Cuceritorul

Sari la navigare Sari la căutare
Cuceritorul
de Liviu Rebreanu


Ilie Ghinea iese pe poartă cu piciorul stâng…

„Superbă vreme de plimbare, își zice căscând. Dogoreala e pe sfârșite, începe să fie răcoare… nu se poate mai frumoasă!..

Se uită pe stradă în sus și-n jos foarte mulțumit, își netezește gulerul hainei, mângăie cu privirea vârfurile ghetelor care lucesc ca doi ochi de țigancă, apoi scoate o țigară și o aprinde gândindu-se:

„Dacă n-ar mai fi sărbătorile, ar uita omul că viața are și bucurii… Muncești, muncești toată săptămâna de dimineață până noaptea”…

Trece pe cellalt trotoar și o ia în stânga.

Merge cu pașii rari, bătând cu bastonul în asfalt, sorbind tacticos din țigară și cântărind din ochi pe toți oamenii…

E subșef de biurou, muncitor și burlac, scund și grăsun. Are mustăți mici, cănite, și o chelie mare, impunătoare. E foarte cumpătat. Își împarte leafa pe zile, și niciodată nu-și încurcă socotelile. Nu cere nimănui și nici nu dă nimănui nimic. Colegii își cam bat joc de cumpătarea lui, dar mai bine să-și bată joc pe gratis decât să-l iubească pe bani.

Femeile au fost slăbiciunea lui. Poate că tocmai de aceea nu s-a însurat, deși ar fi avut ocazii multe și bune. Îi plac iubirile trecătoare, flirturile, cochetăriile, mai cu seamă că acestea nu costă parale.

Se îmbracă șic. Preferă să nu mănânce decât să nu aibă dungă la pantaloni. Are un principiu: lumea nu știe ce ai în buită, dar vede ce ai pe tine…

Calea Victoriei geme de femei frumoase.

Ghinea ridică fruntea triumfător și-i pare rău că nu e baremi cu o palmă mai înalt.

„Ce de femei frumoase! se gândește dânsul cu jind. Degeaba, trăsuri și femei ca-n București nu mai găsești în toată lumea!”…

Aruncă priviri dulci în dreapta și în stânga… Apoi, deodată, îi încremenește zâmbetul pe buze. Un grup de trei doamne îl fixează. Una dintre ele e bătrână și grasă, cu o pălărie caraghioasă în vârful capului. Dar celelalte două sunt încântătoare. Și mai ales cea îmbrăcată în negru, cu niște cârlionti aurii pe tâmple, înaltă, trasă prin inel…

Ghinea se prăpădește după femeile înalte și trase prin inel. Se întoarce, își iuțește mersul, le întrece și iar se întoarce, ca să le vază mai bine. Cea înaltă zâmbește și se uită la el cu coada ochiului. Ghinea tresare de fericire.

„Mi-a zâmbit”, își zice, și aleargă repede să se oprească la vitrina pe unde trebuie să treacă frumoasa care i-a zâmbit.

„Mie mi-a zâmbit, nu mai încape îndoială, hotărăște Ghinea, ținându-se acuma scai de ele. Poftim, cum îți iese aventura în cale!”

Le întrece, rămâne în urmă, aruncă priviri întrebătoare și drăgostoase… În sfârșit, „pisează”. Și-n vremea aceasta gândurile lui se ceartă și se împacă. Cine știe ce poate să iasă dintr-o întâmplare? Întâmplarea e mama norocului. E drept că până acuma n-a prea avut noroc în dragoste. Dar cine nu pierde nădejdea trebuie să izbândească. Poate că blonda aceasta e femeia pe care i-a sortit-o Dumnezeu. De ce n-ar fi? La urma urmelor, ea l-a chemat și l-a încurajat. L-a plăcut. Negreșit că l-a plăcut. Câte legături de dragoste nu s-au început pe trotoarele prăfuite, dintr-o privire plină de înțelesuri?

Femeile dispar într-o cafenea. „Desigur, au obosit”, se gândește Ghinea intrând țanțoș după ele și așezându-se în fund, chiar alături de masa lor.

Blonda parlamentează cu chelnerul și din când în când își rătăcește ochii spre Ghinea, care aude că aleasa lui a cerut o ciocolată cu smântână.

— Ascultă, garson, strigă dânsul pe nas ca să facă impresie doamnelor, să-mi aduci și mie o ciocolată cu smântână!…

Alături femeile vorbesc în șoapte și uneori pufnesc. Și Ghinea zâmbește mereu.

S-a înserat. Cafeneaua murmură într-o lumină gălbuie, care pe blondă o face mai frumoasă…

A trecut aproape un ceas. Femeile se scoală să plece. Ghinea bate mândru în masă cu minerul bastonului:

— Plata!

Când dă să scoată portofoliul, îngălbenește. Nu-i. L-o fi perdut, sau l-o fi uitat acasă? N-are vreme să-și dea seama, căci chelnerul sosește furtunos:

— Vine plataaa!… Poftiți?…

Ochii lui Ghinea rămân țintiți la ușa de ieșire, unde blonda întoarce capul și-l privește foarte ciudat. Parcă râde batjocoritor…

— Doriți? întreabă chelnerul nerăbdător.

— Da… da, bâlbăie Ghinea. Da. Te-am chemat să… să-mi dai un pahar cu apă!… Dar foarte rece să fie!

Chelnerul pleacă repetând răspicat „pahar cu apă foarte rece”, iar Ghinea hoalbă niște ochi prostiți.

„Ce să fie asta, omule? se sfarmă dânsul, scotocindu-și discret buzunarele. Poftim ghinion!… Așa am avut eu totdeauna ghinion. Când e una, nu e alta! Pentru un pol să pierzi… Ce să pierzi? E grozav!… Dar nu-i nimic, o să treacă vreun prieten și”…

Vrea să nu dea nicio însemnătate lucrului și se silește să se gândească numai la aleasa inimii lui. Dar, cine știe cum și de ce, acuma i se pare că nu e tocmai sigur că blonda îl privea cu drag. Caută să se convingă că se înșală, că în surâsul blondinei era iubire. Nu mai izbutește. Neîncetat și tot mai stăruitor îi fulgeră prin creieri portofoliul și grija: ce-o fi dacă — hai să punem cazul — n-o găsi niciun prieten care?…

Vrea să-și alunge din cap gândurile acestea neroade și cere jurnale ilustrate, să se distreze. Se miră însă că parcă nu mai îndrăznește să poruncească prea energic chelnerului și i se năzare că și chelnerul e mai puțin respectuos.

„Aș! râde dânsul răsfoind o revistă. Sunt un caraghios… îmi fac sânge rău pentru nimic.”

Râzând așa, își amintește râsul blondei în ușă. Și-a bătut joc, acuma e sigur că și-a bătut joc de el.

„Măcar de-ar fi fost frumoasă… Dar era”… începe să descopere că blonda era foarte comună, în orice caz prost-crescută și, la urma urmei, n-avea niciun farmec. Cum a putut să-și piarză vremea ținându-se după cine știe cine? Iacă, nu pățea nici rușinea aceasta dacă nu era nerod. Acuma, pentru o femeie care și-a bătut joc de dânsul, să fie nevoit să tremure și să se frământe, el, om serios, funcționar! Și încă să trebuiască să se împrumute ca să scape din încurcătură!…

Se înfurie și-i vine să-și tragă pumni în cap:

„Idiotule!… Idiotule!… Ba te pomenești că nici nu pică nimeni de la cine să împrumut!”…

Când începe să asude, zărește pe Ralea, un șef de biurou, prieten vechi, care i-a luat-o înainte pe nedrept și prin protecție. Ghinea se simte deodată mai ușurat.

„Bine c-am scăpat de bocluc!” își zice, strângând cu căldură mâna prietenului.

Ralea se așază. Ghinea îi spune cu multe amănunte toată aventura, dar se sfiește să-i povestească de ce n-a urmărit-o mai departe. Îl știe pe Ralea batjocoritor. N-ar crede în ruptul capului că și-a uitat portofoliul acasă. Cum să-și uite cineva portofoliul? Mai curând capul decât punga. Ar umple numaidecât ministerul cu glume nesărate.

Ghinea înghite și râde acru când aude că-i zice prietenul:

— De ce nu te-ai luat după ea, frate Ilie?… Vezi, de aceea n-ai tu noroc în dragoste… Apoi îndată schimbă vorba: Tu iai ceva?

— Da… mersi… am luat o ciocolată…

Ghinea simte că i-a înădușit capul. Își aduce aminte că nu și-a scos încă pălăria, ca să nu vază blonda că e chel.

„Mare zevzec am fost!” se gândește acuma, ștergându-și sudoarea.

Ralea mănâncă și vorbește câte verzi și uscate iar Ghinea se întreabă mereu cum să-i spună că e încurcat și-i trebuie un pol. De vreo câteva ori s-a hotărât să-i ceară de la obraz, dar prietenul îl privea parcă atât de ciudat, că nu mai îndrăznește.

— Oho, e târziu de tot și mâine-i biurou, face Ralea chemând chelnerul.

— Adevărat, se grăbește și Ghinea. O să plec și eu. Ia uite, domnule, cum am întârziat!

Vorbind însă, îi tremură inima: o plăti, ori n-o plăti Ralea și ciocolata lui?… Ralea n-o plătește și pleacă pe-aici încolo, liniștit și nepăsător. Ghinea e în picioare, îi stă pe buze să-l cheme înapoi, să-l roage… și cade pe scaun înfrigurat, zăpăcit și rușinat.

„Cum să-i fi cerut? Cum? Un pol?”

Îl apucă o căldură amețitoare. O fi cald într-adevăr, sau îl gâtuie frica? Se adâncește repede într-un ziar, să nu-l vază lumea. Trebuie să i se cunoască și pe față nenorocirea… Se uită pe furiș la chelner, parcă ar vrea să-l cerceteze: știe sau nu știe chelnerul că n-are niciun ban? Chelnerul pare un băiat de treabă. Are o înfățișare foarte simpatică. Tot mai bine ar fi să-i spună: Uite, domnule, eu sunt Ilie Ghinea, cutare și cutare, mi-am uitat portofoliul acasă și…

— Chelner!

— Doriți plata?

— Nu… nu… Mai dă-mi un pahar cu apă!

Chelnerul îl privește bănuitor, pleacă și întoarce capul de câteva ori.

„M-a simțit”, zice Ghinea, și îi vine în minte s-o șteargă înainte de a se întoarce chelnerul și, a doua zi, să-i trimită datoria, împreună cu un bacșiș gras. Dar își dă seama că i s-ar tăia picioarele. Are un nod în gât și un gol mare în piept. Dacă mai ține mult situația aceasta o să leșine…

Încearcă să se miște pe scaun ca să-și revie în simțiri. Deschide pentru a șaptea oară un jurnal și vrea să citească, să uite, să se liniștească. În creieri îi vuiește într-una: „Ce că fac? Ce să fac?”

S-a făcut miezul nopții. Oamenii s-au rărit în cafenea. Ghinea își rotește ochii cercetător. Nicio mutră cunoscută! Niciuna! El nu bate cafenelele, de, e om chibzuit. Dar ar fi în stare acuma să ceară oricui, chiar unui străin…

Chelnerul nu mai mișcă de lângă masa lui. Șterge mereu, așază scaunele, ziarele și măsoară pe Ghinea cu niște priviri care-l turtesc.

Un domn bătrân cu barbă lungă, cafenie, la o masă într-un colț, soarbe ca un lup dintr-o ceașcă și îmbucă felii zdravene de cozonac. Fărâmiturile i se încurcă în firele de păr încrețit. Și mâncând, are în ochi o bucurie ciudată, ca și când toată lumea ar fi a lui. Ghinea îl zărește, sare drept în picioare și se repede desperat la masa necunoscutului.

— Domnule, te rog, scapă-mă… te rog…

Bătrânul rămâne cu gura căscată, speriat.

— Îmi trebuie un pol… Un pol, domnule… Sunt istovit, nu mai pot… Un pol… mi-am uitat portofoliul… Un pol…

Domnul pune încet ceașca pe masă, se șterge pe mâini de fărămituri, scoate punga și bolborosește necrezător:

— Un pol… ți-ai uitat portofoliul… Hm… Poftim!… Mai mare rușinea…

Ghinea ia banii. Ochii îi strălucesc de bucurie.

— Nu știu cum să vă mulțumesc… O, ce nenorocire… Ce…

Se întrerupe brusc și pășește la masa lui, strigând:

— Chelner! Chelner! Plata!… Închipuiește-ți, omule, îmi uitasem acasă portofoliul… O ciocolată…

Chelnerul, foarte respectuos, răspunde:

— Se poate, domnule, vai de mine… Nu era nimic…

Ghinea e fericit și vesel, parc-ar fi câștigat la loterie. Își ia bastonul și aleargă spre ieșire, ca și când ar fi scăpat dintr-o temniță.

În stradă e răcoare și Ghinea începe să se mai potolească. I se pare un vis rău toată întâmplarea… Bine c-a găsit pe bătrânul cela. Și iacă, nici nu i-a mulțumit cum se cuvenea. Ar fi trebuit baremi să întrebe unde să-i trimită polul… S-a purtat ca un bădăran. Ce-o să zică omul acela cumsecade despre dânsul? Desigur, o să creadă c-a avut de-a face cu un pungaș…

O clipă se gândește să se întoarcă și să explice bătrânului că el e subșef de biurou, om cinstit, că i s-a întâmplat nenorocirea, în sfârșit… Dar repede se răzgândește. La urma urmelor, și el ar fi ajutat pe oricine s-ar fi găsit într-o situație așa de grea. E o datorie să ajuți pe un om în nenorocire. Un pol! Adică ce-i azi un pol? Poate că domnul cela e un bogătaș la care un pol nu contează nici cât două parale… Ce să-i mai dai înapoi? Adică nu i-ar fi bătrânului rușine să-i primească de la un om sărac? Mai bine decât să-i dea lui înapoi polul, să-l dea de pomană unui cerșetor… Sau, și mai bine, să-și plătească cu un pol… în sfârșit, are destule găuri de astupat…

Își încheie haina mulțumit, își iuțește pașii și se joacă nervos cu bastonul. Încetul cu încetul, se liniștește de tot, începe să fredoneze și se gândește zâmbind:

„Ce întâmplare… Câștigai un pol!… Chilipir!… Bravo!”.