Cum s-au despărțit

 

Se întâlniau în fiecare Duminică, într’o berărie, dintr’o stradă mărginașe, unde veniau foarte mulți străini. La șapte ore seara, Titu Risipeanu, însoțit de nedespărțitul său baston de trestie, se așeză la o masă mai retrasă, cerea un pahar cu bere și aștepta.

Eră un tânăr de treizeci și patru de ani, nici frumos, nici urît, cu o puternică mușculatură, cum nu se vede decât la unii gimnastici de circ. După vorbă și mișcări își da îndată pe față firea lui de țăran, pe care nici nu căută să și-o ascundă.

Terminase școala comercială și intrase în serviciul unei mari case de schimb. Ocupă acest loc de aproape zece ani. Era plătit bine și se obișnuise cu munca țifrelor, ca un poet cu rimele.

Părinții lui nu mai trăiau de mult; el ducea o vieață de boem. Fără a fi un mizantrop, trăia cam retras de oameni, își întocmise felul său de existentă, a cărei monotonie nu-l supăra de loc. Afară de orele slujbei, se plimbă puțin, mânca totdeauna cu aceeaș poftă bună, apoi dormia regulat opt sau nouă ore, în cea mai deplină liniște. Mai târziu se adăuga la acest program de vieață și o legătură de inimă.

În fond, Titu Risipeanu era un înțelept: nu cerea vieții mai mult decât poate da.

O jumătate de oră după sosirea lui, venia și cea așteptată: Edviga.

Idila lor era simplă și puțin poetică. Beau împreună câteva pahare cu bere, ascultau lăutarii, cari nu uitau să cânte și cupletele tirolezilor din Vânzătorul de pasări, în hatârul Edvigei; apoi plecau acasă. După o oră se despărțiau.

Edviga, o bălană de douăzeci și opt de ani, pornise într’o bună dimineață din Salzburg, orașul ei natal, pentru a se pierde în lume. Era una din acele ființe pribege, a căror vieață rămâne totdeauna necunoscută. Întâmplarea o asvârlise în țara noastră, cu aceeaș nepăsare cum aruncă valurile pe mal o scândură dintr'o corabie sfărâmată. Norocul însă n'o părăsi și Edviga putu să găsească un loc de îngrijitoare de copii, într'o familie de Evrei bogați.

Duminicile, seara, avea câteva ore libere, pe cari le petrecea împreună cu iubitul ei. Întâlnirea lor în berărie devenise poveste veche. Îndrăgostiții păreau oameni liniștiți și foarte simpatici. Chelnerii îi serviau cu plăcere, oamenii de prinprejur le pizmuiau fericirea, lăutarii le cântau cântece sentimentale, iar casierița, nevasta patronului, o Poloneză de cincizeci de ani, oftă adânc și-și reamintia anii ei.

Se cunoscură la gară, în ziua când Edviga venia în România. Biata fată, necunoscând altă limbă, se adresă în nemțește hamalilor să-i aducă o birje. Dar nimeni n’o înțelegea. Titu Risipeanu se afla din întâmplare acolo. El avea o veche plăcere, care cu timpul se schimbase în manie, a veni de câteva ori pe săptămână la gară, pentru ca să privească sosirea trenului. Titu se grăbi să aducă o birje necunoscutei străine și, după rugăciunile ei, primi s’o însoțească până la hotel. Edviga era aproape să plângă de bucurie că întâlnise un om care cunoștea limba ei. Pe drum se împrieteniră repede. Ea îi mărturisi că vine de departe, gonită de vânturile nenorocirii. Cunoștea muzica, avea un glas plăcut și voia să se angajeze cântăreață într’un teatru de varietăți, sau chiar la un cafè chantant.

Titu o sfătui să înlăture ideile astea, îi spuse ce vieață amară și rușinoasă duce o femeie în asemenea localuri și îi promise că-i va găsi un loc, onest și bine plătit, într’o familie.

Și astfel: inima țăranului ajuns om de oraș cult și mulțumit, cu inima pribegei de lângă Alpi, se apropiară, se uniră, ca și cum s’ar fi cunoscut de când lumea.

Dragostea lor era un roman în câteva rânduri : se iubiau fără flăcări, fără lirism, fără gelozie ; era mai mult o prietenie, cu momentele ei firești de voluptate.

Cu vremea întâlnirile lor de Duminică deveniseră atât de obișnuite, încât își pierduseră orice nuanță de farmec. Dar odată Edviga veni la întâlnire cu o carte de rugăciuni, scrisă în limba germană. Titu nu-și putu stăpâni râsul.

— Tu crezi în Dumnezeu? o întrebă el.

— O !... mai mă întrebi ?... răspunse ea, cu un accent de uimire. Dar tu?

Titu ridică din umeri, zâmbi și tăcu. El nu citise multă filozofie, dar observațiunile lui răsfrânte asupra vieții stinseseră în sufletul acestui copil de plugari sceptici cea din urmă rază a credinței. Ateismul lui era formulat într’o nedumerire simplă : «Dacă ar fi un Dumnezeu, ar există atâtea nedreptăți și rele în lume?»

Edviga moștenise fanatismul educațiunii religioase din țara ei. Când descoperi că iubitul ei este un necredincios, se înspăimânta ca de o nenorocire.

Ea încerca să-l facă a crede ; dete sărutărilor ei mai multă căldură, își înflăcăra ochii cu priviri religioase.

— Iubirea noastră va fi mai dulce sub protecția Maicei Domnului!

El înjura de toți sfinții, cu Isus în frunte, și o amenința și pe ea cu vorbe brutale. Se despărțiră supărați.

* * *

Era a treia Duminică, de când Edviga nu mai venia la întâlnire. Titu Risipeanu o aștepta liniștit, ore întregi. Pe figura lui nu se ivia nici o expresie de mânie; își fuma în tihnă țigările, golia câteva pahare și pleca singur acasă.

El o credea bolnavă. Lipsa ei începu să-l îngrijească, să-l facă să sufere. Acum își da seama de golul ce ni-l lasă în suflet orice femeie, când nu ne mai iubește. Dar n’are să mai vie niciodată ? Titu își repeta această întrebare cu un fel de frică. Se obișnuise atât de mult a nu mai fi singur!... Fără îndoială este o nevoie să te întovărășească cineva în drumul vieții — mai ales o femeie!...

În a cincea Duminică primi o scrisoare de la Edviga, în care erau scrise cu creionul aceste rânduri: «Ich liebe dich nicht mehr, weil du an Gott nicht glaubst». (Nu te mai iubesc, pentru că nu crezi în Dumnezeu).

Craiova, 1890.