Cucoana Marieta

Jump to navigation Jump to search
Cucoana Marieta
de Calistrat Hogaș


Alți oameni, alte timpuri!..: Iată pentru ce nu găsi nimeni nici prea mojic, nici prea necuviincios pe Andrei, nepotul căpitanului Enache, când, într-o sară, sosind de pe coclauri la moșul său, căpitanul, umplu așa, fără de veste și cum se afla de pe drum ușa salonului plin de lume, cu persoana sa bărboasă, colbăită, nepeptănată, cu umbra neagră a imensei sale pălării, cu cele două opinci de la picioare nu mai puțin imense și cu înfățișarea de broaște strivite, iar, peste tot și peste toate, cu vestita sa manta, care ar fi putut sta cu cinste și pe umerii de stâncă ai Panaghiei... Cine nu cunoștea pe Andrei, nepotul căpitanului Enache!... Cucoanele, mai cu samă, își dădeau ghionturi pe ascuns și vorbeau pe șoptite înde ele, când îl vedeau.

— Doamne, dragă, mai văzut-ai tu, de când ești, un om așa de sucit și hursuz ca nepotul ista al căpitanului? Eu, una, drept să-ți spun, nu-l pot suferi...

Și, legănându-se în cumpănă pe scaun, își făcea vânt alene cu evantaliul, uitându-se nehotărât înainte și cam pe sus...

— Eu, Lențo, dacă m-ai crede, nici nu i-am prea luat sama... Așa de puțin mă interesează, că nu-ți poți închipui...

Și, o dată cu vorba, își întocmea, în oglinda din față, cu degete albe și iuți, un zuluf îndăjătnic și negru, ce-i tot cădea în jos pe frunte și nu se astâmpăra binișor la locul lui.

Ba, câteodată, se găseau și cucoane mai îndrăznețe, care să-l dojănească în față, cu gândul de a-l mai ciopli și a-i mai scoate din hursuzlucul și obișnuita lui mojicie.

— Doamne, domnule Andrei, îi zicea din când în când câte una dintre ele, adică de ce n-ai fi și d-ta om ca alți oameni?... Nu știu, zău, te faci, ori ești din firea d-tale așa hursuz?...

— Și dacă-s hursuz, cuconiță, dragă, adică ce treabă ai mata cu mine numaidecât? Ia, te rog, să mă lași în pace cu cusururile mele, după cum te las și eu în pace pe mata cu cusururile matale...

— Să mă crezi, domnule Andrei, răspundea cucoana, punându-i ușor și prietenește mâna pe umăr, să mă crezi că de s-ar găsi cineva care să-mi spună cusururile în față, eu nu m-aș supăra cum te superi d-ta; ba, dimpotrivă, m-aș bucura și i-aș mulțămi...

— Eu nici nu mă supăr, nici nu mă bucur, și nici nu-ți mulțămesc, răspundea Andrei cu cea mai mare nepăsare; atâta numai pot să-ți spun, că mata, cuconiță dragă, n-ai dat încă peste cineva care să-ți spună verde, în față, toate cusururile câte le ai; și... slava Domnului! ești plină de cusururi, ca oaia de curnuți, fie vorba între noi...

— Domnule Andrei, îl întrerupea cucoana retrăgându-și mâna și acoperindu-și gura cu ea, în semn de mirare, domnule Andrei, dar știi că ești cam...

— Obraznic... știu; dar fără vicleșug la vorbă.

— Vicleșug, nevicleșug ia te rog să-mi spui cam ce atâtea cusururi ai găsit, adică, d-ta la mine?...

— Mai multe decât la toate cucoanele de pe fața pământului... Mai întăi, te superi de adevăr, al doilea, ia, te poftesc, uită-te puțin în cea oglindă...

Și, luînd-o la braț, cam cu de-a sila, o ducea dinaintea oglinzii.

— Ia uită-te, urma Andrei arătând cu degetul în oglindă, adică cei doi ochi de colo, cari nu știu ai cui or fi, în loc de a se părea rupți din albastrul cerului, nu puteau ei să bată ceva mai în floarea frunzei de varză? și, în loc de a fi așa de ucigași și plini de păcate precum sunt, nu puteau ei să fie nevinovați și blajini, cam așa, de pildă, cum ar fi doi ochi de capră moartă?... Genele!... pentru ce, mă rog, numaidecât gene așa de lungi, de mătăsoase și de negre? Nu cumva s-a gândit cel ce ți le-a dat să îngroape, sub umbra lor stufoasă, sufletele tuturor proștilor ce s-ar uita în ochii d-tale?...

— Ia, te rog, lasă-mă...

Și, cu o mișcare aproape nesimțită, voia să-și scoată mâna-i mică de sub, brațul vânjos al lui Andrei.

— Mă rog... mă rog... încă n-am sfârșit cu cusururile, zicea el strângându-i mai tare mâna sub braț; vezi că te superi?... și ai atâtea cusururi!... Mai multe chiar de câți curnuți are o blană de oaie, care umblă prin pârloage...

— Domnule Andrei, da știi că ești?...

— Nesuferit și obraznic... știu... mi-ai mai spus-o o dată: totuși ascultă... N-ai putea să-mi spui d-ta cam ce Soare ți-a fost tată și ce Auroră ți-a fost mamă, de ți-a pus pe cap așa, fără cumpăt, tot aurul și toată lumina razelor lor?...

— Mă rog, mult mai ai?

Și iarăși dădea să scape de sub brațul lui Andrei.

— Ia râzi oleacă! o ruga Andrei, ținând-o pe loc. și cucoana, ca sugestionată, râdea...

— Vezi?... urma Andrei, numai cât se uită cineva la dințișorii d-tale cei albi și mărunți și se și simte mușcat de suflet; bineînțeles că acel cineva n-am fost eu, nu sunt și nici n-am de gând să fiu vreodată eu...

Cu o mișcare iute și nervoasă, lovea ușor peste față pe Andrei cu toată lărgimea deschisă a evantaliului său și, smuncindu-și repede mâna-i albă și mică de sub brațul lui, fugea, fără să zică nimic, și se răsturna molatec pe canapeaua din fundul odăii...

Și, lucru de mirare!... mai pe urmă, cucoana noastră își schimba cu totul socotința și nu mai găsea pe Andrei nici obraznic, nici hursuz...

Cu cucoanele însă bătrâne, care făceau pe tinerele, Andrei era crud și viclean .

Căpităneasa de gazda, cucoana Sevastița, mătușa cam de plop a lui Andrei, o femeie mică, uscățivă, subțirică

Și nici tocmai urâtă, și nici tocmai bătrână, smunci lui Andrei pălăria din mână și mantaua din spete...

— Ce dracu, Andrei, zise ea dându-le Măriucăi să le ducă încolo, mai deoparte, ia mai lasă la naiba din cele obiceiuri și apucături ale tale; mai cioplește-te oleacă, măi băiete...

Și Andrei, prinzindu-și mătușa în brațe, o sărută cu zgomot pe frunte...

— Da obiceiul și apucătura asta, zise Andrei privind-o în ochi și fără a-i da încă drumul din brațe, ce zici mătușica dragă, s-o las la naiba?

— Fugi, lasă-mă că mă umpli toată de colb, zise ea smuncindu-se ca o zvârlugă și scăpând din brațele lui Andrei; ți-ai găsit s-o scoată cineva cu tine la capăt... ia, mai bine du-te și tu și joacă ceva cu cele fete; nu sta degeaba...

Și petrecerea întreruptă pentru o clipă își urmă cursul mai departe; care jucau maus, care preferans, care pichet sau concină, care santase, care lanschenet... în fundul salonului, o claie de duduci stăteau în cerc pe scaune și jucau ceva.

— Mă rog, duducilor, zise Andrei, întrând fără ceremonie și oprindu-se drept în mijlocul lor țanțoș și cu mânile în buzunare, mă rog, este poroncă de la mătușica, căpităneasa, să vă jucați toate cu mine.

— Iu!... se auzi țipând ușor una mai spărioasă...

Și câteva din ele dădură să se scoale de pe scaune și s-o plece.

— Mă rog, mă rog... să nu dezerteze nici una de la post, că am ordin de la căpitan s-o aduc între spăngi la urma ei, ori de unde ar fi...

— Da ce?... Noi suntem soldați?... protestă glumeț una mai îndrăzneață.

— Răcani, duducă; păn’la soldați, mai va.

— Serios?...

— Așa de serios, încât să faci bine, frumoasa mea nedisciplinată, să te scoli de pe scaun și să-mi stai smirna înaintea superiorului, căci am să-ți dau ceva ordine.

— Trăiți!... zise ea sculându-se iute în picioare și stând dreaptă și țapăn în fața lui Andrei; trăiți, don!...

— Sergent, complectă cu glas aspru Andrei.

— Trăiți, don sergent!...

Și ridică soldățește la tâmplă tot latul mânii, cu palma-i mică și trandafirie spre afară.

— Da ce faceți voi aicea, măi Andrei, întrebă căpitanul Enache, care se apropiase nesimțit și privea la isprăvile lui Andrei.

— Trăiți, don căpitan, răspunse el salutând militărește, șmutruluiesc iste fete...

— Bine: să mi le dai la raport pe cele nedisciplinate; și, foarte grav, plecă în altă parte.

Și șmotrul se sfârși cu gajuri, cu „poșta merge“, cu „adevăr și minciună“, cu prăjituri, cu ciocniri de păhăruțe pline cu vin, cu râs, cu gălăgie și, mai la urmă de tot, chiar cu vorbe înțepătoare și cu prietenii stricate între duduci...

Și nici nu se putea altfel: Andrei era unul, și duducile erau o claie...

— Bine, Andrei, îi zise căpităneasa acestuia, după ce toată lumea se împrăștie, da ce făcuși tu Tincuții de-o ieșit fata așa de supărată?...

— Eu? Ce să-i fac?... Nimic. Ce vrai să fac eu cu casa plină de lume??... Ne-am jucat de-a „adevărul și minciuna“ și când mi-o venit mie rândul, i-am spus că-i, urâtă și frumoasă; treaba ei, dac-o luat pe „urâtă“ drept adevăr, și pe „frumoasă“ drept minciună.

— Doamne, Andrei, tare mai ești mojic...

Drept răspuns, Andrei o prinse în brațe și o sărută pe frunte.

— Ia astâmpără-te, zise ea, apucându-l cu o mână de; ureche și cu cealaltă lovindu-l ușor peste obraz...

Și, fiindcă nu se mai smunci din brațele lui, o mai sărută încă o dată pe ochi...

— Da știi, zise ea desfăcându-se în sfârșit din brațele lui Andrei, știi că avem musafiri de la Iași?

— Ce musafiri?

— Pe cucoana Marieta B...

— Cucoana Marieta B...? N-o cunosc.

— Cum n-o cunoști? Cucoana Marieta B... ai mai văzut-o, mi se pare o dată la noi.

— Poate, dar nu-mi aduc aminte; prin urmare n-o cunosc.

— S-a culcat mai devreme, că era obosită de drum de aceea n-ai văzut-o-n ia-sară.

— Să doarmă dumneiei sănătoasă și să se scoale și mai sănătoasă; da tu-mi spui lucrul așa, mătușica dragă, ca și cum cucoana Marieta dumitale m-ar interesa.

— Ian ascultă Andrei: cucoana Marieta, măcar că-i bâtrână, dai cam face pe tinerica și-i cam plac băieții așa ca tine; și cum te știu eu. tare mă tem să nu faci vreouna de-ale tale; caută și-ți vâră mințile-n cap, că cu coana Marieta o-mplinești numaidecât.

— Eu?

— Ia sama să nu fii mojic...

— Da curte am voie să-i fac, mititica mea mătușică?

— Numai să nu fii mojic.

— Da, de ți-a plăcea cum m-oi purta, ce-mi dai? și, plecându-se spre ea, voi s-o sărute.

— Of! tare mai ești obraznic, fugi încolo, zise ea împingmdu-l ușor și ferindu-și puțin capul într-o parte.

A doua zi la prânz, căpitanul Enache sosi de la cafenea vesel că fusese biruitor —se vede—în vro luptă de concină sau de santase...

— Sevastiță! strigă el de la poartă, Sevastiță! ia vezi să puie masa-n grădină, și mai repede, că mi-i foame.

Și, până ce să se așeze masa sub nucul cel mare din fundul grădinii largi, Andrei și moș Enache se războiră cu biruință schimbătoare într-o luptă de santase în care căpitanul Enaehe trecea drept mare meșter.

— Buni patruzeci, și fora! strigă căpitanul Enache într-un rând, arătând din mână, fără să dea jos riga și dama de cupă; am trei, că n-ai prins nici o carte și ești capot...

— Capot, musteciosule erou de la Smârdan! Capot... ei și, adică ce mare treabă? ai trei, și pace bună.

— Trei, ca să știi tu, pușchiule, cu cine joci.

— Bine, bine; da turcilor, peste Dunăre, tot așa le strigai: „Buni patruzeci, și fora? ori mai azvârleai cărțile din mână și umpleai cele tufe?

— Mă Andrei, am să-ți rup urechile.

— Bine; da pân’ mi-i rupe urechile, ia spune-mi, te rog, ce mâncare-i cucoana Marieta, musafirul d-tale de la Iași? mi-a spus mătușica de-o cucoană Marieta...

— Ei, și ce ți-o intrat ție-n cap, numaidecât, cucoana Marieta? Ce mâncare să fie?... Ia, o babă nebună și nimic mai mult... îi stup de bani și socoate că cu banii își poate întocmi zbârciturile... o babă nebună, care face pe fețișoara de optsprezece ani.

— Știi că m-am hotărât să-i fac curte?

— Nu mă mir deloc, că doar tot așa ai mai făcut tu și cu cucoana Tarsița ș-ai întors capul babei de-o râs târgul o lună de zile,..

Masa era gata.

Înainte însă de a se așeza la masă, Andrei zări pe cineva venind spre nucul din fundul grădinii, unde se aflau deocamdată numai el cu căpitanul.

— Nu cumva aceea-i cucoana Marieta, moșule? îl întrebă el pe căpitan.

— Ba chiar dumneiei, răspunse căpitanul; uite-o ce sprintenă vine, parcă-i o fețișoară de optusprezece ani...

Și, de s-ar fi oprit lucrurile numai la atâta, i s-ar fi putut cânta cu drept cuvânt:

Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit după mers, Că ți-i mersul legănat, La inimă m-o sacat... Dar cucoana Marieta avu nefericita idee de a se apropia și de a saluta, pe Andrei mai cu samă, după acea formulă proprie femeilor din lumea înaltă, în puterea căreia se cere ca trupul să stea țapăn când salută și numai capul singur să unduleze molatec și ușor înainte și înapoi; ochii, deși istoviți de bătrâneță, să îmbrace un soi de melancolică și visătoare morbideță; gura, deși desflorită, să se contracteze totuși într-un imperceptibil zâmbet grațios, inocent și totodată protector; zulufii, rău boiți, deși negri-roșii pe deasupra și suri la rădăcină, să se țină totuși mândri și neclintiți, la treapta lor înaltă de eterică aureolă; iar evantaliul, care singur cunoaște limba tainică a inimii femeiești, să stea nerăbdător și gata de a comite vro indiscrețiune.

Pe cât se putea da cu socoteala, așa pe deasupra, cucoana Marieta trebuia să fi jucat contradanț cu rușii lui Kiseleff, după Pacea de la Adrianapol...

Cum însă Andrei era politicos cu toată lumea când voia și când, mai ales, își croia în minte vro poznă, și, deoarece căpitanul Enache nu-l prezentase, apoi făcu un pas înainte și, cu înclinarea reglementară și, totodată, cea mai grațioasă din lume:

— Doamna mea, zise el, iertați vă rog, oarecari neajunsuri... Căpitanul nostru nu prea cunoaște regulele subțiri ale lumii. El e jumătate urs, jumătate om... uitați-vă la dânsul... Dați-mi voie, prin urmare, să mă prezint; Andrei...

Această intrare în materie plăcu cucoanei Marietei; așa cel puțin trebui să socoată el după surâsul grațios, cu care ea-i întinse aristocratica-i mână, spre a i-o săruta.

Îi sărută mâna.

Păcat numai că lui Andrei nu-i plăceau parfumurile și cucoana Marieta era așa de parfumată, pănă-n vârful unghiilor, încât ucise

Într-o clipă, cu molatecele sale violeta de Parma, mirosul rustic și bărbătesc al nucului sub care se aflau.

Sunt trei lucruri, trei păcate femeiești, s-ar putea zice trei crime capitale, pe care Andrei nu le putuse ierta niciodată, în viața lui, cucoanelor de tot soiul și anume: sluțenia, bătrâneța și parfumurile... Ei bine, cucoana Marieta se făcea vinovată în ochii lui Andrei de toate aceste trei crime de înaltă trădare către sexul său; trebuia deci pedepsită și... o pedepsi.

— Sunteți de la Iași domnule, îl întrebă ea cu glas subțire și mlădios, după ce se așeză la masă lângă dumneiei.

— Nu, doamnă, nu sunt de la Iași și, drept vorbind, nici n-aș putea spune lămurit de unde sunt...

— Cum așa?

— Foarte simplu, doamnă; eu sunt de nicăiri și de pretutindeni, ca orice fantastic care călătorește veșnic și care-și petrece viața numai pe coclauri... De felul meu sunt, chipurile, avocat: dar dispunând de mijloace de trai, am legat la gard toate condicile de legi și m-am lăsat slobod pe cursul fantaziei mele; îmi petrec viața călătorind prin lumea întreagă.

— Da?... făcu ea cu oarecare măreție, aninându-și șervetul în gulerașul bluzei... Socoteam că sunteți de la Iași...

Și cu vădită dezamăgire, înfipse furculița într-un picior de pui cu smântână.

Căpitanul boldi la Andrei niște ochi de taur și cât pe ci să zguduie masa și pe toți cei dimprejur cu răgetul de leu al râsului său...

Andrei îi făcu semn să se stăpânoască și se stăpâni.

— Trebuie să cunoașteți multe limbi, domnule, îl întrebă din nou cucoana Marieta, uscându-și grațios și repede, cu șervetul, roua ce-i lăsase pe buze vinul turnat de Andrei în paharul dumisale.

— Desigur, doamnă, răspunse acesta, afară de limba franceză, noi turiștii suntem ținuți să cunoaștem și limbile orientale, altfel n-am putea vizita locurile unde vechea omenire a lăsat cele mai adânci și mai mărețe urme despre trecutul său; cunosc limba arabă și ceva sanscrită, descifrez cu mare ușurință hieroglifele egiptene și cuneiformele asiriene și babiloneene...

Și căpitanul boldi iarăși la dânsul niște ochi de taur, dar se stăpâni.

Mătușica zâmbea și-și căuta de mâncare.

— Va să zică dumneavoastră ați voiajat mult?... Sunteți un om fericit, domnule,

Și melancolia visătoare ce o cuprinse n-o împedecă totuși de a desface delicat și după toate regulele, cu degete resfirate și subțiri, o aripă de pui fript...

— Fericit, doamna mea n-ar fi tocmai cuvântul care să zugrăvească starea mea sufletească... Viața are ascunsuri triste, peste care, de multe ori, suntem nevoiți a arunca o haină de sărbătoare, țăsută din aur și petre scumpe.....

Cât despre voiajat... O! da!... în această privință aș putea da înaintea lui Cristofor Columb, Marco Polo, Vasco de Gama, Bartolomeu Dias...

Căpitanul nu mai putu răbda...

— Da, mă rog, cine-s toți marțafoii aiștia măi nepoate?...

— Ce te amesteci, moșule, unde nu-ți ferbe oala? Cine-s... Cine să fie?... Ia, niște marțafoi, ca toți marțafoii... Ce mă stingherești, mă rog dintr-ale mele? Mai bine ia dă cel măr încoace... nu acela... celalalt, c-am să curăț pentru cucoana Marieta... Ce naiba, moșule, te știam că poți câteodată să fii și mai puțin cazon.

— Ha!... ha!... ha!... făcu cucoana Marieta râzâod din toată inima.

Și de-ai fi lăsat la o parte pe rușii lui Kiseleft, ai fi crezut că râde vesel o fețișoară de șeisprezece ani.

— Știi că ești nostim, domnule?... încheie ea, întorcând spre Andrei capul cu zulufi cu tot și înfășurindu-l într-o privire, în care Regulamentul Organic n-avea nimic a face...

„Semne răle, cugeta el; are să se schimbe vremea... Oferi cu grație cucoanei Marieta o fălie de măr curățit în vârful cuțitului.

— Oh!... merci bien ... zise ea, înclinându-și ușor și grațios capul, în semn de mulțămire; și luând delicat cu vârful a două degete fălia de măr, mușcă din ea cu o gingășie de doisprezece ani.

— O să stați mai multe zile în oraș, domnule? îl întrebă ea privind aiurea și gânditoare.

Căpităneasa își făcu treabă și se sculă iute de la masă, neputându-și stâpâni râsul.

— Depinde, doamnă, răspunse Andrei, turnându-și un pahar de vin; aștept niște scrisori de la o societate de turiști, care actualmente se află în Cairo; acele scrisori au să mă hotărască de plec sau de mai rămân.

— Bine, zise ea, bătând repede și nervos cu evantaliul în podul palmei, bine, dar viața aceasta a d-voastră trebuie să fie obositoare de tot... ar trebui să mai aveți și zile de odihnă...

— Viața încă nu m-a obosit, doamna mea, zise Andrei, dând alt înțeles vorbelor sale; sunt încă prea tânăr pentru aceasta; când însă e vorba de odihnă, apoi cred că tocmai aceasta m-ar obosi.

— Dați-mi voie să nu vă înțeleg; ceea ce spuneți e un nonsens.

— Deloc, scumpa mea doamnă... pentru un om care, până la vârsta de douăzeci și opt de ani, a străbătut India de la Ceylon la Benares, Arabia de la muntele Sinai până la Mecca și Medina; care a dormit pe ruinele Palmirei și ale Balbecului, care a străbătut Egiptul de la gurile Nilului până la cataracte...

— Apoi, pe mine să mă iertați, că am ceva treabă, zise căpitanul sculându-se de la masă; să ne fie bine și iertați! Sevastiță, ia să vii să-mi scoți din ladă cele hârtii!

Andrei rămase singur cu cucoana Marieta sub nuc. Greul începea de aici.

— Și ziceați?...

— Ziceam, doamna mea, că, pentru un om care, pană la asemenea vârstă, a străbătut în lung și în lat jumătate din globul pământesc, odihna, dacă nu e ceva necunoscut, e, în tot cazul, ceva ridicul.

— Trebuie să fi avut multe aventuri în voiajurile d-tale cele lungi?...

— Aceasta se înțelege de la sine, doamnă; o!... de câte ori n-am fost în primejdie de a fi sfâșiat de lei, mâncat de tigri sau înghițit de vreun boa-constrictor!... Mă înfior ș-acum când îmi aduc aminte...

— Aveți dreptate! întâmplările de felul acesta sunt înspăimântătoare și amintirea lor e dureroasă; dar, de multe ori, sunt răsplătite prin altfel de întâmplări mai puțin grozave și mai puțin înspăimântătoare, a căror amintire e plăcută, zise ea cu înțeles și bătând repede cu evantaiul în podul palmei.

Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intra de-a dreptul în materie.

— A! dacă nu mă înșel, faceți aluziune la aventurile mele galante?...

— Tocmai, zise ea zâmbind și făcându-și vânt cu evantaiul, fără să aibă nevoie.

Pericolul era iminent.

— Cât pentru aventuri de soiul acesta, scumpa mea doamnă, zise Andrei cu o prefăcută modestie, n-am prea avut parte. Mutra mea, iertați-mi expresiunea, m-a apărat sau, mai bine zis, mi-a făcut șotii întotdeauna. O!... Câte dezamăgiri, câte dureri n-am întâmpinat eu de pe urmele nefericitei mele mutre.

Întoarse capul și-l privi zâmbind.

— Ha!... ha!... ha!.. izbucni ea deodată într-un râs din toată inima. și bătând din palme cu evantaliu cu tot: știi că ești nostim?

Și cucoana Marieta avea dreptate; Andrei era cam nostim; cel puțin, aceasta era și socotința mai multor cucoane de pe vremuri.

Oricum, dar Andrei, de astă dată, începu a se căi...

„Cine dracu, mă puse pe mine, se gândi el, să mă dau drept iubitor de tot soiul de ruine, să știu turcește, să am a face cu lei, cu tigri și cu șerpi, să dorm prin ruine cu șoarecii și cu broaștele Balbecului și ale Palmirei și, mai cu samă să vorbesc rău de mutra mea?... Căci femeile, oricât ar fi ele de bătrâne, prind slăbiciune numaidecât pentru orice soi de oameni, fie ei chiar turiști, care se abat din linia comună a celorlalți muritori și care, pe deasupra, mai au și neprețuita însușire de a fi de douăzeci și opt de ani.

Hotărât, pericolul era iminent și trebuia numaidecât înlăturat.

„Dar cum? se mai gândi Andrei, să mă scobor eu, în ochii cucoanei Marietei de la treapta înaltă de turist, la aceea de simplu muritor, după cum sânț? Să mă lepăd eu de hieroglifele, de cuneiformele și de piramidele mele?... Să încetez de a mai fi sfâșiat de lei și de tigri sau înghițit, cel puțin, de vreun boaconstrictor? Să mă mai dorm eu cu șoarecii și broaștele Palmirei și ale Balbecului, numai spre a face pe cucoana Marieta să mi se mai uite așa de galiș la mine? Cu neputință!... O dată turist, turist rămân și pace bună, de-aș ști chiar că cocoana Marieta și-ar boi mai strașnic zulufii și s-ar scălda cu straie cu tot într-o mare de parfumuri... Foarte bine, dar cum să înlătur primejdia?...

— Doamna mea, zise el sculându-se de pe scaun după cea mai desăvârșită regulă de bună-cuviință; dați-mi voie să mă retrag; am de expediat o corespondență grabnică pentru Constantinopol; nu lipsesc totuși de a regreta că sunt silit, pentru moment, să mă despart de plăcuta d-voastră societate: sper însă că o să vă mai văd...

Și-i oferi brațul. Atâta mai trebuia!...

— Mulțumesc!

Și sculându-se molatic de pe scaun îi luă brațul.

— D-voastră, turiștii, zise ea făcându-și nervos și repede vânt cu evantaliul, sunteți niște oameni nesuferiți.

— De ce, doamna mea? o întrerupse Andrei cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume.

— De ce?...

Și întorcând spre Andrei capul cu zulufi cu tot îl privi crud.

— Privirea d-voastră, scumpa mea doamnă, mă face sa bănuiesc că v-am jignit cu ceva; de e vro greșală la mijloc, vă rog să primiți scuzele mele.

— Domnule, să lăsăm graseiate și scuzele la o parte; m-am hotărât să te pedepsesc cu totul pentru altăceva...

— Să mă pedepsiți?... dar pentru ce anume, scumpa mea doamnă, și în ce chip?...

— Pentru ce, ai să afli mai târziu: în ce chip însă o să afli numaidecât: mâni sunteți încă aici?

— Cred că da.

— Ei bine, doresc de mult să fac o escursiune prin pădure și încă n-am găsit pe cineva care să mă acompanieze.

„Cred bine“, cugetă Andrei.

— Tot zici d-ta că odihna te obosește: vei fi așa de bun să mă însoțești?... Aceasta ar fi pedeapsa.

Idila se ivea la orizont.

— Dacă numai astfel, doamna mea, știți să pedepsiți apoi atunci îmi pare rău că n-am comis față de d-voastră mai multe greșeli; totuși sunt nerăbdător să-mi cunosc vinovăția...

— Da... da... e o mare vinovăție la mijloc din partea d-tale, am să ți-o spun mai târziu, dacă nu cumva ar fi de prisos...

Și îl privi galiș în ochi și rugător oarecum... „Dracu mă puse“... își zise Andrei în sine...

— Numai nu uitați, domnule, că eu sunt foarte matinală, zise ea, când fu pe punctul de a intra în casă.

Și, depărtându-se puțin din fața lui Andrei, cu o de la sine mișcare și cu un zâmbet din cele mai îngerești, îi întinse până la gură mâna-i parfumată.

— Nu uitați, doamnă, că sunt turist și că, pentru specia aceasta de oameni, odihna e ceva necunoscut, răspunse el sărutându-i mâna cu o prefăcută căldură.

Se mai uită încă o dată înapoi la dânsul; așa trebuie să se fi uitat Hera la Leandru...

Și dispăru în odaia d-sale.

„Ei, ei!... acu i-acu“, se gândi Andrei, intrând în casă, unde căpitanul stătea lungit pe pat ca o tânjală, cu fața-n sus și cu țigara-n gură

— Da bine mă Andrei, zise el întorcându-se pe o parte și răzămându-se într-un cot, bine, mă, minte ai tu să te-apuci de-ntors capul babei?...

— Mâni, vestitule și musteciosule erou de la Smârdan, eu și cu baba facem o escursiune în pădure.

— Măi Andrei, când dracu ai să te mai lași tu de blăstămății?

— îndată ce m-oi retrage la pensie cu gradul de căpitan.

— Ce grad, ce pensie, ce căpitan spune Andrei? întreabă mătușica Sevastița, care intrase tocmai atunci pe ușă și prinsese cele din urmă vorbe ale lui Andrei.

— întreabă-l și să-ți spună, zise căpitanul întorcându-se cu fața la perete, spre a dormi; hai, cărăbăniți-vă de aici, că mi-i somn.

— De ce căpitan, de ce pensie spuneai tu, Andrei? îl întrebă din nou mătușica, când fură amândoi în altă odaie.

— închipuiește-ți, mătușica dragă, că moș Enache vra numaidecât să fiu cuminte și să mă las de blăstămății!,..

— Ei, și?...

— Ei, și!... Spune tu dacă asta se poate?

— Da cum să nu se poată? Uite, asară, de pildă, cuminte ai fost, să mă iai tu pe mine-n brațe și să mă săruți de față cu toată lumea? frumos ți-a șezut?

— Fără îndoială că frumos; nu cumva n-am voie să-mi sărut eu mătușele mele când vrau și cum vrau?... Cine ce treabă are cu ele?...

Și, împresurând-o cu brațele pe după gât, o sărută pe obraz.

— Șezi binișor... fii cuminte...

— Mâni dimineață, mătușica dragă, plec în pădure cu cucoana Marieta și, fiindcă nu mi-i nici un fel de mătușica, apoi să dai tu poruncă lui Gagearău, țiganul tău din ogradă, să se țină de ea și de mine cât colea ca la cincizeci de pași, da nu cumva să ne piardă din vedere; să-și facă treabă prin pădure, cum a ști el, și să se țină de noi, da nu cumva să se dea dus, chiar de l-aș bate; auzit-ai, mătușica? că de unde nu, apoi să știi că nu te mai sărut niciodată.

— Of!... ce mare pagubă... îi fi socotind...

— Așa-i, mătușica, c-ai să trimiți pe Gagearău?

— Am să-i trimet, răspunse ea scurt; și plecă din odaie.

A doua zi, cucoana Marieta fu mai matinală, decât Andrei; când acesta intră dimineață în grădină, d-neiei îl aștepta sub nuc.

Îmbrăcată într-o rochie scurtuță, în floarea celui mat închis albastru, strânsă pe talie de un colan negru cu paftale de argint în partea de dinainte; cu sânurile sugestiv împinse în sus de un corset cu teluri de criță, cum se purta pe vremuri; cu zulufii tot negri-roșii, dar boiți proaspăt și de astă dată pană la rădăcină; cu câteva șuvițe de păr tot negri-roșii lăsate slobod pe ceafă, în voia suflărilor molatece de vânt; cu piciorușul d-sale grăsuliu strâns în niște pantofiori de marochină neagră cu reflexe aurii; cu un săculeț plin cu nimicuri femeiești pe o mână, cu umbreluța în alta; cu o pălăriuță aproape băiețească pe cap, cucoana Marieta era gata de drum...

De-ar fi văzut-o cineva pe la spate, i-ar fi dat cincisprezece ani, vârsta pe cât ea, desigur, trebuia s-o fi avut pe timpul rușilor lui Kiseleff.

Luară în grabă cafeaua cu lapte și plecară.

— Cunoașteți drumurile prin pădure, domnule? întrebă ea pe Andrei, aninându-se cu intimitate de brațul lui stâng.

— țineți mult să mergeți pe drumuri cunoscute, doamna mea? o întrebă el afectuos; în cazul acesta nu ne potrivim deloc în gusturi.

— O!... Nu... îngăimă ea; decât...

Și îndeplini reticența strângând ușor de braț pe Andrei, cu oarecare îngrijire vecină cu frica.

— Decât?... o întrebă el zâmbind și privind-o pătimaș printre zulufii negri-roșii, de sus în jos.

— Mi-i teamă să nu rătăcim...

— Da?..: șopti el pasionat.

Și plecându-se păn-în dreptul feței sale, o privi arzător în ochii ei istoviți.

Cucoana Marieta se mulțumi să-i răspundă cu o privire de bolnăvicioasă și molatecă voluptate, fără-să zică nimic.

— Sunt în viață, doamna mea, urmă Andrei pe un ton aforistic și meditativ și îndreptându-se de cum stătea plecat, sunt în viață rătăciri de acelea, care prețuiesc mai mult decât drumul cel mai drept la paradis... și, mai la urmă, pentru ce adică, paradisul pământesc ar fi el așezat tocmai în văile depărtate ale Cașemirului asiatic și nu s-ar găsi, mai degrabă, cu toți îngerii lui, în văile munților acestora?... Uite, doamnă, eu, care am străbătut în lung și-n lat mai toată bătrâna Asie, vă mărturisesc că niciodată n-am fost mai fericit acolo decât aici; și, de mi-ar fi permis să spun tot adevărul...

Și îndeplini reticența strângând ușor cu dreapta mâna mică și înmănușată a cucoanei Marietei. care răsărea grăsulie și rotundă deasupra încheieturii brațului stâng al lui Andrei.I se păru că-i răspunde la această galanterie cu o strângere de braț ușoară, nervoasă și tremurătoare...

„Ce mizerabil ,sunt!... cugetă el...

Întorcând însă capul înapoi, zări pe Gageafău, cu o traistă in gât și cu o săcure pe mână, că se ținea de dânșii cât colea.

Aceasta îi dădu curaj și se hotărâ să rămână mizerabil pân’ la sfârșit.

Cotiră la dreapta pe cursul unui pârău.

— Mergem departe?... întrebă sfios cucoana Marieta.

— Mergem fără sfârșit, doamna mea, căci adevăratele fericiri nu se pot găsi decât la capătul nesfârșitului...

— Și e departe capătul nesfârșitului d-tale, domnule turist? Aș fi curioasă să ajung și eu o dată pană acolo, zise ea cu glas mlădios și buze subțiri, răcorindu-și grațios fața cu evantaliul...

— Depinde, doamnă, după cum merge cineva spre țintă mai repede sau mai încet.

— Da?... să mergem atunci mai repede.

Și se atârnă molatic și greu de brațul lui Andrei.

„O! O!...“ cugetă el, dar asta-i chiar repede de tot; cel puțin Gagearău de n-ar merge prea încet...

Întoarse capul și se uită îndărăt.

Gagearău se ținea de dânșii cât colea, ciocănind cu săcurea în câte un copac, din când în când.

— Și pe d-voastră doamnă, nu vă mișcă deloc priveliștea fermecătoare, cu care dimineața îmbracă munții și pădurile?... Eu, unul. care am trăit o mare parte din viața mea în sânul nevinovat al Naturii, am prins o nemărginită dragoste pentru ea... O rază de soare, o suflare de vânt, un clătinat de frunze, o picătură de rouă, un fir de iarbă mângâiet de vânturi ușoare, un fluture ce se îmbată de aer și lumină mă mișcă și au, în sufletul meu, un răsunet de poezie mai dulce, mai curată și mai nevinovată decât toată literatura poetică la un loc...

— Ați cetit pe Lamartine?

— Apă cu zahăr, doamnă. .— Da?...

— O singură strofă îmi place din tot Lamartinul d-voastră:

„O temps, suspends ton vol, et vous, heures propices, Suspendez votre cours. Laissez-nous savourer les rapides delices Des plus beaux de nos jours!...“ Gagearău se ținea de dânșii cât-colea, ciocănind cu săcurea prin copaci.

— Mă simt obosită; n-am putea să stăm undeva la umbră? zise cucoana Marieta, privind galiș pe Andrei.

Deznodământul fatal se apropia...

— Cum nu, doamnă?... uite, în umbrișul cei de colo, zise el arătând spre dreapta un loc potrivit pentru odihnă.

Și-i răsăriră în minte chipurile antice ale lui Aeneas și Didona...

Se așezară la umbră.

— A!... făcu ea deodată, spărietă.

— Ce e, doamna mea? se grăbi s-o întrebe Andrei, cuprins el însuși de o spaimă prefăcută.

— Cineva...

— Doamna mea, zise Andrei cu glas întunecat și plecând cu deznădejde capul, nesfârșitul nu mai are capăt...

— Dar, în sfârșit, n-ai putea să-l întrebi ce caută pe-aici?...

— Desigur, doamnă, o să-l întreb și o să caut, chiar, vreun mijloc spre a-l depărta.

— Ei, omule!... Ei!... prietene!... strigă Andrei cătră Gagearău; ia fă-te-ncoace.

Și-i făcu semn cu degetul.

Gagearău se apropie, își luă căciula din cap și aștepta.

— Da cu ce treabă pe-aici, prietene?

— Apoi, crestam seminceri, să iertați.

— Ce seminceri, bre?

— Apoi, îi dat pe-aici parchetu-n tăiere și însămnăm copacii care trebuie să rămâie de sămânță.

— A!... înțeleg; și mulți copaci ai de crestat?

— Apoi toată pădurea, de la Doamna și până la Calu-Iapa...

— Ce bâiguiești tu, bre? Ce cal? ce iapă?

— Apoi așa se cheamă locurile pe-aici, cucoane.

— Și-ncotro-s caii și iepele tale, bre?

— Apoi colo, hăt, departe, zise el arătând cu mâna spre stânga, se cheamă Calu-Iapa, iar aici, de unde stați dumneavoastră, începe Doamna, așa se cheamă locurile pe la noi.

— Fir-ți-ar caii și iepele afurisite, da-n altă parte nu-ți găseai de crestat copaci? Numaidecât pe Calu-Iapa? Ai să sperii cu săcurea ta ghionoaiele și veverițele...

— Apăi, dă, dacă așa avem poruncă, zise el, sucindu-și căciula între mâni.

— Na, bre, zise Andrei, scoțând din pungă câțiva gologani; na, du-te și bea și tu la crâșmă o garafă de vin, că-i fi ostenit.

— Foarte mulțămim dumilorvoastre cucoane, da n-om putea, că, uite amu trebuie să cadă silvicultoru, ș-apoi vai de noi, dacă nu ne-a găsi la crestat copaci.

— Da ce? Nu cumva are să vie și silvicultoru pe aici?...

— D-apoi?... l-am lăsat la cantină cu negustorul care-o luat pădurea.

— Să fii și tu și sivlicultoru, și negustorul tău afurisiți... haiti!... cară-te dinaintea mea.

— Apoi ne rugăm de iertare, cucoane; dă, dac-așa avem poroncă!...

Gagearău plecă, dar rămase pe-aproape, ciocănind cu săcurea prin copaci.

Tăcut, posomorât, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic.

Cucoana Marieta, cu privirea perdută în nesfârșit, își făcea repede vânt cu evantaliul.

— Doamna mea...

— Când plecați? îl întrerupse, întorcându-se așa de repede spre Andrei, încât i se cutremură zulufii.

— Cred că o să mai stau câteva zile...

— Să mergem, zise ea, sculându-se zveltă și luând-l de braț ca și cum ar fi voit să-l ridice de jos.

Plecară înapoi spre casă.

— Mâni mergem în altă parte, nu-i așa? zise ea privindu-l galiș în ochi.

— O!... da... răspunse el scurt și întunecat, căutând a da întregei sale stări sufletești o înfățișare de deznădejde; da!... o să mergem în altă parte... oh!... când oare vom ajunge la capătul acestui nesfârșit?...

Și cel mai mare tragedian n-ar fi putut să dea o intonație mai desperată acestei ultime propozițiuni,

— Ei, lasă... se grăbi ea să zică, mergem mâni în altă parte; și...

Dar un „și“ sub care se ascundea o nesfârșită comoară de negrăite fericiri...

„Mare mizerabil mai sunt“ cugetă el. Sosiră acasă.

Spre sară, Andrei ceru de la mătușica un plic și o hârtie de scrisori; ba găsi la ea și câteva picături de parfum; parfumă hârtia și începu:

„Scumpa mea doamnă!

Nimic nu e mai amăgitor și mai nestatornic decât fericirea... E mai ușor să prinzi cu mâna o rază de soare, să oprești în loc o suflare de vânt, să întârzii, din zborul etern, pasul fatal al timpului, decât să poți hotărâ pe această fantomă strălucită, ce se numește Fericire, de a zăvobi o clipă, spre a mângâia un suflet dezmoștenit... Aceasta e povestea eternă a celor mai mulți și, pentru moment, propria noastră poveste. O depeșă grabnică mă cheamă, pentru poimâne, la Budapesta, și trebuie să plec... Plecând însă, duc cu mine cea mai plăcută amintire și speranța, în acelaș timp, că vă voi revedea curând la Iași.

Iar locurile, pe care le părăsesc cu atâta părere de rău, le veți zice din parte-mi din când în când:

"Qu’il soit dans ton repos, qu’il soit dans les orages,
Beau lac, et dans l’aspect de tes riants coteaux,
Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages
Qui pendent sur tes eaux!

Qu’il soit dans le zéphyr qui frémit et qui passe,
Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés,
Dans l’astre au front d’argent qui blanchit ta surface
De ses molles clartés !.

Que le veni qui gémit, le roseau qui soupire,
Que les parfums légres de, ton air embaumé,
Que tout ce qu’on entend, l’on voit ou l’on respire.
Tout dise: Ils ont aimé!

Era să subsemneze: Un mizerabil dar se răzgândi și subsemnă:

"Cu cea mai desăvârșită afecțiune,

Andrei..."

Lipi frumușel și cu îngrijire plicul, scrise adresa:

"D-nei Marieta B... Loco.

Lăsă mătușicăi scrisoarea spre înmânare la destinație; iar a doua zi, in revărsatul zorilor, călare precum venise, apucă fără țintă drumul printre munți.