Cum își crește românul pruncii

Sari la navigare Sari la căutare
Cum își crește românul pruncii
de Ion Pop-Reteganul
Din volumul – Legende, povestiri și obiceiuri românești, p. 103-113.


Junele român, cînd îi vine vremea căsătoriei, își cunoaște bine fata cu care de bună voie se leagă pe toată viața, în bine și în rău; el o iubește din toată inima și este sigur că și ea îl iubește; deci căsătoriile junilor noștri sînt întemeiate pe iubire împrumutată. Pînă însă nu dă în dragoste cu fetița pe care-și pune ochii, junele român își deschide ochii: a cui e? din ce neam de oameni? cum e mamă-sa? surorile ei? mătușile ei? cum sînt alte muieri din neamul ei? căci el știe din bătrîni că: cum e mama, așa-i și fata; și: de-a sărit capra masa, iada o să sară casa, și ce semeni aceea răsare; și din pom bun, poame bune, din porumbel, porumbele. Dacă-i place fata întru toate, atunci nu-i pasă mult; avută e, ori săracă? numai să fie frumoasă, sănătoasă, harnică și din oameni de omenie; fac prietenie, o joacă în tot jocul, îi cîntă de dragoste, o petrece de la joc și de la șezătoare, de-o întîlnește la fîntînă îi scoate apă, și se poartă cu ea, ca cu un ou roșu numai să-l îndrăgească. Fata din partea ei la început e mai sfioasă, mai cu rezervă, pînă să vadă ce părere au despre junele cutare părinții și neamurile ei, că mamă-sa-i cu ea la joc, vede cu cine joacă, se uită cu cine povestește mai de aproape și de i se pare, se face a nu vedea, și de nu i se pare, îndată ce ajunge acasă îi spune ordinul: „fată, hei! cu prașcăiul acela să nu te mai văd, că-i neam rău, îi un puturos, de lucru-i ca butucu și de jocu îi ca și focu. Nu-i de noi; tată-so îi un băutor becisnic, și-a zălogit moșia pentru băutură și n-are coadă de vită în aretul casei, numai de băut și dormit la umbră-i bun, ca și tată-so; așchia nu sare departe de tulpină, n-a fi niciun strop mai bun decît tată-so și decît unchiu-so cel băutor”. Auzind de acestea, fetița-i cu băgare de seamă, nu se prea sloboade la glume cu el, îl ocolește cît se poate și-i dă a înțelege să-și pună ochii pe alta mai proastă decît ea; iar dacă el nu se nădăiește, cînd îi cade bine și știe că el o va auzi, îi cîntă trăgănat cum știe ea:

De iubit, bade, iubit,
De luat să nu gîndim,
Că atuncea ne-om lua
Cînd maică-ta-a număra
Ierbile de pe-un hotar
Și paiele de p-un car;
Frunzele din nouă lunci,
Penele de pe trei cuci,
Părul de pe trei cai murgi;
Poate-atunci și nici atunci,
Cînd a face jugul muguri
Din tînjală-or crește struguri;
Poate-atunci și nici atunci,
Cînd va crește grîu-n casă
Și-a da cu spicele-n masă;
Cînd a crește grîu-n tindă
Și-a da cu spicele-n grindă,
Poate-atunci și nici atunci!

Și junele să nădăiește că lui îi sună cînticul, și treaba lui ce mai face.

Iar dacă amîndoi îs potriviți și la stat și la uitat, dacă-și sînt dragi, dacă ai lor de acasă n-au nimic împotriva dragostei lor, atunci numai auzim duminecă după slujbă pe preotul din altar vestindu-i, că pășesc la taina sfintei căsătorii.

Sînt căsătoriți: gîndurile li s-au adunat. Nevasta trăiește pentru bărbatul ei și el pentru ea. Muncesc toată săptămîna. Trăiesc cu cruțare, ca să poată plăti dările și să-și poată face cîte ceva, că ei nu vor a trăi ca sărmani, ei vreau a se apuca la ceva, să aibă pe cînd le-a da Dumnezeu copii, să nu ducă lipsă.

Femeia română de regulă încă în primul an după căsătorie are un copil; acesta leagă și mai strîns căsătoria încheiată din iubire. De aici încolo amîndoi, mamă și tată, trăiesc numai pentru copilul lor; nici o greutate nu le vine prea mare; de dragul lui suferă toate. Pînă încă nu vine băiatul pe lume, nevasta, care dă semne că va deveni mamă, e cruțată de la lucruri mai grele, ca, feri Doamne, să nască fără vreme cumva; e îmbiată din orice mîncări și băuturi ce vede în jurul ei, fie chiar și de dușmani de ai ei, ca să nu i se facă cumva rău, că s-a întîmplat, zice poporul, de-o nevastă îngreunată a văzut struguri, dar cel ce-i avea nu i-a dat nici o boabă și născu biata femeie fără vreme un băiețel frumos cu o boabă de strugure în gură; vezi bine, era mort. Păcatul căzu asupra ăluia care nu îmbie pe nevastă cu strugure, că copilul fu născut mort, deci trebui să-l îngroape nebotezat, iar din pruncii îngropați nebotezați se fac zvîrcolacii, care mănîncă luna. Păgîn om trebuie deci să fie acela, care gustînd ceva, nu îmbie și pe nevasta împovărată, ce ar fi acolea. Dar românul nu-i păgîn, din pricina scumpetei ori răutății lui nu se întîmplă ca o femeie să nască fără vreme, mai bine rămîne el flămînd, ori setos, decît să nu îmbie pe nevasta împovărată să guste ea mai întîi.

A născut nevasta în pace. Acum e mai mult decît pînă într-aceea, că e mamă. Neamurile și vecinele merg de o felicită, dar nu merg cu mîna goală, nu fac vizita ca doamnele pe 1/4 de oră, ci o caută tot mereu, adesea se întîlnesc cîte 2-3 odată în casa noiei mame; una-i aduce un puiuț fript, alta niște plăcintuțe numai cu lapte și cu ouă frămîntate, alta o leacă de băutură bună îndulcită cu miere de stup ori cu zahăr, alta tăiței pe găină, și așa mai departe, dar nimeni nu vine la ea cu mîna goală. Care cum vine, își descoperă cu vorbe prietenești bucuria că a scăpat Dumnezeu în pace pe noua mamă de durerile nașterii. Și aceste vizite țin șase săptămîni, în care timp adică mama română nu-i iertat să iasă din casă. După aceea își începe iarăși lucrurile obișnuite, dar tot cu puiuțul lîngă ea. La lucrurile din casă-i tot înaintea ochilor ei, și mai mult în brațe; îl adoarme în cîntări, îl trezește în sărutări și-l crește în dezmierdări. Pînă mama toarce, cu un picior e pe leagăn, unde-i doarme îngerașul, îl leagănă încet și-i cîntă din fundul inimii:

Bua, bua, cu mama,
Că mama te-a legăna
Și frumos ți-a descînta;
Bua, bua, puiul mamii,
Dragul mamei frumușel
Pînă-i crește măricel...

Cînd se deșteaptă „puiul mamei”, îndată îl ia în brațe, îl sărută, îl dezmiardă, îl întreabă: „ce-ai visat, puiuțule? Nu ți-a fost friguț? Mai dormi-ve-i o țîră?” Și de abia așteaptă să poată răspica „puiul mamei” un cuvințel cît de mic, o silabă, un sunet slab, și ea, în iubirea ei de mamă, îl pricepe și-l explică, și spune la toți, că ce-a zis, „puiul mamii”, că azi a zis: a-a, că l-am îmbiat să se culce și a zis: ba-a; pricepe, vezi-l și-i numai de cîteva săptămîni.

Și învață iute a vorbi copiii românului, cu un an prind a vorbi, iar cînd sînt de doi ani, zic mai orice vorbă și vorbele prind a le lega în ziceri scurte simple.

Și cu ce-și crește românul copiii? Nu știți? Uitați-vă numai bine și veți vedea că ce are el mai bun de la Dumnezeu pentru copii ține. De-i mama atît de săracă, cît se ține numai cu lucrul mîinilor prin sat, pruncul ei totuși are cele de lipsă, o lingură de lapte, un ouț copt în foc, hăinicele curate; iar de-i mama în stare cevași-cevași bunicică, atunci copilașii ei se află în adevăratul rai pămîntesc. Cu atîta iubire și devotament sînt crescuți copiii românului, încît aceasta se cunoaște pe ei în toată viața; după ce devin mărișori, de-i trimit părinții la școală, numai cu greu se despart unii de alții, la părinți li-e jale, că oare n-or flămînzi? n-or fi tratați rău? iar la copii li-e jale a lăsa pe mama singură, căci bine știu, cît va plînge ea fără ei. Cînd sînt și mai mari, de merg la oaste, plîng de se mai prăpădesc de mămoși, ce sînt, dar nu de frica miliției, ci de jalea, că-și lasă părinții singuri.

Mai tîrziu, cînd sînt maturi, de se însoară sau se mărită nu-i vedem pe amîndoi, fată și fecior, mergînd plîngînd la cununie? Și de ce? Căci se despart de părinți! La români legătura între copii și părinți e atît de strînsă, încît adesea trăiește tata cu mama și cu cîte 2-3 feciori însurați, care acum au fiii lor, toți în una și aceeași casă, deși ar avea modru a se despărți în tot atîtea familii; dar ei nu vor, s-ar afla străini trăind unii sub un acoperiș și alții sub altul; aceasta e iubirea românului, care se arată în viața lui patriarhală.

Și cu ce se îndeletnicesc copiii românului în viața lor, pînă a nu ajunge anul școalei? Priviți numai cu atenție și veți vedea: copila, încă nu-i de 2 ani și cînd vede pe mamă-sa frămîntînd pîine, se apucă și ea și o imitează într-un blid ori tieriu; o vede spălînd rufe, și ea face întocmai: ia o rufă, o moaie, o spală, toată se udă, dar ei nu-i pasă, că ajută mamii. Iar mama varsă lacrimi de bucurie, că scumpa mamii va fi harnică, îndemînoasă la lucru, n-o fi, o putoare, o somnoare.

Copilașii? Oh! Ei sînt atît de interesanți, încît merită toată luarea-aminte. Văd pe tată-so mergînd cu boii la cîmp, și ei își fac boi de cocean, le pun coarne, le fac jug și sanie, ori car de bostan și toată ziua mînă prin casă ori de-i cald prin curte; își fac porci din mere de laure, îi ucid, fac slănini din prună; își fac cai din nuiele, ori din pietricele, fluier din buciniș și cucute, tilince din scoarță de răchită și altele.

Copilele fac cuptorașe de pîine, fac haine la păpuși și scurt zis: băieții toți, feciori și fete, imitează ocupațiile părinților. Astfel se exercitează băieții de mici în ocupațiile părinților lor; astfel încetul cu încetul revin ceea ce au fost părinții, păstrînd cu scuirpătate ceea ce au învățat în casa părintească, voind a fi ceea ce au fost părinții lor. Iată cauza pentru care băieții noștri nu se despart bucuros de ocupațiile și condițiile de trai ale părinților.

Dar să vedem, care este creșterea spirituală, educația, ce dă românul copiilor săi? Să vedem, cum cultivează românul mintea, inteligența și inima băieților săi?

Dacă vor fi cu bună luare-aminte la aceasta, vom afla, că ea este din cele mai poetice, ce există. Poezia și mitul, legenda și povestea, cîntecele și superstițiile sînt subiectele, ce le cultivă românul de mic, am putea zice din fașă. Și ca să nu mi se zică că exagerez, voi reproduce aci numai cîteva exemple de prelegeri, ce primesc copiii în casa părinților lor în vîrsta cea mai fragedă, pînă nu ajung la timpul școalei: cînd sînt copii ca de un an și jumătate, de prind a umbla singuri în picioare, atunci prind și a rosti vorbe bine articulate, lesne de înțeles. De la această vîrstă, jucăriile mamii sînt întocmite cu plan educativ pentru băiat și instructiv totodată. Copilul ar tot fugi prin casă, dar de multe ori fiind ud pe jos, ori rece, mama, ca să-l ferească de răceală, ce l-ar putea bolnăvi, ori de oboseala prea mare împreunată cu multe trînte, ce le dă de pămînt, îl ia în poală frumos pe genunchiul stîng, cu mîna stîngă îl ține la spate să nu cadă, iar cu dreapta ia cîte un degetuț de al copilului și, prinzînd pe cel mare, zice:

Asta la viței, pe al doilea zice: ăsta la purcei, pe al treilea zice: ăsta la gîște, pe al patrulea zice: ăsta la rațe, pe al cincilea zice: ăsta sfîr! acasă! și cînd zice sfîr! acasă! sfîr! gîdilă pe prunc încet pe la foale, el rîde cu hohot, uită a se cere jos și zice: fă, mamă, semn, că-i place astă distracție instructivă pentru el, că învață vorbe noi și încă cadențate, cum place urechei copilului. Cei mai mulți copii de ai țăranilor noștri, pînă la această etate, cunosc aceste patru animale, deci le face o deosebită plăcere pronunțîndu-li-se numele și nevăzîndu-le. Ba de-i pruncul în toane rele, vrea chiar să vadă aceste animale și deci plîngînd zice numele uneia sau alteia: (tei) viței, mamă! cei, mamă. De-i în toane bune iar zice: mamă, ței, fă, ței, mamă (fă la viței ș.a.). Apoi încetul cu încetul se obișnuiește urechea atîta cu versurile acestea, de ar vrea să le tot audă, și de cîte ori observă că e desculț, de i se văd degetele, cearcă singur să zică punînd mînuța pe degetele piciorușelor: ței, cei, fîru, fîr, casă! Firește că numai mai tîrziu, cînd e aproape de trei ani, știe întreg versul legat de degetele picioarelor.

Copilul e plictisit. Mama-i cîntă, dar nu-l poate scoate din plictiseală. Atunci își ia refugiu la altă distracție. Prinde cu degetul de la mîna dreaptă pielcăluța dosului mînei băiatului și trăgînd-o în sus cu mîna cu tot cîntă:

Pițigaie, gaie,
Ce duci în tigaie!
— Un picior de oaie!
— Cine ți l-a dat?
— Popa din Bîrgău,
Țină-l Dumnezeu.

La vorbele: „Țină-l Dumnezeu”, îi lasă mînuța în jos și-l gîdilă frumos la foale, prin ce îi stîrnește rîsul și copilul sare din plictiseală și rîzînd zice:

— Fă, mamă!

— Cum să fac, dragul mamii?

— Fă popa. Că din toate cuvintele auzite singurul cuvînt popa i-a rămas în memorie, căci îl mai auzise. Mama rîde voioasă, că a ținut „puiul mamei” ceva în minte și-i mai face o dată, și iar o dată, pînă i se urăște, ori că o răpește vreo ocupație. Dar băiatul are lecție: numai îl vezi singur la degete numărîndu-le: gîce, rațe, fîr, fîr, ori: ței, cei, fîr, fîr! că „sfîr” nu-l uită, numai cît nu-l poate exprima. Ori că încearcă cîte un cuvînt din versurile al 3-lea, numai îl vezi că cu dreapta își prinde pielea dosului mînei stîngi și zice: „popa”... „popa”... apoi se ciudește, că nu mai știe zice, deci întreabă pe mamă-sa? și mama, de are timp, îi împlinește voia, de nu are, îl mîngîie, că: „mintenaș”, iar copilul consolat zice și el „naș”.

E seară. Mama, obosită de lucrul de peste zi, ar adormi, dar „puiul mamii” cel de doi ani a adormit și la zi, lui nu-i e somn, el s-ar hoi, s-ar juca. De stinge mamă-sa lumina, se scîncește, cere apă, se cere jos pe oală, deci iar aprinde biata mamă lumînarea, gîndindu-și: cu de-a tăria nu poți face pe nimeni să doarmă, nu mi-a mai fi nimic de voi mai sta o leacă cu el. Aprinde lumina, îi face tot ce știe, copilul e voios, dar și somnul parcă fuge de la el. Biata mamă se plictisește cît a mai repetat: ăsta la viței... și „Pițigaia, gaia”, Dar deodată o idee nouă: pe perete sînt două umbre, a ei și a copilului. Atrage atenția copilului, el nu se sperie, apoi mama își plimbă degetele pe perete imitînd mersul păianjenului și zicînd: „merge goanga pe perete și apucă copilul de ureche”! iar la vorbele „de ureche” îl prinde cu degetele frumos de ureche, firește, nu să-l doară, că doar cumva face mama cu voia ceva durere la „puiul mamii”? iar copilul năbușește într-un rîs voios propriu etății lui copilărești. Astfel să mai continuă și astă jucărie un bun timp, iar cînd vrea mama să o întrerupă, copilul se scîncește și zice: „fă reche, mamă!” face și reche mama, face și „calu” mama și „țelu” face mama, și face mama, „popa gău”, pînă în urmă doarme dus și nu se mai deșteaptă pînă a doua zi colo la prînz, cînd vorba cea dintîi e „papa, mamă!” Mama își ia puișorul în brațe, îl sărută, îl dezmiardă pe brațul stîng, îl ține aproape de inimă, iar cu mîna dreaptă descopere mămăliguța de pe masă. Copilul văzînd-o, zice rîzînd voios: „liga”, iar mama poate oare să nu-i facă un versurel pînă-i caută lăptișoru, care-i călduț lîngă foc? Nu, ea cînd își aude puișorul zicînd: „ligă”, de loc începe dezmierdîndu-l:

Mămăligă
fiartă-n glugă,
dă la slugă
să nu fugă!

Copilul rîde voios, zice și el după mamă-sa:

Ligă
Gugă
dă sugă
nu fugă!

Mama rîde și-l dezmiardă cu dragoste, îi dă cu lingurița mămăliguță cu lapte repetîndu-i versurile, iar el după fiecare îmbucătură repetează cît poate ținea în minte, din ele. De aci încolo, de cîte ori vede pe mamă-sa umblînd de dîra mîncării, totdeauna îl auzi zicînd: „ligă, fiartă gugă, dă sugă, să nu fugă”, ba adesea jucîndu-se prin casă numai se trezește recitîndu-și versul favorit al mămăligii.

După ce i se urăște, jucîndu-se pe jos, se cere în brațe. Mama, dacă nu mai o lasă năcazurile, îi și împlinește cererea; îl ia în brațe, îi pune degetul pe frunte și zice: „aramă”, iar copilul repetează „ramă”, apoi îi pune degetul pe nas și zice: cătăramă, copilul după ea: ramă, apoi îi pune degetul pe buza din sus și zice: „bumb”, cînd copilul dă să repeteze „bumb”, trage degetul peste buza din jos și astfel băiatul respică: „bumbu” și rîde voios că el voind să zică bumbu a zis „brumbu”.

Micuța mamei e cea dintîi la părinți. Orice nume să-i fi pus popa, cînd a botezat-o, nu-i destul de potrivit pentru dragostea mamii : mică, dragă, scumpă, bună. Cînd o întreabă cineva – colea cînd se apropie de anul al 2-lea: cum te cheamă, drăguță? ea răspunde dezmierdată: scumpă, dragă, bună. Mama varsă lacrimi de bucurie, toți ai casei sînt voioși de istețimea micuții, iar ea fugind prin casă repetează: mică, dragă, scumpă, bună, dragă mică, bună scumpă!

E seară. Toți sînt în casă. Așteaptă cina. Tata șade pe un scaun ori pe laviță. Micuța umblă ca o rățușcă de la unul la altul.

Scaunele și lavițele oamenilor noștri sînt mult mai suse în picioare, decît să ajungă cel ce șade pe ele, cu picioarele jos. Micuța s-ar urca la tată-so în brațe. Merge lîngă el, și i se suie pe picior. El o prinde de mînuțe să nu-i cadă de pe picior și o huhuță frumos pe picior cîntîndu-i: hinta! hinta! Copilița încă cîntă după tată-so: hinta! hinta! ba, de o pune jos, o scîncește și suindu-se iar pe picioru tătîne-so zice: „face tata hinta și copila mîncă plăcinta”. Copila aude, uită „hinta” și strigă: „mamă, hinta! cinta!” Cei din casă rîd, iar ea repetează „hinta, cinta!

Vedeți, așa-și crește poporul nostru copiii, cu cîntece și dezmierdări, de aceea și sînt atît de mămoși, de aceea sînt atît de nemîngîiați cînd sînt constrînși a se depărta de la ei, fie spre a merge la școală, fie mai tîrziu, cînd merg la oaste.