aur…

Șulăm îngălbeni și se sculă în picioare, bolborosind:

— Dumneata zici că nu se poate, dar eu simt și acuma că s-a putut… M-a umplut de sânge… și… uite mâneca hainei…

Iosipovici, ca să-și biruie încurcătura, își aruncă ochii pe biurou după ceva, zicând:

— Și-acum ce vrei d-ta?…

— Ce vreau? făcu Șulăm aproape indignat. Apoi de ce am venit eu aici?… Și d-ta de ce ești avocat?…

Răspunsul și mai ales tonul găzarului enervă pe Iosipovici. „Vorbește cu mine parcă i-aș fi slugă, se gândi dânsul. Nu-i de mirare că Dogaru l-a luat la palme… O fi fost necuviincios de l-a scos din țâțâni"… Totuși, se mai stăpâni.

— Avocatul nu te poate învăța ce să faci d-ta, ci numai cum să faci!

— Eu nu știu chițibușerii de-astea, că de-aș ști n-aș mai fi venit de loc la d-ta… Eu știu atâta, că am mâncat bătaie de pomană, și nici măcar datoria nu mi-a plătit-o… Eu vreau dreptate!

Iosipovici înțelegea lămurit că Șulăm umblă să vâre zâzanie între el și Miliță Dogaru și simțea că nu trebuie să se lase. Când în orășel sunt numai doi avocați, doar n-o să se dușmănească din pricina unui bătrân obraznic, care, la urmă, o să-i scoată ochii cu vreun pol și o să plece pe-aci încolo. Ar fi nebun să-și compromită el interesele pentru…

— Ascultă, bătrâne, vorbi dânsul deodată, apropiindu-se. Ceea ce vrei d-ta să faci nu-i nici cuminte, nici frumos…

— Dar ce-a făcut dumnealui e frumos? întrebă găzarul repede.

— Dacă vrei să fii om de treabă, ascultă-mă pe mine, urmă avocatul, neținând seamă de întrebarea lui. Nu zic, și recunosc chiar că la o mânie se poate să se fi iuțit și domnul Dogaru… Oameni suntem cu toții, nu-i așa? Dar, gândește-te bine, cu mâna pe conștiință, cine l-a supărat? De ce s-a înfuriat omul pașnic, stimat și iubit de toată lumea care îl cunoaște?.. Ești cam aspru la vorbă, bătrâne, și de, nu toți oamenii sunt răbdători ca mine, să-ți treacă cu vederea…

— Adică d-ta crezi că eu sunt de vină? se holbă Șulăm.

— N-am spus că numai d-ta, Doamne ferește! protestă avocatul. Nu!… Am dorit doar să-ți arăt că nimeni nu lovește fără pricină, adică fără să fie provocat, și cu atât mai puțin conu Miliță… Cât că te-ar fi înșelat, nici să nu mai spui nimănui, fiindcă domnul Dogaru e o persoană cu avere și cu greutate, în sfârșit, un om prea cinstit…

Șulăm se apucă cu mâinile de cap și începu să se tânguiască:

— Ai-vai… Dumnealui e prea cinstit, iar eu sunt necinstit pe munca mea și pe marfa mea, pentru că dumnealui nu vrea să-mi plătească… își curmă brusc jelaniile și se apropie de Iosipovici cu niște scăpărări de ură în privire, continuând cu o voce înecată: Domnule avocat, văd bine că pe d-ta mai mult te doare conu Miliță Dogaru decât durerea mea… Dar eu vreau dreptate, domnule avocat! Eu pentru dreptate am venit la d-ta!

— Iar eu sunt dator, înainte de-a lua un proces, să arăt omului calea cea bună! răspunse avocatul jicnit.

— Mai bine nu mi-ai arăta nimic, că pricep eu unde bați d-ta! strigă Șulăm aprins.

— Omule, eu am foarte multă răbdare, dar nu uita că toate obrăzniciile au margini! zise Iosipovici de-abia stăpânindu-se și încheindu-și nasturii hainei. Când te învăț cum e mai frumos și mai…

— Ți-am cerut eu să mă înveți? se răsti găzarul furios. Eu îți cer să-mi faci o jalbă… eu cer dreptate… eu…

— Ei, destul, s-a isprăvit! izbucni Iosipovici. Am terminat cu d-ta! Dacă nu știi ce-i omenia, aide, imediat să ieși afară!

— Nu ies! se încăpățână Șulăm, fără să-și mai dea seama ce zice. Nu vreau să ies!… Să-mi faci jalba, că de-aceea ești avocat!… Până nu-mi faci, nu ies!

Iosipovici sări înțepat, parcă i-ar fi tras o palmă:

— Ce?… Ce?… Nu ieși?… Cum ai zis?… Din casa mea?…

Îl înhăță de guler și îi făcu vânt spre ușă. Atunci însă Șulăm, clocotind de revoltă, prinse a ocărî și a răcni:

— Rușine să-ți fie, domnule! Asta-i dreptatea… asta…

Iosipovici se repezi la dânsul și-l plezni cu dosul mâinei peste gură, gâfăind:

— În casa mea… mă insulți?… Aa, derbedeule!.. Mă și insulți?… Ieși afară, tâlharule!… Afară!… Marș!

Îl scoase din odaie în pumni și palme, țipând tot mai furios:

— Afară, obraznicule!… Ticălosule!… Nemernicule!…

Auzind gălăgia, nevasta avocatului sosi la fața locului, desperată, și se agăță de brațul bărbatului.

— Astâmpără-te, Mișule, să nu-l omori!… Știi că ai mâna grea, Mișule, vrei să te nenorocești pentru un tâlhar?…

Șulăm se rostogoli pe scară, cu măsurile în mină, și se trezi tocmai lângă bidoanele pe care le lăsase afară.

— Va să zică, iar bătaie?… Numai bătaie?… Bine… Mie nu mi-e frică… Eu vreau dreptate… O să vedem dacă-i dreptate…

Ieșind pe poartă, cu cobilița pe umăr, mormăia amenințător:

— Adică așa merge? Cu bătaie?… Așa crezi d-ta?… Crezi că eu n-am gură?…

3

Nu simțea nicio durere, într-atât îi era sufletul otrăvit de revoltă. Mergea foarte grăbit, fără să-și dea seama unde se grăbește, și cotea din stradă în stradă, cu o siguranță deplină… De-abia în fața judecătoriei de pace, văzând niște grupuri de țărani care-și așteptau rândul, se gândi că nu poate intra cu bidoanele, în același moment însă își zise că prăvălia grecului e numai la câțiva pași, și că grecul e om cumsecade, își lăsă gazul în seama prăvăliașului și alergă la judecătorie. Trecu printre oameni, ca și când n-ar fi văzut pe nimeni…

În sala de așteptare furnicau împricinați și funcționari. Șulăm prinse din aer vorbele unui practicant tânăr, cu degetele murdare de cerneală, cu creion după ureche și cu dosare subțioară:

— Domnul judecător?… Da, da… a venit… adineori…

Bătrânul se năpusti asupra practicantului.

— Domnule… domnu… Eu am o jalbă la domnul judecător pentru bătăi…

— Pe coridor înainte, ușa a treia, stânga, strigă practicantul, fără a-l privi măcar, continuând mai încet o convorbire cu un țăran chiabur de la care nădăjduia ceva.

Nici Șulăm nu-i ceru alte deslușiri, ci o luă repede pe coridor, numărând cu mare grije ușile de pe mâna stângă. A treia era păzită de un aprod mustăcios, cu degetele pe clanță, înconjurat de câțiva oameni îmbătrâniți de așteptare.

— Am o jalbă pentru bătăi, zise Șulăm cu o mândrie de erou, făcându-și loc cu coatele și dând să intre peste paznicul care îi puse mâna în piept, acoperind ușa cu tot corpul.

— Stai, jupâne, hoo… c-aici e cu rânduială! făcu aprodul supărat. Don judecător de-abia a sosit, și are de lucru cu don grefier… Puțină răbdare! adăogă apoi mai indulgent, aruncând o privire blajină spre un țăran cu capul gol, care îi strecorase adineaori câțiva lei.

— Bine, dar eu sunt grăbit, că-s negustor, stărui Șulăm.

— Oi fi, nu zic, se poate… Parcă dumnealor nu-s? sfârși aprodul liniștit de tot, cu un zâmbet de complicitate spre țăranul său.

Șulăm stătea pe spini. Se uită împrejur și întâlni numai ochi resemnați. Pricepu că trebuie să aștepte și porni să se plimbe de ici-colo prin coridor, mormăind în neștire.

Din sala de așteptare venea mai gros murmurul oamenilor… Lui Șulăm i se părea că vremea nu se urnește din loc oricât grăbea el pașii. De emoție și nerăbdare îi asudase capul, și perciunii de pe tâmple i se înmuiaseră. Încercă să-și rânduiască gândurile, ca să poată povesti lămurit judecătorului ce a pățit, și nu izbutea.

Apoi, văzând că țăranul intră, se apropie iar de ușă, cu o privire imploratoare spre aprodul fără milă, care îi răspunse printr-o ridicare de umeri semnificativă. Luminat deodată, se dădu puțin mai la o parte, scormoni o bancnotă unsuroasă dintr-un buzunar ascuns și i-o strecoră în palmă.

— Numai nițeluș, jupâne… numaidecât îți vine rândul și d-tale, că ești bătrân și necăjit, zise aprodul, pipăind hârtia, îmblânzit.

În sfârșit, Șulăm se pomeni în fața judecătorului, om slab, galben, fără mustăți, cu părul lins, așezat în dosul unui biurou, de subt cărei se întindeau. Afară ghetele foarte lustruite. În picioare, lângă biurou, stătea grefierul, vânjos și negricios ca un urs… Judecătorul se uită întrebător la Șulăm…

— Domnule judecător, eu am venit să mă jeluiesc că m-a înșelat și m-au bătut… Uite, că-s plin de sânge, și capul îmi duduie…

— Povestește! rosti judecătorul numai din buze, cu glas obosit și coborând alene ochii într-un dosar.

Șulăm, turburat de glasul judecătorului și mai ales de privirile puțin batjocoritoare ale grefierului, începu să vorbească repede, fără șir, de-abia reușind să-și descurce pățanii le… Când tăcu, judecătorul întrebă cu același glas și fără să mai ridice ochii din dosar:

— Martori ai?

— Martori? se holbă Șulăm. Adică halul meu nu e destulă mărturie?… Martori trebuie?

— Firește… Altfel, de unde să știe judecata cine te-a bătut?

— De unde să știe? se aprinse bătrânul. Apoi judecata să se uite la mine și să știe!

— Da? făcu judecătorul plictisit. D-ta crezi că noi numai pe d-ta te avem aici… așa crezi?

— Eu am mâncat bătăi, domnule judecător, și nu se poate…

— Ce nu se poate?! se roși judecătorul. Așa, mâine s-ar putea să te bați cu cineva, undeva, și pe urmă să vii să te plângi că te-am bătut eu sau dumnealui… Legea cere martori!

— Legea?… Apoi asta-i lege? răbufni Șulăm, fierbând de indignare. Adică omul pașnic să umble veșnic cu martori după el, că altfel legea nu-l apără de bătăuși?

— Ascultă, omule d-ta să ne mai slăbești cu teoriile, că noi nu avem vreme de conversații, zise judecătorul stăpânindu-se. Ori aduci martori, ori pleacă pe-aci încolo și nu ne mai încurca!

— Cum să plec?… Eu nu plec!… Eu vreau dreptate! strigă deodată ovreiul, simțind că îi fuge pământul de subt picioare. Apoi cu părtinire nu-i dreptate, domnule judecător!… Adică pentru că dumnealor sunt avocați, pot să bată pe oameni și judecata îi acopere?

— Aide, ajunge!… Ieși! șopti judecătorul răgușit, sculându-se în picioare. Asta-i obrăznicie!

— Ce obrăznicie?… Ce să ies?… Trebuie să-mi faci dreptate!… D-ta însă o împărți după obraz, domnule!… Asta… asta… nu…

— Domnule grefier, acest individ m-a ultragiat în exercițiul funcțiunii!… îl declar arestat! zise judecătorul, potolindu-se brusc și plin de demnitate. Te rog să iai măsuri să fie la dispoziția judecății!

— Ce?… pe mine? răcni Șulăm. Adică tot pe mine?… Asta-i dreptate?… Asta-i…

Grefierul îl înhăță de umăr, șoptindu-i apăsat la ureche:

— Destul, jidane!… Lasă gura, că altfel te pun în fiare!

Îl scoase afară de spate, în vreme ce Șulăm, uluit, bâiguia:

— Ce?… Ce?… Asta-i dreptate?… Dreptate?…

4

Îndată ce ajunse în coridorul întunecos Șulăm se dezmeteci și întrebă jalnic pe grefierul care îl aducea de braț să-l dea în seama unui jandarm:

— Ce-am făcut eu, domnule?… Adică eu…

— Lasă, c-ai să vezi numaidecât! zise grefierul cu dispreț. Ai să te saturi de obrăznicie!

În sala de așteptare, înțesată de gălăgia mulțimii nerăbdătoare, grefierul strânse mai tare brațul lui Șulăm și răcni cu măreție:

— Hei, jandarm!

Frământarea de glasuri se curmă o clipă, oamenii se dădură la o parte speriați, iar de lângă ușa sălii de ședințe răsună respectos răspunsul jandarmului:

— Prezent!

— Uite-l, strigă grefierul marțial. Și ia seama bine: a ultragiat pe domnul judecător!

Chiar atunci, pe ușa dinspre stradă, bătută de soare, intră avocatul Miliță Dogaru, cu o servietă grea subsuoară, cu pași rari de om mare. Auzind ultimele cuvinte ale grefierului, întrebă în trecere:

— Ce ultragiu, amice?

— Iacă, jidanul ăsta a fost obraznic cu șeful…

Dogaru se opri și se uită la Șulăm, lung, cu niște ochi micșorați de nedumerire. Șulăm tremura din genunchi. Mânia i se stinsese în inimă. O frică dureroasă îi gălbenea obrajii… în privirea lui pâlpăia atâta îngrijorare și umilință, că avocatul întoarse capul și, luând brațul grefierului, porni repede spre cabinetul judecătorului.

Șulăm lăsă ochii împământ, fără nădejde. De-acum i se părea că toată năpasta lumii are să se abată asupra lui… Se simțea vinovat în adâncul sufletului său și se mira cum a putut el, om bătrân și cu socoteală, să-și piarză mințile până într-atâta… Dacă nu se iuțea cu Miliță Dogaru, nu se întâmpla nimic… Și baremi de-ar fi folosit ceva!… Dar s-a ales numai cu bătăi și cu rușine, și Dumnezeu știe ce-l mai așteaptă…

Singur nu pricepea ce i-a venit să se fudulească cu un om de treabă ca Dogaru, care și acuma, dacă ar vrea, l-ar putea scăpa din belea cu două vorbe spuse cum trebuie… Și încă pentru un fleac de parale! Parcă Miliță Dogaru ar fi omul care să se lăcomească la sărăcia lui!… Degeaba, când vrea Dumnezeu să te pedepsească, trebuie să tragi ponoasele…

— Ia treci mai colea în colț, îi zise jandarmul mânios.

— Trec, domnu jandarm, cum să nu trec, murmură Șulăm, grăbit și umil, oftând apoi prelung, cu ochii în tavan.

Peste vreun sfert de ceas, Șulăm văzu iar pe Miliță Dogaru cu grefierul, și deodată fu cuprins de frică și de o nouă licărire de speranță, mai cu seamă că amândoi veneau drept spre dânsul.

— I-ascultă, jupâne, îi spuse grav grefierul. Domnul judecător a binevoit să te ierte de data asta, deși ai fi meritat să înfunzi pușcăria pe cât ai fost de obraznic… Ai însă noroc că a venit și conu Miliță să se roage pentrud-ta, că altfel… Dă-i drumul, jandarm, să se ducă dracului!

Șulăm crezu întâi că n-a auzit bine, dar, întâlnind privirea lui Dogaru, înțelese și, cu ochii înecați în lacrimi de recunoștință, bolborosi:

— Coane Miliță… să trăiești… să-ți dea Dumnezeu sănătate… că ești suflet bun… să-ți dea Dumnezeu…

— M-ai lăsat fără gaz, Șulăm, zise avocatul cu un zâmbet puțin tulbure. Du-te degrabă și măsoară câteva chile, c-apoi duminecă o să-ți plătesc tot, omenește… Dar să nu cumva să mă lași fără gaz pentru diseară, că pe urmă ne supărăm…

— Vai de mine, coane Miliță… Eu să te las pe d-ta?… Să trăiești și să-ți dea Dumnezeu…

Nu isprăvi vorba. Ieși glonț în stradă, se repezi să-și ia bidoanele și, fără a se uita în dreapta sau în stânga, se duse ață spre casa avocatului Miliță Dogaru. Când intră pe poartă îi curgeau nădușelile pe tâmple. De bucurie, nu mai simțea nimic, doar buzele-i arse mormăiră mai domol:

— Gaz!… Hai gaz… Gaaaz!…