Cugetare I

Jump to navigation Jump to search
Cugetare I
de Cezar Bolliac


Un păr alb! Iată semnul că iarna mă ajunge.
Așa și bruma cade pe verdele ce fuge,
Așa albește anul cînd este spre sfîrșit.
Tot astfel, trecînd vara, pe crivăț se ivește
Al iernii fulg de brumă ce fluturînd s-oprește
P-un arbor fără frunze, — el iarna îi vestește
Și-ndată, după dînsul, troieni l-au învălit.

Devreme încă-n mine simț focul cum se stinge;
Viața-mi curge iute, spre moarte-n grab’ mă-mpinge.
Un an întreg mi-e ziua, un chin e-n mine-afund!
Și sîngele-mi în vine îngheață de durere,
Precum îngheață unda l-a vîntului putere,
Cînd zeul ce-ncălzeșțe e-n alte emisfere
Și razele-i slăbite deloc n-o mai pătrund.

Cînd firea o să moară, întîi îngălbinește:
Copaciu-și lasă frunza, cătina veștejește
Și pasărea văroasă își cată alte climi.
Pe lutu-mi gălbineala o văz cum se lățește,
Puterea mea mă lasă, din zi în zi slăbește,
Simțirea îmi adoarme, iluzia s-oprește,
Și chiar speranța-mi fuge să-și cate alte lumi.

Așa și moartea toate cu-ncetul putrezește,
Așa sub coasa vremii ființa-ngălbinește,
Așa un corp se pierde cînd altul s-a format;
Și econoama mînă, prin care se dă viață,
Prin legea nemuririi, din zi în zi ne-nvață
Nimic că nu se pierde prin ast-a iernii gheață, –
Un lut ce stă d-a bate deloc a și-nviat.

Din magazia firei, l-a soarelui capriții,
Machina fără margini își ia, fără condiții,
Materia și-o toarnă pe forma care vrea.
Contractul este unul ș-etern ea e datoare
Să miște fără preget, să-nvie tot ce moare, –
Nimic să nu se piarză și totul în sudoare,
Materia să fiarbă cu viața ce-are-n ea.

Prin lanțul cel de forme prin care se unește
Metalul către plantă și planta se rudește
D-aci în animale treptat pînă la om,
Puterea cea vitală din toartă-n toartă-aleargă,
Măsoar-a lor organe pe timpul ce-or să meargă,
Se-mparte-n toate focul, și-n eentru-apoi, întreagă,
Se-ntoarce, preveghează spre orișice atom.

În locul unei forme ce timpul o slăbește,
Se toarnă altă formă, și-n ea se învîrtește
Viața hotărîtă la toarta ce ținu.
Inteligența și ea în viață locuiește:
Împinsă de ea însăși atomu-și cîrmuiește,
Și-ntreaga armonie nimica n-o oprește,
Se ține ea de sine sub legea ce-și făcu.

Așa, dar singur omul, ființă gînditoare
Ce are voie-n sine, ce are mai mult soare,
Mai nobil decît toate, e mult nedreptățit; –
Căci toată creatura printr-un instinct trăiește,
Cu el se naște-n sine, cu el îmbătrînește;
Dar Omul, d-a sa voie, dorește, se muncește
Și meritul său este că e etern trudit.

Fatal izvor de lupte! Ce oare-mi folosește
Și chiar inteligența cînd sfera-mi mă oprește
Să-mi prinz a mea himeră ș-un bun ce am dorit?
Ce-mi trebuie și astă voință absolută
Cînd ea la alt nu-mi servă decît să-mi fac o luptă
Cu însumi eu în sine-mi? și rîvna mea căzută
Să o privesc cu fală, să strig: m-am biruit.

Un tigru pe alt tigru deloc nu pizmuiește,
Și leul alte fiare a stăpîni voiește;
Dar Om, mai crud tu încă, omori pe frații tăi! –
Puterea minții tale te-a dus către trufie;
Iubirea ta de sine a rupt orice frăție; –
Corupția fu gata fatalu-ți tron să ție
Și toate-ți ajutară să-ți rîzi tu chiar d-ai tăi!

Îmbrăcămintea-ți, hrana și toat-a ta mișcare,
Tot pasu-ți, tot caprițul, o simpl-a ta plimbare
Omoară mii ființe, și nici că te gîndești.
Un monstru în natură, numești precum îți place
Și fapte, ș-elemente; ș-apoi conspiri, în pace,
Pierzarea rasei tale, pierzarea-n dobitoace; –
Cult, lege, însăși pacea cu moartea însoțești.

O! daca se mai ține ființă-n omenire
Ce prețuiește firea ș-a Domnului mărire, –
A Omului icoană abia mai stă-n poet:
D-a sclavului durere el singur se atinge;
A sceptrului trufie prin el se mai învinge;
Pe Om la libertate el numai îl împinge;
El singur e-advocatul a orice drept călcat. –

Nu credeți că poeții trăiesc în lumea voastră;
Nu credeți c-aste vorbe ce-însemn gîndirea noastră,.
Arăt cu demnitate ce simt în fundul lor:
Anima lor e harpă cu mii de coarde-ntinse,
Plăpînde, simțitoare, de orice clip-atinse,
Ș-a căror sfinte-acorduri, ca-n bronz în voi învinse,
S-amestecă-n orchestra de lîngă Creator.

Ființă nențeleasă! Pentru dureri străine
Tu gemi și plîngi mai tare decît și pentru tine,
Cînd ei, spre răsplătire, te blestem, te gonesc. –
Tot astfel e gonită și paserea miloasă
Ce vine să jelească în noaptea-ntunecoasă
Cu cel ce e-n durere, și-n plîngerea-i duioasă,
In loc să-i dea scăpare, o bat și n-o primesc.

Și eu am plîns ca dînsa ruina-n omenire;
Și eu am fost ca dînsa, în loc de mulțămire,
„Urît în multe rînduri de cei ce am iubit.
In primăvara vîrstei văz părul că-mi albește,
Și făr-a trăi încă viața-mi se sfîrșește;
îngheț în miezul verii și steaua-mi s-eclipsește,
Și făr-a putea prinde nimic din ce-am dorit.

Întocmai ca și pomul ce fructu-abia își leagă
Și piatra-n mai îi bate și fruct, și frunza-ntreagă,
Și-i lasă numai trunchiul mănat și ofilit,
Mă văz în primăvară-mi izbit și eu de soartă, –
De soarta nempăcată ce-n scurta-mi viață moartă
închise tot în față-mi a fericirii poartă,
Ș-etern a mea speranță din buză-mi a răpit!...