Cu prilejul dizolvării Dumei rusești

Cu prilejul dizolvării Dumei ruseşti de Nicolae Iorga

Duma a fost dizolvată. O nouă Dumă se va aduna abia peste nouă luni, la 5 mart. st. n. 1907. Nici condiţiile în care se vor face alegerile nu sunt arătate.

E o lovitură de stat ca aceea pe care a făcut-o Carol al Xlea. Regele Franciei a plătit-o cu tronul. Vom vedea cât e de tare partidul revoluţionar lovit drept între ochi de ucazul lui Nicolae al II-lea.

Palatul şedinţelor e închis şi pus supt pază.

Petersburgul e deocamdată în stare de asediu, supt regim militar. Unii din deputaţi au ţinut o consfătuire în Finlanda, unde este un regim special care îngăduie aceasta.

Ziua de duminecă, 9 iulie, mai are un învins: pe neghiobul de Goremâchin, învinuit că prin nepriceperea lui, Duma a putut ajunge aşa departe.

El e destituit fără a se pomeni vreo demisie. În locul lui vine tot unul ca dânsul: Stolâpin. Dizgraţia împărătească are două uşi prin care pot ieşi deopotrivă cele două tabere învrăjbite.

Cine va scrie istoria celor două luni de foarte lungi şi aprinse discuţii ale Dumei va trebui să constate următoarele lucruri:

Dorinţa de a imita ceea ce au făcut francezii la 1789, de a schimba o ţară prin discuţiile dintr-o adunare modestă, care se ridică de la sine la înălţimi revoluţionare şi stăpânitoare.

Credinţa că oamenii sunt unul ca şi altul, numiri abstracte, şi că ei sunt mişcaţi, într-un chip ce se poate prevedea şi pregăti, de idei, de teorii.

Siguranţa deplină în aceste teorii care ar cuprinde ca o destăinuire veşnică a sfintei şi marii zeiţe Raţiunea.

Şi, în sfârşit, multă, foarte multă vanitate omenească, în dorinţa de a ieşi la iveală prin lungi desfăşurări de judecăţi, vanitate care cuprindea pe orice vorbitor, de la focosul Tatar Aladin, doritor de războaie mari, pănă la cel din urmă biet gângav care putea lega două vorbe.

Neizbânda au adus-o mai multe împrejurări:

Neînţelegerea în Dumă, mult mai puternică decât aceea din Adunarea Naţională de la 1789. În aceasta, erau oameni din acelaşi neam şi din două clase, care, măcar mai târziu, se puteau înfrăţi; în Dumă erau slugi ale cârmuirii, erau oameni fără nici un fel de îndreptare, erau nobili ce-şi ofereau jertfa, erau cugetători socialişti ai faptei şi erau anarhişti sălbateci. Şi, mai ales, erau toate neamurile, tot furnicarul de rase al marii împărăţii barbare.

Adunarea Naţională s-a răzimat de la început pe plebea Parisului, cea mai războinică din toate, crudă şi neînduplecată. Duma a pierdut din ce în ce mai mult legătura cu muncitorimea capitalei, slăbită de ultimele lupte şi alcătuită, de alminterea, din oameni blajini, deprinşi de veacuri cu supunerea. Iar nesfârşit de mulţi ţerani, încă mai blajini, sunt departe...

Şi, în sfârşit, cultura, cheagul mişcărilor de prefacere moderne lipsea de multe ori şi specialiştilor în discuţii cari vorbeau de pe tribuna Dumei.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 19.)