Cuibul visurilor

Sari la navigare Sari la căutare
Cuibul visurilor
de Liviu Rebreanu


Valea se strimta mereu. Dealurile se apropiau, creșteau, își îndreptau șalele înverzite de păduri, clătinându-se agale ca niște uriași bătrâni ce înfruntă bătrânețea. Someșul fugea printre picioarele lor, rostogolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parcă l-ar fi alungat o arătare spăimântătoare.

Trenul sufla din ce în ce mai greu, pârâia din toate încheieturile, trecea mereu de pe un țărm pe cellalt, încercând să-și ușureze suișul. De uruitul roților clocoteau codrii, iar fumul negru, care gâlgâia tot mai furtunos din coșul mașinii, se întindea peste copacii speriați, agățându-se prin crengi și acoperind fața soarelui, ca un văl de doliu.

Era atât de groasă căldura în vagoane, că storcea brazde de sudori pe obrajii călătorilor care se înghesuiau resemnați, schimbând foarte rar câte-o vorbă leneșă, uitându-se unii la alții cu ochi istoviți și ferindu-se parcă înadins de lumina ce se legăna în ferestrele murdare și sparte ca de ceva sugrumător… Simțeam cum toropeala dimprejur căuta să mă ispitească, să-mi pipăie inima și să-mi înăbușe bucuria. Acuma însă sufletul meu era în stare să zdrobească orice amenințări. Atât era de plin de speranțe…

După treizeci de ani de zbuciumări deșarte, mă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin toate colțurile pământului și nicăiri n-o găsisem. Nici în zgomotul orașelor, nici în iubirea oamenilor și nici chiar în inima mea. Cu cât o râvneam mai însetat, cu atât ea se ascundea mai adânc. Și viața mă gonea într-una, mă umilea, îmi reteza aripile… Apoi îndrăzneala m-a părăsit. Ochii mei nu mai priveau înainte; înfricoșați de întunerecul nepătruns, se întorceau tot mai des înapoi. Amintirea mă îmbrățișa înfrigurată, îmi dezvălea clipe care au trăit odinioară, îmbrăcate în vestminte lucitoare, mă ademenea într-o lume uitată, unde viața e un vis și sufletul nu cunoaște durerea…

Îmbulzit într-un colț al compartimentului, îmi venea în fiece minut să strig în gura mare că trecem pe pământul făgăduinții. Priveliștile îmi spuneau că ne apropiem, îmi zâmbeau ca unui tovarăș pierdut și regăsit. Din când în când, numai câte-o remușcare mă mustra c-am întârziat atâta amar de vreme. Mă feream însă cu blândețea unui păcătos care-și ispășește vina, recunoscând-o. Și sufletul îmi tremura în așteptarea sărutării fericirii.

„Un ceas măcar să retrăiesc farmecul de odinioară o singură clipă!...”

Râpele, stâncile, copacii, chiar soarele, care-mi dogorea cumplit obrajii, mi se păreau mai frumoase ca aiurea. Mă miram cum puteau sta nepăsători ceilalți oameni, și-i compătimeam. Buzele mele șopteau mereu „uite, uite”, dar atât de domol, că numai sufletul meu auzea glasul. Îmi dădeam seama că înflăcărarea mea ar putea părea ridicolă celor ce și-au încuiat în geamantane inimile, precum de râs mi s-ar fi părut și mie acum câteva zile omul care ar alerga să găsească fericirea trecuta într-un sat pierdut pe Valea Someșului.

Cu cât mă apropiam de Vărarea, cu atât emoția mă copleșea mai mult. Silit să-mi stăpânesc izbucnirile, mă închideam tot mai bine în coaja sufletului meu, ca într-un cuib cald și ferit de primejdiile nimicirii. Pe când trenul suia greu printre coastele sălbatece, gândul io meu cobora lin în lumea amintirii. Mă simțeam din ce în ce mai mititel și mai mulțumit. Vremea și locurile se îmbinau într-o ceață trandafirie, în care oamenii și lucrurile apar și dispar ca niște arătări din basme sau ca niște crâmpeie de visuri…

Uite Vărarea… Din vârful Măgurii, soarele o privește ca un ochi de foc, ocrotitor. Lumina aurie o mângăie și o leagănă… Șoseaua o taie în două, nesfârșită, iar Someșul o spală ca pe un copil răsfățat… Și totuși, cât e de mare! Nici cu închipuirea n-o poți cuprinde. Dincolo de apă, doar să ieși din sat, și îndată pășești în împărăția zmeilor… De câte ori ne avântăm până-n capul satului din jos, prin țigănime, mama ne așteaptă cu nuiaua… Mai bine să ne jucăm în fața casei noastre, în șanț, să nu ne calce căruțele… Dumitru Bocșa, Constantin Partenie! Stați! Mihoc, du-te și cheamă pe Iulian și pe Vichentie și pe Octavian!… Emil, tu rămâi cu fetele, că ești copil mic… Acu haideți s-o tulim la Someș, să ne scăldăm, dar să nu ne vadă tata, că-i vai ș-amar!… Notarul Sanjoan trece la cancelarie, ținând de mână pe Corneliu, care se uită cu jind la ceata noastră… Ni-e naș notarul, dar tata mereu se ciorovăiește cu dânsul. Corneliu e posac și umblă totdeauna încălțat. Ne și batem de câte ori ne întâlnim. Noroc că ne întâlnim cam rar, căci ei stau tocmai în capul satului dinspre Parva… Mihoc își suge degetul, uitându-se după Sanjoan și mai ales la ghetele băiatului, cu botul de aramă. Bietul Mihoc n-a avut parte de când l-a făcut mă-sa nici măcar de opinci; tatăl său e cel mai mare bețivan din Vărarea noastră… Dugheana Dihorului… în fereastră, mulțime de borcane pline de bomboane în toate culorile… Dihorul șade în prag, pe un scaun cu pernă rotundă de piele lucioasă, încruntă mereu din sprâncene… în poartă se ivește Boroiu, un flăcău umeros, înalt, cu fața bălaie și zâmbitoare. Slujește la Dihorul și e cel mai tare om din sat. Ni-e foarte drag, pentru că ne povestește câte năzdrăvănii și mai ales pentru că e meșter mare în tot soiul de jucării. El ne-a făcut puștile de lemn cu care am pornit o vânătoare strașnică deunăzi prin grădina noastră de zarzavaturi, până ce a prins de veste tata și ne-a luat la goană… Tata se arată totdeauna foarte sever, nu râde niciodată cu copiii și e învățător. Noi am înțeles însă de mult că strășnicia dumnealui trebuie să fie prefăcută. Întâi, pentru că nu ne-a bătut niciodată. Pe urmă, când vorbea cu sătenii, spunea atâtea glume, de-ți venea să te tăvălești de râs… Mai frică ni-e de mama, care e veșnic necăjită și, cum zice, cum lovește…

Seara e blândă și înstelată, parcă nici să nu te mai culci, să nu mai curmi jocurile niciodată… Glasul mamii zbârnăie ascuțit în noapte: „Acasă, copii! Nu v-ați mai săturat de ștrengării?”… De-abia în casă simțim că ne rupe foamea și înghițim ca lupii, în vreme ce tata tăifăsuiește cu Aron, cârciumarul de alături, care la fiece vorbă trage câte un fum din pipa-i scurtă, fără capac, odihnită în barba-i mare, albă, ca într-un culcuș, de te miri cum nu-i ia foc… Nimeni în toată Vărarea nu mi-e mai drag ca jupânul Aron. De câte ori mă trimite tata să-i aduc pe datorie un sfert de drojdie, jupânul nu se lasă până nu-mi dă două-trei bomboane, adăogând cu un zâmbet trist în ochii foarte albaștri: „Ca să-ți aduci aminte de mine când n-oi mai fi”… Avea un nas gros ca un cartof, cu punctișoare negre, multe. Când îl sufla, suna ca o trâmbiță… Ar fi palavragit toată noaptea dacă nu i-ar fi fost frică de jupâneasa dumnealui, uscată, scăzută și veșnic îmbufnată, ca o zgripțoroaică… Cum întârzie moșul nițel, cum se pomenește cu baba, care, niciuna, nici alta, începe a-l afurisi, când pe jidovește, când pe românește. El tace rușinat, își îndeasă scufia neagră, pe chelia lucitoare, și pleacă bombănind, târându-și cizmele cu urechile rășchirate. Ovreica însă mai rămâne acuma să se jeluiască mamii că mai blestemat bărbat ca Aron nu se află subt soare, că nici în crâșmă nu-l mai poate lăsa, fiindcă a prins darul beției, încât mai mult rachiu strică el decât vinde mușteriilor… Azi așa, mâine așa, până ce Aron, ca să scape de gura ei, se învoiește cu tata să învețe pe fiică-sa carte românească… Estera era cam trecută și aducea cu maică-sa la față. Ne bufnește râsul când o auzim silabisind ceea ce învățăm și noi la școală, dar mai ales când greșește câte ceva… „Fală-goa-lă-traistă-moș…” „Moș” în loc de „ușoară”… Hohote și hohote… Râde și tata, îngăduitor… Și Aron, iertător. Chiar și Estera, moartă de rușine…

Nopțile trec și zilele trec… într-o seară, când ne strânge mama de pe drumuri, nu mai sosește Aron… Târziu de tot, somnul îmi apasă pleoapele. Estera, în toiul nopții, năvălește urlând: „Moare tata!” își frânge mâinile. Noi ridicăm capetele mirați de subt plapomă. Tata, alb la față și cu capul gol, iese după Estera. „Iute s-a mai prăpădit și moșneagul, săracul!” murmură mama, sfărâmând o lacrimă între gene, cârpind răbdă toare la pantalonii mei, pe care-i ferfenițisem de tot sărind atâtea garduri…

O ceată de copii nebunateci ne învârtim pe dinaintea casei lui Aron… Băiatul Cocoșelului ne spune că pe jidovi îi îngroapă înfășurați doar într-un giulgiu, fără cosciug… Prin ogradă e plin de jidovi veniți de prinprejur, câte zece și mai mulți într-o căruță… Care-o fi rabinul? Poate cel cu barba roșie?… O ploaie cu fulgere ne sperie și ne împrăștie pe-acasă. Tata însă însoțește pe Aron până la cimitir…

O, de s-ar face frumos mai curând, să vedem și noi cimitirul jidovesc!… Uite-l! Chiar în fața celui românesc, peste apă, pe coasta presărată cu copaci, împrejmuit cu gard de scânduri… Nu îndrăznim să trecem Someșul… Se vede bine însă și de dincoace, din șosea. La mijloc, păzită de o salcie bătrână, o movilă lunguiață de pământ proaspăt, cafeniu-slăninos… Începem sfatul, numărăm copacii și hotărâm că Aron trebuie să se fi urcat drept în rai, deși a fost jidov, căci toate păcatele neamului său le-a ispășit în viață, pe pământ, având o pacoste de nevastă ca baba jupâneasa… Până să lămurim bine toate lucrurile, ne apucă noaptea. Acasă mâncăm întâi bătaie. Mama desperase că ne vom fi înecat în Someș sau ne-or fi furat țiganii…

Se întunecă mereu… Parcă nici jocurile nu mai au același farmec, nici prietenii, nici casa… „Ei, babo, ne mutăm!… Iacă porunca… Leafă mai bună”… Toată casa e bucuroasă… în trei căruțe, încărcate cu vârf, încape un trecut de atâția ani… Copiii ne invidiază că avem să mergem cu căruța să ne săturăm… într-una, pe o vreme posomorită de ploaie, cotoșmănit în niște haine vechi de-ale tatii, dis-de-dimineață, cu spatele înainte, somnoros și bosumflat, văd ca prin vis cum rămân în urmă, una după alta, ograda lui Dumitru Boșca, bătătura din Arini, cancelaria, bordeiele țiganilor, căsuța Procopoaei, ascunsă între pomi, ca un lăcaș de vrăjitoare… Toate rămân în urmă, numai șoseaua vine mereu după noi, grăbită, ca un cățeluș credincios. Pădurile și dealurile se închină, parcă ne-ar face semne. Măgura, pe care noi plănuiam s-o radem când vom fi mari, ca să răsară mai devreme soarele „Măgura, cu vârful pleșuv, cu burta umflată și împădurită mă privește îngândurată, dojenitoare… Căruța aleargă „clopoțeii cailor cântă mereu la fel… Satul meu, Vărarea mea, se strânge, se clatină, se micșorează… Apoi cotitura și…

— Biletele pentru Vărarea! strigă un glas morocănos lângă mine.

Mă cutremurai, ca și când m-aș fi deșteptat la o margine de prăpastie. Conductorul aștepta, mușcându-și mustața. Vrui să surâd și simțeam că pe buze mi-a încremenit o tristețe veche. Ridicai ochii spre fereastră. Linia tocmai cotea la stânga. Și deodată Măgura, cu capul pleșuv, se ivi în geam, privindu-mă mirată, ca pe un străin nepoftit. Și la poalele ei satul se zbârlea ca o cloșcă ce-și ferește puii de uliu.

— Sosim! Vărarea! murmurai uluit, repezindu-mă în neștire la fereastră.

Drumul-de-fier era tăiat în coastele dealurilor. Satul se arăta în vale ca un desen de copil mâzgălit pe o hârtie de împachetat… Case, grădini, pomi, toate de-a valma… Căutam nerăbdător icoanele de odinioară. Emoția îmi uscase cerul gurii…

Și deodată parcă o mână rece începu să-mi strângă inima. Vărarea aceasta era un sat ca oricare, trântit în fundul unui cazan de dealuri, speriat de uruitul trenului. Zării căsuța Procopoaei, într-un desiș de pomi bătrâni. De ce mi s-o fi părut odinioară lăcaș de vrăjitoare? Bordeiele țiganilor se înșirau la marginea uliței, ca niște cerșetori murdari, porniți veșnic pe sfadă. Cancelaria comunală se plictisea singuratecă, hodorogită, cu coperișul țuguiat plecat într-o ureche. Casa lui Dumitru Boșca era scundă și încovoiată ca un moșneag bolnav… Toate erau cum au fost odinioară, și totuși, parcă toate-mi erau străine, ca și când nu le-aș fi văzut niciodată.

Simțeam cum începea să se dărâme o lume în sufletul meu, lumea cea mai frumoasă…

Coborâi într-o gară aproape pustie… Stătui pe peron, cu geamantanul în mână, zăpăcit, neștiind încotro să apuc… în inimă mi se învârtea un cuțit: cum să găsesc fericirea într-o Vărare cu gară? Pe-atunci numai popa Grozea cel bătrân umblase cu carul de foc, despre care povestea minunății…

Stăteam în gara Vărarea și nu mai îndrăzneam să mă urnesc nici înainte și nici înapoi. Ce mai caut eu aici? De ce am mai venit pe-aici?

Un țăran desculț și roșcovan îmi luă geamantanul din mână.

— Poftim după mine!.

Pornii. Înfățișarea omului îmi stăruia în creieri> ca un semn de întrebare, în jurul căruia sclipirile de nădejde jucau nebunește.

— Cum te cheamă?

— Mihoc…

O clipă, toată lumea se îmbrăcă iar în ceață trandafirie.

— Tu ești, Mihoc?… Și nu mă cunoști? Nu-ți aduci aminte de mine?

Mă examina fără încredere, bănuitor chiar. Când îi pomenii de vremurile de altădată, avu doar o tresărire, pe urmă se încruntă, ca și când i-aș fi zgândărit o rană veche.

— Mai bine nu mai veneai, domnule! zise apoi cu glas amărât. Ce-a fost a trecut, s-a dus… S-a stricat lumea și pe-aici. Nu mai e ca pe-atunci.

— Dar Sanjoan?

Se uită la mine neînțelegător.

— Notarul cel vechi… adăogai nerăbdător.

— Aha… A murit de mult… De mult… Nici domnișorul nu mai e pe-aici. Cică s-a făcut domn mare… Dumnezeu știe pe unde-o fi…

A murit și Dihorul, și Iulian… Tovarășii de odinioară s-au risipit toți… Boroiu s-a prăpădit în război…

Mă oprii înfricoșat. Atunci, unde mă mai duc? Atunci, lumea după care alerg nu e decât o închipuire deșartă și trecută? Atunci, am picat într-o viață unde sunt mai străin ca în orice colț de lume?

Mihoc mă călăuzi până la un han: era cârciuma lui Aron, înnoită, văruită, îmbogățită. Mă întâmpină un ovrei îmbrăcat curățel, cu melonul pe ceafă, cu mustățile răsucite. Îmi vorbi ungurește și avu o fluturare de zâmbet disprețuitor când nu-l înțelesei. Unde e vremea când Estera învăța carte românească cu tata?

Amintirea bătrânului Aron îmi răsări în suflet. Stând în poarta ogrăzii, nehotărât, cu privirea goală, vedeam parcă o barbă mare albă, în care se scufunda o pipă de lut, apoi o chelie lucitoare cu o scufie neagră pe creștet… Glasul moșneagului îmi foșnea blând în urechi.

„Din toate visurile trecutului rămâne numai cimitirul!” îmi zisei plecând, singur, pe uliță în sus.

Oamenii treceau pe lângă mine, îmi dădeau binețe și mă priveau cu mirare. Îmi venea să-i opresc, să le spun că eu sunt cel ce acum treizeci de ani cunoșteam tot satul, cel care aici am cunoscut fericirea… Și mereu nu îndrăzneam. Nimeni nu mă mai cunoștea și nici eu nu mai cunoșteam pe nimeni. Mă simțeam străin de ei, cum se simțeau și ei străini de mine… Câinii mă lătrau din toate ogrăzile. Copiii se holbau la mine lung, nedumeriți, ca și când ar fi văzut o stafie. Casele, care odinioară îmi râdeau prietenos, acuma clipeau, jalnic din ochii lor mici și negri…

Îmi aruncai privirea peste Someș, spre coasta unde știam mormântul lui Aron, în mijlocul cimitirului ovreiesc, îngrădit pe atunci frumos cu scânduri. Pe coastă acuma păștea o ciurdă de vaci resfirată cât vezi cu ochii, păzită de un flăcău tolănit cu fața în sus în umbra unui măr pădureț. Inima mi se zvârcolea, încât îi auzeam limpede bătăile. „Poate că n-am nemerit locul”! îmi ziceam, deși știam bine că n-am greșit.

Trecui râul pe o punte de bârne. Mersei glonț la văcar.

— Aici e cimitirul jidovesc?

Deschise numai un ochi și numai o clipă. Răspunse nepăsător:

— Nu-i niciun cimitir jidovesc pe-aici…

— Cu toate astea, a fost, omule!… Aici a fost înmormântat acum treizeci de ani cârciumarul Aron!

Acum deschise amândoi ochii și mă privi întâi mirat, apoi batjocoritor. Înțelesei că mă credea ovrei mai ales când zise:

— Lasă, jupâne, că doar n-oi ști d-ta mai bine ca mine, care-s născut și crescut pe meleagurile astea!

Liniștea lui mă înfuria. Mă răstii la dânsul:

— Nu se poate să nu fi fost, auzi?… Gândește-te bine!… Aron!… Aron!…

— O fi, dacă zici d-ta, se înmuie omul, nedumerit. Dar eu nu-mi aduc aminte… De când am apucat eu, pe-aici e numai imaș… N-am auzit de Aronul d-tale…

— Nici n-ai auzit?

— Nici… Avem noi destule necazuri… Parcă ne mai arde de cei morți… Dumnezeu să-i odihnească, și pace bună!

Mânia mi se stinse, făcând loc unei amărăciuni supărătoare. Prin creieri îmi furnicau gânduri negre, ca niște înțepături.

— Va să zică, uitarea a înghițit și mormântul omului, până și amintirea… Și de-abia în câțiva ani de zile…

Împrejurul meu parcă fâlfăiau aripi nevăzute, înăbușindu-mă. Nimicul cenușiu mă împresura, îmi strivea sufletul, îngropându-mi toate dorurile și visurile în negură. Inima-mi era goală de orice nădejde. Un simțământ de deșertăciune mă îmbrățișa… îmi dădeam seama că uitarea îmi mângăie obrajii. Și tăcerea era atât de grea în sufletul meu, ca o piatră pe un mormânt…

Glasul văcarului răsună atunci mântuitor:

— Nu mai sta cu capul gol în soare, jupâne, că te săgeată!

Sudorile îmi curgeau pe obraji. Capul îmi ardea.

— Când pleacă trenul, flăcăule?

— Mai pe seară, jupâne…

Simțeam nevoia aprigă să plec cât mai grabnic, să scap de o mare primejdie. Uitarea îmi strângea mereu inima. Trecutul îmi ștergea urmele fără zgomot.

Trenul alerga pufnind vesel și ușor, lăsând în urmă Vărarea, peste care cobora întunerecul. La cotitură, nici nu mă uitai înapoi. Privirea mea se îndrepta acuma numai înainte. Mașina zvârlea în dreapta și în stânga mănunchiuri de scântei, ce răspândeau lumină în bezna nopții.