Cu genele plecate

 

În castelul dintre codri
Liniște-i ca în mormînt :
Nu s-a pomenit de-o vreme
Înăuntru-i rîs ori cînt.
Credincioșii casei umblă
Muți în tainica tăcere,
Rar își fac un semn ori schimbă
Șoapte-n umbră de unghere,

Nu cumva să strice pacea
Doamnei triste, adorate,
Ce de-a pururi nu ridică
Genele ei lungi, plecate...
Tristă-i totdeauna doamna,
Palidă în neagra-i haină,
Și cu nimeni nu grăiește...
   În castelul vechi e-o taină.

Însă cînd barbarul mîndru
Vine de la vînătoare,
Pașii grei și glasu-i aspru
Lung vuiesc prin coridoare...
Toți, înfiorați, aleargă
De porunci să țină seamă,
Umiliți i se închină,
Galbeni, tremurînd de teamă.
Vai de-acei ce-i stau în cale
Cînd sprînceana i se-ncruntă,
În sălbateca-i privire
Sîngeră pedeapsa cruntă...
*
Numai doamna, numai dînsa,
Liniștită îl așteaptă,
Buzele-i subțiri și fine
Nu surîd, nu scot o șoaptă.

Numai ei, cînd îl zărește,
Inima nu i se bate,
Și de-a pururi nu ridică
Genele ei lungi, plecate...

Uneori, sus, la fereastra
Din iatac, stă nemișcată ;
Peste munți, peste hotare
Caută îngîndurată...

Uneori încet se urcă
Sus, pe-ntunecata stîncă,
Și, visînd, privește dusă
În prăpastia adîncă...

Tristă-i totdeauna doamna,
Palidă în neagra-i haină...
În castelul dintre codri,
În castelul vechi, e-o taină.
*
Amîndoi stau față-n față-n
Vechea sală strămoșească
— M-ai chemat ?... întreabă doamna,
Mîndră, fără să-l privească.

El, c-un scrîșnet de mînie,
Palid prinde biciu-n mînă.
Face-un pas, vrînd s-o lovească
În pornirea lui păgînă...
Brațu-i cade... Întîlnise
Iar privirile-i pierdute
Pironindu-l doar o clipă...
   Năbușit, îngînă: — Du-te...
*
Miez de noapte bate straniu,
Răspunzînd din stîncă-n stîncă :
În castelul dintre codri,
În iatac, lumină-i încă.

N-are somn sărmana doamnă,
Negre amintiri o dor :
Inima-i însîngerată
Se-nfioară-n preajma lor...

Ochii ei lucesc mai negri,
Albă-i fața ei ca varul ;
Ea desface scrinul antic,
Trage-ncetinel saltarul,
Ce, rostogolind din umbră
Orbitorul lui tezaur
Joacă-n schinteieri sub para
Candelabrului de aur :
Diamante, și rubine,
Și topazuri, și safire
Tremură în mii de ape
Și se bat în strălucire...

Un inel e între pietre,
Un inel pătat de sînge...
Ea-l întoarce, și-l privește...
Și pornește-ncet a plînge,

Iat-o scoborînd în umbră,
Ca o umbră de ușoară,
Scările de marmur albe,
Orice freamăt o-nfioară...

A trecut de pragul porții...
Noaptea-i mută și senină ;
Pe prapastie răsare,
După stîncă, luna plină.

Două brațe, sus, pe stîncă,
Albe se înalță-n lună,
Și de-un țipăt lung izbite,
Negurile-adînci răsună...