Crucile roșii

 

I

În toate părțile se făceau pregătiri zgomotoase. Întregul oraș era în vie mișcare. Aceeași pornire sufletească scotea pe bogatul proprietar din monotonia vieții sale și da colibioarei din marginea orașului o înfățișare sărbătorească. Funcționarii mici și mari, băcani și ciobotari, ostași și servitori, toți deopotrivă erau stăpâniți de același gând.

Pentru un moment se uitară toate deosebirile sociale; oamenii se simțeau frate cu frate.

Ziua întreagă ulițele erau pline ca desfundăturile unui furnicar. Toți fiind grăbiți, oamenii nu umblau decât în goană pe ulița largă; ei își dădeau brânci pe la cotiturile uliții, ei se loveau unii de alții; prin băcănii, prin lipscănii și mai ales prin spițării ei se îndesuiau căutând care mai de care să-și facă el cel dintâi treaba, să fie cel dintâi gata și să fie el cel dintâi la locul de întâlnire. În această grabă oamenii se aprindeau, își spuneau vorbe supărătoare și erau gata să se certe; dar pe dată își aduceau aminte de însemnătatea zilei, își cereau iertare, se bucurau unii de treaba altora și se despărțeau mulțumiți.

Ziua era de însemnătate națională. Pregătirile se făceau pentru seară. Înspre amurgul serii ulițele se deșertară. Numai pe ici, pe colea să ivea trecător din când în când câte un suflet rătăcit, câte un om aspru în tăcerea sa și așezat în umbletul său, privind în dreapta și în stânga ca și când 1-ar supăra toată această mișcare.

În vremea aceasta ferestrele erau luminate și lumea petrecea înaintea oglinzilor. Babe, neveste, fete și fetițe, toate voiau să fie frumoase în această seară. Și nu mai puțin stăruia partea bărbătească a orășenimii ca astă-seară să poată sta alăturea cu orișicine. Scriitorii aleseră cele mai bune mănuși din magazine, croitorii îmbrăcară cele mai noi modele de fason; cizmarii risipiră o mulțime de săpun, bărbierii își deșertară magazinele de mirodenii, iar oștenii își puseră toate rămășițele unturii pe mustăți. Fiecare își da silința să se arate cel dintâi în felul său.

Înspre șase ceasuri întregul oraș sta gătit ca pentru ziua de Paști.

Dar nimeni nu ieșea din casă. Fiecare așteaptă ca altul să facă începutul. Unii trimiteau în vecini ca să vadă dacă e devreme; alții priveau furișat și nerăbdător pe fereastră, sperând să zărească pe cineva care, în sfârșit, după atâta tărăgănare, să fi plecat odată.

Toate ceasornicele parcă se îndărătniciseră, oprind înaintarea timpului; toată lumea era în starea sufletească de care sufăr femeile înainte de a fi poftite la joc.

Într-un târziu, începutul se făcu de către calfele cizmarilor, bobul ostășimii din loc și servitoarele de pe la casele mai depărtate.

Bărbierii și croitorii urmară îndată după acestea.

În sfârșit ieșiră maisterii din deosebitele tagme, negustorii, funcționarii mici și mari și, tocmai în coadă, fruntea societății, în grabă mare.

Una după alta luminile se stinseră; numai pe ici, pe colea mai rămâne câte o fereastră prin care razele posomorâte străbăteau în noaptea senină.

Ulițile iarăși se umplură. Acum însă ele se asemănau unui câmp peste care florile par plimbându-se legănate de vânt.

Oameni, femei și copii, în vestminte de sărbătoare, nu se mai grăbesc, nu se mai supără unii pe alții, ci merg cu pași așezați, își spun cuvinte curtenitoare și se roagă unii pe alții a pofti înainte. Bucuria era generală…

II

El însuși, Féleky Zoltan, merge înainte cu capul ridicat, fiecare pas, lung întins și lat măsurat, iar manile mișcate în vânt ca doauă pendule lungi: trei oameni ar putea merge alăturea cu drumul pe care îl cuprindea el singur.

În urma lui, cu pași mărunței, ca o ciocârlie, merge ea, chipul netăgăduit al frăgezimii, Iulcea, soție și mumă.

Borcea e fată mare. Alăturea de mumă-sa, ea merge ca purtată pe un fir de ață, pe vârful degetelor, ca nu cumva haina ei noauă și părul așezat cu atâta îngrijire să i se deranjeze mai-nainte de a fi sosit în vederea lumii.

Pișta vine, șchiopătând în urma lor. Bietul de el, îi sunt cam strâmte cizmele.

Sosiți la intrare, Féleky Zoltan, ca om binecrescut, se oprește, ridică capul, își umflă pieptul, pune mâna stângă în șold, iară cu dreapta își răsucește mustățile. Ochii îi strălucesc de bucurie; buzele îi tremură de nerăbdare; dar el, ca om binecrescut, nu intră decât în urma familiei sale.

Sunt șapte ceasuri. Sala cea mare a hotelului este plină, ticsită, încât un ac subțire, căzând de sus n-ar putea străbate printre oameni. Hainele se boțesc, pălăriile se turtesc, oamenii se îndesuie; dar mulțumirea devine cu atât mai mare și așteptarea cu atât mai încordată.

Era seara aceasta cea dintâi reprezentațiune a piesei Sobri, hoțul pustelor, o întâmplare de cea mai mare însemnătate într-un oraș mic în care nu maghiarii fac partea cea mare a locuitorilor…

De opt zile, corifeii patrioți sunt în neobosită lucrare. Astăzi ei vor să culeagă rodul muncii lor, bucurându-se de mulțumirea ce vor fi procurat orășenilor bine simțitori. Ei sunt mândri. Pe fețele lor este tipărit același gând:

„Noi suntem noi! Tot noi suntem noi! ”

Directorul companiei de artiști, Kösza Bandi, nu mai puțin e la înălțimea misiunii sale și nu mai puțin este mândru.

Entuziasmul publicului desfășură puterea artiștilor. Cortina din față cârpită, culisele erau din nou boite; în fața scenei ardeau trei lumânări mai mult decât altă dată, ba chiar și un foc bengal era pregătit spre a produce un efect final acestei seri neobicinuite.

Trupa e compusă, cu prea multă îngrijire. I. ukács Marcia, primadona, în rolurile ei este o artistă în toată puterea cuvântului.

Atât înfățișarea elegantă, cât și vocea ei plăcută dau un farmec oarecare scenei. Marcia era puțin răgușită, dar tocmai aceasta o face interesantă. De altminteri, Lukács Marcia era o achizițiune proaspătă. Astă-toamnă, în Seghedin, plimbându-se într-o noapte pe o ulicioară strâmtă, d-l director Kösza Bandi se opri deodată locului și rămase uimit ascultând o melodie de care răsuna ulița. El se hotărî, el cuteză, și în aceeași noapte el a și angajat pe frumoasa cântăreață.

Tot atât de strălucită achizițiune s-a făcut în persoana primului-amorez Furcea Peti, altădată bărbier de profesiune. Villam Laczi, cel mai vestit măcelar din Dobrițin joacă rolurile de erou.

Palier Miska, iscusitul zidar, face pe intrigantul, iar Lógó Marczi, fost portărel vreo zece ani la tribunalul din Kecichemet, este neîntrecut în rolurile de mijlocitor, având totodată și funcțiunea de purtător de afișe.

Ceilalți și celelalte sunt născuți și crescuți în artă: fii, fiice, gineri și nurori ale d-lui director Kösza Bandi.

Este negreșit cea mai bună dintre toate trupele ambulante.

D-l director a jucat o dată cu o trupă din Seghedin.

Clopoțelul sună. Prin public trece un fior dezmierdător. Opt țigani își apucă instrumentele, încoardă, dezcoardă, dreg, potrivesc și… una, doauă, trei, ei cântă uvertura din opera Bank-bán. Sufletele se aprind.

Clopoțelul sună încă o dată; muzica încetează; cortina se mișcă, se ridică; publicul erumpe în aplauze frenetice. S-a început!…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

Arta e senină; frumosul consistă în armonie; plăcerile gustate din privirea acestei armonii sunt nespuse: stăm cuprinși de uimire și nu ne vine a mai zice nimic.

III

După reprezentațiune, oamenii ies și pleacă fiecare spre casă. la ieșire, la despărțire, la întâlnire, unde se văd, ei își strâng mânile și-și poftesc visuri plăcute, se despart toți veseli, toți mulțumiți.

Zoltan iese, se oprește și așteaptă pe ai săi. Oamenii trec în dreapta și-n stânga pe lângă dânsul: el strânge o mână în dreapta, poftește noapte bună în stânga; cunoscuți, necunoscuți, astăzi toți sunt prieteni. Din ce în ce însă fața lui se întunecă mai mult. Ochii lui caută ceva și parcă nu găsesc ceea ce caută. Aceasta îi umple sufletul de amărăciune.

- A fost de minune, grăi amicul său Arpâd, strângându-i mâna.

- Apoi de! a fost de minune, răspunse Zoltan ca trezit din somn.

Amicii își priviră în față.

- Tu ești însă nemulțumit, zise Arpâd, văzând norul de pe fruntea amicului și compatriotului său.

- Sunt și nu sunt, îi răspunse Zoltan după o pauză; dar aș avea motive să fiu, și fiindcă am motive, eu sunt. Da, sunt mâhnit, sunt necăjit, dacă dorești, sunt amărât, iubitul meu prieten!

Arpâd mișcă din umeri întrebător.

- Nu vezi tu nimic? nu observi? nu te supără nimic? nu-ți lipsește ție nimic? îl întrebă Zoltán.

Fața prietenului se întunecă.

- Da, te pricep, răspunse el mâhnit.

Abia vreo doi, trei români…

- Șase au fost! strigă Zoltán aprins. Nu mai mult și nu mai puțin. Mi s-a stricat bucuria de astă seară! Aș fi dorit să vadă și dânșii, și apoi să văd ce vor mai zice!

- Oamenii ne urăsc pe noi din toată inima!

- Așa e, vezi, așa e! Românii ne urăsc… Înțelegi acum?!

În clipa aceasta directorul Kösza Bandi se ivi Ia ieșire și făcu o închinăciune adâncă înaintea prietenilor. Toți trei erau mândri de a-și putea strânge mânile, de a-și putea face complimente și de a fi văzuți de către trecători în această apropiată relațiune.

- Sunt încântat de această primire, strigă directorul destul de tare pentru a putea fi auzit și de către cei mai depărtați.

- Cu atât mai încântați suntem noi! zise Arpâd.

- Cu atât mai încântați, repetă Zoltan, apăsând vorba.

- Dar nu înțeleg - grăi directorul mai încet - o mulțime dintre casele cărora li s-au trimis afișe n-au venit.

- Nu ți-am spus, prietene? nu ți-am spus? Domnul director a simțit numaidecât că o mulțime de case n-au venit și - urmă Zoltán aprinzându-se - nici nu vor veni, pentru că sunt case românești.

- Tristă treabă, dar așa este, grăi Arpâd.

- Atunci nici n-o să le mai trimit afișe, zise directorul cam supărat. Și e bine că știu. Mâne Lógó Marczi, un băiat minunat în asemenea trebi, are să plece la Bălgrad spre a pregăti cele trebuincioase: îi voi spune că nici acolo să nu mai împartă afișe pe la români. Vor veni ei! da, eu vă spun, vor veni!

Zoltan era chiar să-i răspundă, când ai săi coborâră treptele.

El, ca om binecrescut, numaidecât strânse mâna directorului, îi pofti și lui visuri plăcute și grăbi în urma familiei sale.

În același chip și amicul său.

Familiile amândurora mergeau alăturea vorbind despre ale casei: fetele mergeau la braț. Un scriitoraș se învârtea pe lângă dânsele, apreciind seara de astăzi; altul venea tăcut în urma lor, încât nici nu puteai pricepe dacă face ori nu face parte din societate. Pișta șchiopăta somnoros când în dreapta, când în stânga.

Prietenii mergeau încet în urma lor, convorbind despre greutățile vieții și despre impresiile serii de astăzi.

IV

Nimic mai amărâtor decât când oamenii care locuiesc împreună nu se împărtășesc de aceleași bucurii și de aceleași mâhniri: vecinii nu se mai simt vecini, și concetățenii nu se mai simt concetățeni. În această zi atât de frumoasă românii nici n-au luat în seamă pe vecinii și concetățenii lor maghiari; aceasta umplea sufletul prietenilor de amărăciune. Mergând spre casă, ei nu mai puteau vorbi decât despre îndărătnicia românilor. În șirul câtorva cugetări, toate cele petrecute în ziua de astăzi fură uitate, impresiunea rămasă după ele era că românii au disprețuit teatrul unguresc, și aceasta fie pentru că nu înțeleg ce va să zică teatru, fie, în sfârșit, pentru că nu vor să știe de ceea ce fac maghiarii. Orișicum își tălmăceau prietenii lucrul, aceasta îi necăjea, îi mâhnea, îi amăra, le umplea sufletul de îngrijare și de mânie.

Niciodată nu s-a simțit atât de vie înstrăinare între maghiari și concetățenii lor români. Ură era de atâta vreme și tot ură se arăta să fie și pe viitor parola zilei.

Prietenii începură să cerceteze intențiunile românilor. Ei își înfățișară ideea „daco-românismului” cu toate primejdiile atârnătoare de ea. Suflete viforoase și dispuse la viziuni, din vorbă în vorbă ajunseră a-și aduce aminte de întâmplările din revoluțiune. Prigonitori și prigoniți au fost în acele vremi: sânge au vărsat, și sângele lor a curs în luptă.

Zoltán zugrăvea cu cuvinte energice acest timp, care i se părea revenit; el simțea deodată frică, ură, mânie și desperare. El se vedea fugind pe căi ascunse cu copilul său în brațe și cu soția desperată în urma sa; el se vedea scăpând la ai săi și apoi își înfățișa lupta, vărsarea de sânge, risipa de suflete și de averi. Moții și mocanii pretutindenea aspri și nemiloși…

D-apoi în vremea lui Horia și Cloșca?!…

Prietenii, încă de pe când erau băieți nevârstnici, au auzit povestea din gura dădacei, povestea turbării, a lipsei de îndurare și a grozăviilor… „Vine moțul! ” le era spaima în întuneric și: „Te dau moțului” era cuvântul care îi îndemna la supunere. Și acești moți se mișcau pretutindenea ca un roi care-și căuta matca: pe coastele munților, pe văi, prin înfundături, cale de-o zi, în toate părțile, numai moți și chiar în oraș partea cea mai mare, moți.

- Da, iubitul meu prieten, - grăi Arpâd - suntem aruncați aici între dânșii. Și astăzi ne-am putut încredința că ei nu ne urăsc mai puțin decât în trecut.

- Așa este. Eu nu știu ce o să fie. Zic nu știu, dar o să fie ceva. Ți-o spun eu. Și-ți spun că o să fie mai grozav decât oricând altă dată. Mă înțelegi? Grozav are să fie.

Zoltán grăi aceste cuvinte cu siguranța cu care vorbește un om care și-a dat îndestul seama de cele ce spune.

În vremea aceasta prietenii sosiră la casa unuia dintre dânșii, la casa lui Zoltán. Femeile se sărutară, își poftiră visuri plăcute și se despărțiră. Amicii rămaseră vorbind în uliță.

Trecătorii, unul după altul, se opriră, prinseră vorbă și se amestecară și ei în convorbire. Peste puțin, un număr de vreo zece, doisprezece inși se aflau adunați la poartă. Toți știau despre ce e vorba, toți îl înțelegeau pe Zoltán, și fiecare își reamintea câte-o suvenire din trecut. Ei se convingeau unii pe alții și se lăsau a fi convinși. Dar se apropia miezul nopții! Era vremea de a se despărți.

Când Zoltan strânse mâna prietenilor săi și intră în curte, el era obosit sufletește. Mișcările și cugetările ce îl frământaseră parcă-i consumaseră toată puterea; nu mai gândea și nu mai simțea nimic, el era ca sărbezit.

Fără ca să-și dea bine seama despre ceea ce face, numai fiindcă astfel era deprins, el întoarse cheia în portiță, scutură o dată zăvorul ca să vadă dacă este încuiat, apoi apucă spre scări.

La capătul scărilor se opri și aruncă „privirea de stăpân” împregiur: era liniște în toate părțile. În momentul când era să intre, auzi un zgomot, ca și când ar scutura cineva o ușă din țâțâni.

Zoltán tresări și cu o săritură se văzu peste scări.

Zgomotul sună și mai tare.

- Fire-ar al dracului de porc! grăi el liniștindu-se. Era să mă speriu.

V

După ce intrară în casă, Zoltán rămase puțin nehotărât în mijlocul odăii. Era deplin întunerec și deplină liniște; numai răsuflarea ușoară a celor ce dormeau se auzea. Întunerecul, liniștea și răsuflarea tărăgănată făceau asupra lui o impresie înstrăinătoare. Parcă se îndoia dacă într-adevăr se află acasă și dacă cei ce răsuflă cu atâta nepăsare sunt iubiții săi. Dacă un șoarece ar fi zgâriat peretele ori podelele, el ar fi tresărit; dacă un motan ar fi făcut o săritură, el ar fi fugit afară. Dar nimic nu se mișca, nimic decât dânsul. Încet, pe vârful degetelor, el se apropie de patul Iulcei și-și pipăi pe iubita lui soție. Ea oftă, dar nu se trezi. Zoltán își pipăi fiica și apoi trecu la mândria vieții sale, la fiul său, Pișta. Aceste pipăituri îl înălțară din lumea de idei în care petrecuse, dar numai spre a-l lăsa să cadă și mai adânc în ea.

El trecu în iatacul de alăturea, se așeză pe patul așternut și începu să se dezbrace încet, ferindu-se de a face zgomot. Oricât de neplăcute îi păreau liniștea și întunerecul, ele se înfățișau ca garanții de siguritate pentru sine și pentru ai săi.

El se culcă și se acoperi. Sus pe tavan se păreau mișcându-se cete întregi de năluci fără chip determinat. El închise ochii.

Tavanul părea a se deschide, și în fundu-i se arătau scene, o palidă lumină de foc bengal și o mulțime cuprinsă în mișcare zgomotoasă.

În vremea aceasta ulițile se deșertară. În turnul bisericii ciocanul bate în dunga clopotului. Zoltán tresare, deschide ochii și numără mecanicește una, două, trei, până la douăsprezece.

Sunetul se pierde, și noaptea rămâne iarăși ascunsă și tăcută.

Pe ulița cea mare trei oameni înveliți în mantale negre străbat cu pași mari înainte.

Luna iese din dosul unui nour zdrențuros și aruncă raze gânditoare asupra lor.

-Aici! grăiește unul dintr-înșii, oprindu-se în fața casei lui Zoltan.

- Ești sigur?

- Da, este cel mai înfocat ungur.

- Prea bine! zise cellalt, apoi se oprește, face trei pași înainte, ridică mâna dreaptă și tocmai între ferestre trage cu o cretă roșie trei cruci mari pe părete.

Crucile roșii rămân pe perete, iară tainicii călători ai nopții pleacă înainte.

Zoltán ațipise. Deodată aude pași și tresare, aude zgomotul și se ridică din pat. Ascultă…

Nu mai aude nimic. Poate nu era decât o închipuire. Și totuși… a auzit. Se uită împregiur. Pe peretele din fund se vede de sus până jos o dungă de raze. Zoltán tresare, tremură și rămâne încremenit.

Sunt razele lunei străbătute prin crăpătura perdelei. Zoltán își dă seama despre aceasta, însă dunga de raze, cu toate acestea, nu încetează de a-l supăra. Parcă pe unde se vede dunga, peretele ar începe a crăpa în doauă și în fundul crăpăturii ar lumina un foc bengal… Ar dori să se ridice, dar se teme că va face zgomot. El se întoarce… și vede dunga în spatele său… o vede… și o înfățișează… și se întoarce iarăși repede spre ea, pentru a nu fi surprins.

În acel moment un nou zgomot îi atinge auzul. Zoltán ascultă. Zgomotul se apropie. El se ridică în pat. Atunci aude pași și glasuri. Sare din pat și se face numai ureche. Ulița răsună. Zoltán s-apropie de fereastră, împinge perdelele în lături și se uită afară. Pe dinaintea casei lui trece o grupă de vreo zece oameni, între care și trei preoți. Ce caută ei pe timpul acesta?

Zoltán își aduce aminte că, trecând pe lângă școala românească, a văzut mai mulți preoți și săteni grămădiți în curtea școlii.

O idee îi trecu prin minte: dar el nu ține socoteală de ce. Ideea însă rămâne îndărătnică. Dacă nu acum, dar o dată — chiar în curând - e cu putință…

„Ce am face noi? Ce s-ar alege de noi? — își zise el în gândul lui - dacă acești oameni ar năvăli într-o noapte asupra noastră?

Ar fi o nebunie să mă expun cu familia mea, aruncându-mă aici între dânșii. ”

Zgomotul se liniști, dar impresia lui rămâne vie în sufletul lui Zoltán. El se culcă din nou, dar nu mai poate ațipi.

Mâne, numaidecât mâne trebuie să se înțeleagă cu prietenii și compatrioții săi. Ori să se aducă o garnizoană destul de mare în oraș, ori de unde nu, ei nu mai pot să expună primejdiei viața familiilor lor. Zoltan își dă seama în gândul său despre modul și numărul înmulțirii garnizoanei pentru asigurarea liniștei publice, el vede lupta între români și honvezi. Imaginile iau chip viețuitor în gândul lui și din ce în ce el s-alină, privind la viitor cu mai multă siguranță.

Într-un târziu i se păru că iarăși aude un zgomot depărtat. Ca și când mii și mii de oameni ar năvăli din toate părțile spre oraș, încât de mulți ce erau, parcă nici nu se mișcau din loc, ci numai pământul se clătina sub picioarele lor… Și această mulțime părea că se află pe o scenă mare; fețele par luminate de un foc bengal. S-aprindea culisa… Arde o casă. Zoltán apucă pe iubitul său Pișta în brațe și fuge afară din oraș. El vede casa arzând. Privește îndărăt; orașul întreg arde; oamenii se gonesc unii pe alții. Atunci o ceată de români înfuriați i se ivește în cale. Zoltán fuge, străbate printre dânșii și scapă; dar fiica sa Borcea nu știe cum a căzut în mânile lor. Soția sa strigă desperată și îl cheamă la sine. El o vede pe culmea unui deal, aleargă spre ea; este aproape să-i întindă mâna… În acel moment însă el se vede încungiurat de oameni înarmați; din pământ începe să iasă un fum pucios, lungi stâlpi de flăcări se ridică din toate părțile spre cer; pământul trosnește și se cutremură sub picioarele lui. Ar vrea să strige, dar graiul parcă i-a pierit; ar vrea să fugă, dar nu se poate mișca din loc. Pișta nu mai e lângă dânsul. Îl vede înhățat de câțiva oameni. Patul se zgâțâie… Zoltán dă un țipet înăbușit și se trezește.

Deschizând ochii, se uită buimăcit împregiur, dar nu e în stare să-și dea seama unde se află. Lumina zorilor străbate în casă. Zoltán se șterge de sudori, se pipăie și iar se șterge. Lucrurile dimpregiur, atât de cunoscute, îl încredința că se află acasă la dânsul. Dar nu-și aduce aminte de ziua de ieri… Da… a fost teatru, da… ieri seară la poartă, da… românii, cari treceau în taina nopții pe sub ferestrele lui…

„A fost un vis grozav? Este el o presimțire? «Memento»? ”

Zoltán își urmă cugetările, cu care a fost adormit. Cu toate că se revărsaseră zorile, el nu mai putea să adoarmă. Se zvârcolea în pat fără a adormi și chiar fără a cuteza să adoarmă.

De jos, din strade, se auzea un zuruit de trăsură. Peste puțină vreme trecură una după alta trei trăsuri pe sub fereastra lui. El se ridică în pat și ascultă oamenii vorbind, dar nu putea înțelege ce vorbeau… Din ce în ce zgomotul se depărtă, până când nu se mai auzea nimic. Atunci îl cuprinse același simțământ care îl cuprinsese astă-noapte, când se întorsese cu spatele spre dunga de raze; nu mai putea să stea în casă; trebuia să iasă în larg. Și se hotărî să deștepte pe vreunul din amicii săi. Dar pentru ce? Singur nu-și putea da seamă; simțea însă cea mai vie trebuință de a nu mai fi singur și de a-și împărtăși cugetările spre a găsi un reazem moral.

Încet precum se dezbrăcase, el se îmbrăcă; și încet precum intrase, el ieși.

Afară în curte se pregătea de ziuă. Cocoșii cântau; găinile se scuturau de pene; gâștile stăteau de vorbă; vrăbiile începuseră a cârti; porcii sughițau printre dinți. Din fundul foișorului se ridică un motan și veni torcând și frecându-se de părete spre stăpânul său. Toate aceste înrâuriră într-un mod binefăcător asupra lui Zoltan: era o lume deschisă și pacinică.

El coborî treptele și aruncă și de astă dată o „privire de stăpân” împregiur. Toate erau după cum trebuiau să fie.

VI

Câtva timp Zoltán se învârti somnoros pe la capul scării. Deodată însă aude un nou uruit de trăsuri și niște glasuri zgomotoase. Atunci pleacă spre poartă, deschise și iese, oprindu-se înaintea ei.

Din vale se urcau cinci trăsuri pline de oameni. În cea dintâi și în cea de-a treia ședeau câte doi popi.

Zoltán privi la ei numai cu coada ochiului, arătându-se a nu-i băga de seamă; după ce însă trecură, el privi îndelungat în urma lor, cercând a-și da seamă de scopul ce vor fi având acești oameni tocmai astăzi, duminecă, în oraș. Starea sufletească în care petrecuse ca de opt ceasuri și agitațiunea în care trăise de opt zile îl puneau în neputință să nu-i aducă pe acești oameni în legătură cu ideile ce-l frământau. El nu se mai îndoia că românii au întâlniri tăinuite și că lucrează în societăți secrete. Acesta era un lucru firesc, cel mai firesc între toate câte se potriveau cu soiul de idei ce-l cuprinsese.

Preocupat de asemenea gânduri, el face câțiva pași înainte și începe să se plimbe pe dinaintea casei, așteptând cu nerăbdare să vadă pe vreunul din prietenii săi ieșind pe stradă.

În acel moment vede pe peretele alb al casei sale, chiar între ferestre, trei cruci roșii, iacă așa:

+++

Zoltán rămâne uimit la această vedere. Nu își aduce aminte să fi văzut ieri aceste cruci… El nu se mai îndoiește că aceste au fost făcute astă-noapte… Dar ce însemnează ele?… Ce sunt aceste?!.. Cine a făcut aceste cruci și pentru ce le-a făcut? La aceste întrebări ce-și face îl cuprinde o îngrijare, o neliniște pe care o simte omul în fața unui lucru de care nu-și poate da seamă. El își caută explicarea în capul său, și îngrijirea se încordează până la spăimântare.

Apucat de o gândire nehotărâtă, Zoltán pleacă spre vale.

Pe casa vecinului său Bányi Béla, o cruce roșie…

Merge mai departe.

Pe casa amicului său Lâszló Antal, două cruci roșii…

Mai merge câțiva pași și se oprește încremenit înaintea unei case mici, dar curate… Da! el nu se înșală. Aici locuiește Munteanu: pe casa acestuia nici o cruce…

În capul său s-aprinde o lumină înfricoșătoare; începe să înțeleagă ce vor grămezile ce văzuse ieri și pentru ce românii nu veniseră la teatru; începe să înțeleagă zgomotul de astă-noapte, carele încărcate de oameni… să înțeleagă, în fine, ce însemnează crucile roșii.

Ca gonit de un vrăjmaș neîmpăcat, el străbate ulița în jos și în sus… Pretutindenea casele locuite de maghiari sunt însemnate cu cruci roșii.

Deodată se oprește înaintea unei case mari. Este a lui Paveleanu. Un român, dar și el are trei cruci roșii. A!… el a fost aseară la teatru. Este un trădător în ochii românilor…

Nu trecură mai mult de zece minute, și Féleky Zoltán își îndreaptă pașii spre locuința amicului său Bátor Férencz, pe care îl știa mai hotărât și mai îndărătnic între toți amicii și compatrioții săi.

VII

Domnul Bátor era din fire om cumpătat și mai puțin dispus la visătorie decât amicul său Zoltán. Deși luase parte la convorbirea de aseară și împărtășise și el îngrijirile și supărarea prietenilor săi, i se părea totuși că amicul său este prea exagerat, și îndată la început el îi surâse îndoielnic.

- Iubitul meu prieten, - zise el cu glas așezat - asemenea lucruri nu se întâmplă fără veste și fără pregătiri.

- Aceasta este ceea ce mă îngrijește, răspunse Zoltán, pierzându-și răbdarea. Ei sunt pregătiți și acum vor să ne surprindă. Prietene, cerul a voit ca eu să vă previu: urmați-mă, zic eu! Vino singur și vezi crucile.

- Știi că mă supără stăruința ta? replică Bátor cam aprins. Dacă ei ar voi să ne surprindă, nu ne-ar face cruci.

- Dar voiesc a năvăli asupra noastră într-unui și același moment; pentru aceasta ne-au însemnat casele. Mă înțelegi acum?…

Bátor înțelegea combinațiunea; cu toate acestea, el nu putea deloc să intre în șirul său de idei, și aceasta îl despera pe Zoltán. El începu a-i povesti dar cu de-amănuntul toate cele petrecute astă-noapte, de carele încărcate, de visul său rămas atât de clar în aducerea-aminte a sa, și îi zise:

- Te rog, prietene, de dragul lui Dumnezeu! spune-mi pentru ce numai casele noastre sunt însemnate cu cruci? Te rog…

În șirul convorbirii, Bátor devenea din ce în ce mai serios. Oricât de curios i se părea lucrul, împregiurările coincideau mult mai mult decât să poată fi luat în glumă.

- Și-apoi ce crezi tu? zise el serios. Ce vor românii?

- Ce vor? Ce cred?! Nimic nu cred. Eu știu, eu sunt convins, eu nu mă mai îndoiesc. Românii vor o vesperă siciliana.

- Te asigur: astăzi seara, când vom fi cu toții în teatru, românii vor năvăli asupra noastră și în aceeași vreme și asupra caselor noastre.

Bátor stete o clipă nehotărât.

- Cu toate acestea, eu cred că crucile sunt făcute de primărie, observă el gânditor. În cazul acesta, trebuie să ne lămurim, dar fără zgomot.

-Asta o voi și eu! răspunse Zoltán mulțumit. Ziua de astăzi este a noastră. Acum, că știm totul, nu mai putem să fim surprinși.

- Negreșit, trebuie îndată să mergem la primărie. Eu sunt convins…. Și, cu toate aceste, nu înțeleg de ce numai pe casele noastre… ș-apoi Paveleanu… E lucru curios, foarte curios…

Bátor deveni din ce în ce mai gânditor. Cuvântul „curios” se repetă de mai multe ori pe buzele lui în vreme ce se pregăti să iasă.

Pe când ieșiră în uliță, iar se urcau la deal doauă care încărcate.

Zoltán nu zise nimic; se uită însă aspru la prietenul său.

- Negreșit, - zise acesta - trebuie să aflăm pe dată totul: ce caută acești oameni aci și cine a făcut crucile?

- Pretexte vor găsi ei, iubitul meu amic.

- Ai dreptate, răspunse Bátor. Este mai bine să păstrăm tăcerea.

Mergând spre primărie, prietenii se încredințară încă o dată cu ochii lor despre crucile roșii. Cu atât mai vârtos simțeau îndemnul de a se grăbi.

Dar unde, atât de dimineață? Pe cine vor găsi acum la primărie? Nu erau decât servitorii și gardiștii. Cu aceștia nu puteau vorbi.

Ei o luară de-a dreptul spre casa d-lui primar Király Gyözö.

D-l Kirâly îi primi în halat și îi pofti la cafea.

Cafelele însă au rămas pe masă și s-au răcit.

Din ce în ce mai mult frunțile se încrețeau, și lucrul luă o față serioasă. D-l primar nu știa nimic despre crucile roșii, și nimenea fără știrea lui nu avea dreptul să facă cruci roșii pe case.

La moment trimise după secretarul său, poruncind numaidecât să vină.

Secretarul veni.

El nu știa nimic despre crucile roșii.

- Șaptezeci și șapte de care de bolovani! strigă primarul mânios. Cine cutează și cine poate să mânjească pereții orașului fără știrea mea? Ei bine, o să aflu eu, ș-atunci…

Secretarul fu trimis la d-l căpitan al poliției, Vitéz Adám.

D-l căpitan veni.

El nu știa nimic despre crucile roșii.

În această strâmtorare secretarul crezu că a dat de urma făcătorului de cruci.

- Poate d-l colonel o fi voind să încuartireze, zise el cu sfială.

- Fără știrea primăriei?! Cum? Ș-apoi pentru ce numai casele unora?

Domnul primar era să continue; dar în acel moment Zoltán se sculă, necăjit de atâta trăgănare.

- Domnule primar, - zise el hotărât - eu am auzit cu urechile mele pe acei oameni trecând pe sub fereastra mea, i-am văzut cu ochii mei. Eu nu mă mai pot îndoi că ei au făcut crucile!

Bátor dete din cap: nici el nu se mai îndoia.

Căpitanul era de părerea că lucrul cel mai simplu ar fi a li se cere o aspră socoteală despre faptele lor. El era furios, căci își vedea serviciul compromis și nu avea dorință mai fierbinte decât să poată pune mâna pe toți cei bănuiți și să-i aresteze.

Ceilalți erau însă de părerea că afacerea are un caracter cu desăvârșire local și că astfel face parte din cercul de activitate al primăriei.

Primarul, colonelul și președintele tribunalului care veniră în urmă și ei, căzură de acord că toată sarcina cădea asupra primarului; cu toate acestea, el era mândru oarecum de situațiune.

El simțea că acum are și dânsul un rol. Cu atât mai mândru era colonelul.

- Domnilor, - zise el după o pauză - în oraș sunt două batalioane de linie, care fac în total 750 de soldați, un escadron de husari și cadrul batalionului de linie. Vă garantez că pacea este asigurată.

- Trebuie însă numaidecât să depeșăm guvernului, adăugă primarul serios.

Toți recunoscură că acesta este cel dintâi pas de făcut.

- Deocamdată - replică colonelul - eu voi da ordin ca toată garnizoana să stea la dispoziția d-lui primar. Eu garantez discrețiunea. Nimeni nu va ști de ce și pentru ce. Numai ofițerii vor fi inițiați puțin, spre orientare. Prin oraș nu vor circula decât doauă caraule, după cum se face obișnuit în toate duminecile.

Colonelul privi la cei dimpregiurul său, să vadă din fețele lor dacă sunt mulțumiți.

Președintele era pregătit să plece. Avea să meargă la Sibiu pentru câteva zile.

— După toate aceste, - zise el turburat — eu nu mai am, cred, nimic de făcut în această afacere. Eram de mult hotărât să…

- E peste putință, d-le președinte, îl întrerupse primarul, dacă până la trei ore trebile nu s-ar lămuri, eu am să arestez pe toți străinii aflători în oraș. Ș-apoi, mai-nainte de toate, depeșa trebuie s-o semnăm câteșipatru.

Primarul luă hârtia și în grabă scrise următoarea depeșă:

„Având destule motive de a bănui că, din cauze necunoscute, liniștea publică va fi turburată de populațiunea română din acest ținut, vă rugăm, cu supunere, să binevoiți a dispune să ne vină îndată un ajutor suficient pentru suprimarea revoluțiunii eventuale. Administrațiunea locală a luat toate măsurile spre a împedeca izbucnirea în seara de astăzi. ”

VIII

Expediind depeșa, primarul luă imediat cele mai necesare dispozițiuni spre a se informa despre mișcările românilor.

Mai-nainte de toate se informă de localul unde au să se adune românii, luă cunoștință de scopul adunării și de numărul celor adunați, ordonând să i se facă o listă cu numele celor mai notabili dintre dânșii. După toate aceste, luă dispozițiuni să se țină în vedere și să se observe toate mișcările lor.

Patru oameni de încredere se porniră pe dată călare să străbată împregiurimile orașului până la satele megieșe și să raporteze despre tot ce vor fi întâlnit, despre tot ce vor fi văzut.

Căpitanul primi ordinul să aresteze, dar fără zgomot, pe toți cei ce vor fi purtând arme în localuri publice.

Însuși primarul încălecă și făcu o revistă de-a lungul stradelor mai însemnate ale orașului.

Nimic neobișnuit. Cu toate acestea, nu ținea minte să mai fi văzut o mișcare atât de zgomotoasă în oraș. Nu întâlnea un om în cale-i fără să-l preocupe. Mai ales pe ulița mare, în apropierea bisericii și a școlii românești, se simțea turburat.

Din cele ce aflase din lista proprietarilor și mai ales de cele cuprinse în raportul căpitanului, bănuielile d-lui Féleki i se înfățișau atât de firești, încât nu se mai putea îndoi. Tocmai pentru aceea însă înfățișarea destul de obicinuită a orașului și aerul atât de nevinovat cu care îl salutau românii adăugau la îngrijările sale. Negreșit, gândea el, dintre români nu sunt inițiați în complot decât fruntașii, de la care atârnă voința celorlalți. În curtea școlii nu văzuse decât vreo treizeci de oameni, între care câțiva preoți și dascăli.

Toți aceștia erau din satele de prin pregiur, și fiecare din ei dispunea de o parte a satului; cu toate aceste, trebuie să afle ceva urme și dovezi. Planul este urzit cu atâta dibăcie - credea el - încât era cu neputință a străbate printr-însul. Aceasta-l dispera. În această stare sufletească se întoarse la primărie, unde îl așteptau mai multe raporturi și un ofițer de ordonanță.

IX

Între noauă și zece ore înainte de amiazi toți proprietarii caselor însemnate cu cruci roșii primiră următoarea adresă secretă:

„Salutare patriotică!

Astăzi dimineața s-a constatat că pe casa d-voastre, ca și pe alte case nelocuite de români, o mână necunoscută a făcut cruci cu cretă roșie. Atât aceste cruci roșii, cât și alte împrejurări ajunse la cunoștința acestui oficiu justifică bănuiala că populația română din oraș și dimprejur, agitată și amăgită de oameni ambițioși și răuvoitori, are de gând să turbure astă-seară liniștea publică.

Administrațiunea locală a luat toate măsurile cuvenite pentru asigurarea liniștei, făcând arătarea cuvenită înaltului guvern regesc al trebilor dinlăuntru și cerând ajutorul armatei.

Vă comunic aceste spre a vă scuti de orice grijă și a vă cere concursul patriotic în ceea ce privește susținerea ordinii!

Primăria a găsit de cuviință a lua următoarele măsuri și a vă invita să le respectați și să faceți ca ele să fie respectate de toți casnicii d-voastre:

1) Să păstrați cea mai adâncă tăcere despre toate cele privitoare la prezenta adresă, fiind încredințați de privegherea administrațiunii asupra tuturor mișcărilor din oraș și dimpregiurul orașului;

2) Să vă păziți de orice atitudine bătătoare la ochi și să stați cu toți casnicii d-voastre acasă; de altmintrelea, puteți să ieșiți la plimbare, ca în alte duminici, căci în cursul zilei securitatea nu va fi câtuși de puțin periclitată;

3) Să considerați de datoria d-voastră cetățenească a nu ieși și a nu permite casnicilor d-voastre să iasă din oraș, spre a nu da prin aceasta motive de bănuială, cu atât mai mult cu cât administrația nu garantează securitatea decât înlăuntrul barierelor orașului;

4) Astă-seară veți lipsi de la reprezentațiunea teatrală atât d-voastre, cât și casnicii d-voastră, fără să lipsiți însă a vă face pregătirile și fără să spuneți cuiva că nu veți merge.

Pe deplin încredințați de cumpătul patriotic al d-voastră, subsemmtul oficiu nu se îndoiește câtuși de puțin că va avea acest concurs al d-voastră. ”

Îndată după trimiterea acestei adrese, d. primar primi următoarea telegramă din Pesta:

„S-a dat ordin d-lui comandant din Sibiu, generalul baron de Laujfenteich, să se pună în înțelegere cu d-voastră, consignând, deocamdată, un regiment de infanterie și o baterie de artilerie. Vă cer imediat un raport detailat despre sitiuițiune. ”

Primind depeșa, primarul trimise îndată pe ofițerul de ordonanță la d-l colonel comandant și pe secretar la d-l președinte, spre a-i invita la consiliu.

Până la sosirea lor, primarul se așeză la masă și începu să citească raporturile intrate în absența sa, spre a-și aduna elementele raportului ce trebuia să înainteze guvernului:

„Noauă persoane au fost arestate pentru că s-au găsit arme asupra lor, doauă în oraș, patru în apropierea orașului, doauă s-au găsit într-un sat megieș și una în curtea perceptorului Constantin Bocesan. Toate aceste arestări s-au făcut fără nici un zgomot și aducându-se respectivii la primărie sub diferite pretexte, fără a bănui că vor fi arestați. ”

Primarul era mulțumit.

„În curtea bisericii s-au numărat peste trei sute de oameni, iar în curtea școlii, treizeci și opt. Între aceștia erau noauăsprezece preoți și doauăzeci și trei de oameni cu haine negre, dascăli negreșit.

În ulița Pârâid-de-Jos a fost o încăierare: cinci oameni din satul Gropile au bătut pe doi gardiști care intraseră la dânșii. Unul din gardiști s-a transportat la spital, iar cei cinci oameni s-au arestat. ”

— Nimic! nimic deosebit, zise primarul supărat. Dar să vedem pe celelalte.

Luă o altă hârtie. O coală întreagă scrisă! O desface și citește:

„Domnule primar,

În urma unui incident regretabil, petrecut astăzi între opt și noauă ceasuri pe ulița Pârâul-de-Jos, cinci persoane au fost arestate de poliția locală, ți anume: Petrea Vrănuț, Efiimie Cornuleț, Ștefan Repede; afară de aceștia, un fiu ți o slugă ai acestui din urmă, toți cinci din comuna Gropile. Această arestare a produs cea mai tristă impresiune asupra tuturor celor ce cunosc pe arestați, nu numai pentru că toți aceștia sunt oameni cu avere și capi de familie, veniți în oraș ca reprezentanți ai consătenilor lor, ci și pentru că ei au fost provocați prin insulte de către agenții poliției, ceea ce naște bănuiala că dinadins s-a căutat pretext pentru arestarea lor. Stând ca oamenii pacinici lângă trăsurile lor, ei au fost întâmpinați cu vorbe necuviincioase de către gardistul Kecskés Mdtyds, care a mers cu insultele până la a le atribui intențiuni revoluționare, amenințându-i că vor fi împușcați cu toții ca niște câni de români ce sunt. »

Primarul, aprins de mânie, se opri un moment.

- Suntem trădați! exclamă el, sculându-se desperat.

Apoi citi mai departe:

„ Veți înțelege, d-le primar, că asemenea vorbe necumpănite puteau prea ușor să provoace un răspuns tot atât de primejdios. Cu toate că arestații nu și-au pierdut cumpătul decât numai atunci când gardistul voia să pună mâna pe dânșii și când, durere, în înfierbântarea momentului, au trecut peste marginile în care ar mai putea fi dezvinovățiți. Vă rugăm însă să binevoiți a-i pune în libertate pe garanția noastră, a celor subsemnați; vă rugăm cu atât mai mult că, dinprotivă, s-ar justifica bănuiala că arestarea lor n-a fost decât o manoperă pentru împiedecarea reușitei Partidului Național, ceea ce ar agita spiritele și ar umplea populațiunea de indignațiune. ”

Primarul puse hârtia pe masă și se așeză obosit.

În acel moment intră colonelul.

X

În vremea aceasta orașul își schimbă fața. Îndată, dimineața, colonelul întruni pe toți ofițerii garnizoanei în cazarma cea mare.

- Domnilor!… Da! Domnilor —zise el adresându-se către corpul ofițerilor și oprindu-se un moment pe gânduri - este de prisos să vă vorbesc mai departe. Astăzi cazarma va sta ca în timp de asediu: veți sta cu toții în cazarmă, fiecare la compania sa; nu veți comunica cu nimeni în oraș și veți sta gata în fiecare moment să ieșiți la semnalul de alarmă. Cred că ne-am înțeles!

Ofițerii înțelegeau - după regulament. Colonelul le vorbise cu atâta răceală, încât nimeni nu bănuia nimic. Credeau că este vorba de vreo manevră de cazarmă. Dar tocmai pentru aceasta ofițerii erau supărați, căci, ziceau ei în gândul lor, pentru asemenea distracțiuni d-l colonel putea să-și aleagă o altă zi, nu chiar dumineca. Nimeni însă nu cuteza să zică o vorbă, ci fiecare își înghițea necazul.

Peste puțin timp s-adunară companiile și li se citi ordinul de zi.

În acest ordin însă erau doauă puncte foarte supărătoare: întâi, că numărul gardelor trebuia îndoit, ș-al doilea, că nimeni nu putea să iasă ori să intre fără voia ofițerului. Cazarma era închisă. Soldații vedeau în acest ordin o pedeapsă disciplinară. Ei erau supărați pe superiorii lor și mai ales pe sergenți, căci, după credința lor, aceștia vor fi urzit această măsură. Sergenții erau supărați pe ofițeri, și ofițerii, după cum văzurăm, erau supărați pe comandant. Astfel, în întreaga populație a cazarmelor era o fierbere tăinuită.

După trimiterea însă a ofițerului de ordonanță la primărie, tăcerea încetă. Această măsură neobișnuită îi făcea pe oameni să se întrebe ce o să iasă din toate acestea? Ce vrea ofițerul de ordonanță?

Oamenii se uitau cu aer de curiozitate unii la alții, dădeau din cap, dădeau din umeri și, în fine, începură a șopti în taină, adunându-se grămezi-grămezi, agitându-se din ce în ce mai tare.

Ce este aceasta? Ce o să fie? Pentru ce toate acestea?…

XI

Orășenii nu știau nimic de toate cele ce se petreceau în cazarmă. Ei erau ocupați cu pregătirile pentru teatru, încât nu le rămânea vreme să se gândească la cele ce se petreceau împregiurul lor.

Unii alergau în dreapta, alții în stânga; ulițile erau pline, piața bâjbâia ca un stup; prăvăliile erau îndesuite. Nu era numai duminecă, ci și o zi de serbare neobișnuită.

După noauă ceasuri dimineața, proprietarii de case primesc adresele secrete.

Ca printr-un ordin de comandă, ulițile se deșertară. Porțile și prăvăliile se închid una după alta. Pe la zece ore ulițile erau părăsite. Numai pe ici, pe colea se mai zărea câte un slujbaș al primăriei, câte un om care nu știa nimic de cele ce se petreceau, ori câte unul care se grăbea în fuga mare a sosi cu o clipă mai curând acasă.

Înfățișarea orașului era ca în ziua de Paști, când toată lumea e la biserică.

Adresa secretă a primarului a avut drept efect tocmai ceea ce voia să înlăture: ea a produs o panică în tot orașul.

Bărbații erau serioși, îngrijați, furioși sau exaltați. Femeile plângeau, și multe din ele leșinau. Toată lumea își ieșise din fire. Nu mai știau ce să facă, cum să scape, unde să fugă, unde să-și ascundă comorile. Se certau, se acuzau unii pe alții, învinovățeau administrațiunea, osândeau guvernul și blăstămau pe români; prea puțini aveau încredere în ocrotirea puterii publice; cu atât mai mic era numărul acelora care, citind și recitind adresa secretă, nu puteau deloc s-o înțeleagă și se îndoiau că pericolul ar fi atât de iminent. Cu toate acestea, ei aveau dinainte-le adresa primăriei, vedeau crucile roșii și mintea li se oprea în loc. Cei mai mulți nu făceau nimic; unii, mai șireți, ieșeau pe uliță, priveau în dreapta și în stânga, și când credeau că nu-i vede nimeni, ștergeau crucile roșii de pe pereții lor. În scurtă vreme mare parte din crucile roșii erau rase cu cuțitul ori spoite cu var.

Cei mai fricoși să hotărâră să fugă. Pe drumul despre Sibiu, în interval de o oră, ieșiră noauă trăsuri încărcate; oamenii mai serioși însă alergară îndată la primărie, spre a se încredința înșiși despre situațiune; iar alții se grupau cu amicii lor la locuri anumite, spre a se sfătui.

Pe cât de părăsite erau însă ulițile, pe atât de mare era îmbulzeala la biserica cea românească și la școala de băieți.

Nu era suflet de om care să fi lipsit azi de la biserică.

De câteva zile se făcuseră pregătiri pentru ziua de astăzi.

Încă de ieri după-amiazăzi sosise comisarul consistorial, părintele asesor metropolitan, dimpreună cu alte persoane mai însemnate din Sibiu, căci azi avea să fie alegere de protopop.

Mare pane din delegații satelor au venit de ieri seara; ceilalți au sosit astăzi dimineața: numai preoți, dascăli, notari și săteni de frunte.

Erau doi candidați, dintre care unul administrator protopopesc. La sfânta liturghie aveau să slujească împreună, să-i vadă poporenii și să-i cunoască pe amândoi. Afară de aceasta, la „chemarea Duhului Sfânt” avea să pontifice părintele asesor metropolitan, va să zică trei protopopi, asistați de noauă preoți, adecă în total doisprezece duhovnici. În fine, școlarii aveau să țină corul și cei mai vestiți cântăreți dimpregiur să țină strana. Avea să fie o zi cum n-a mai fost, cum nu s-a mai pomenit în acest oraș.

Încă de dimineață erau pline nu numai biserica, ci și curtea bisericii.

Oamenii stăteau de vorbă și, ca totdeauna la asemenea ocaziuni, se împărțeau în doauă cete. Unii erau pentru un protopop, alții pentru altul. Cei mai mulți însă stăteau nehotărâți, așteptând să-i vadă pe amândoi la altar.

Dară partea cea mai luminată și mai ales delegații și-au luat o poziție față de candidați. Ieri seara se ținuse la școală o întrunire în care însă oamenii nu s-au putut înțelege. Toți admiteau că părintele administrator cântă și vorbește mai frumos, dar se bănuia că el ar fi având relații cu maghiarii. Așa fiind, partida națională îl considera drept renegat și lupta din răsputeri, pe față, contra lui.

Cu cât se apropia alegerea, cu atât creștea și agitația. În cursul sfintei liturghii oamenii și întrau, și ieșeau din biserică; vorbeau încet; p-afară se și certau; fiecare se silea să întărească pozițiunea candidatului său. De când au intrat însă în sfânta liturghie, partida părintelui administrator părea că crește. Glasul părintelui străbătea ca un fior prin mulțime; pe lângă aceste, era un om înalt și frumos, pe când concurentul lui părea un popă de la sate pe lângă dânsul… Partida națională se agita cu atât mai mult în fața criticei pozițiuni a candidatului său.

Deodată, unul câte unul, oamenii încep să iasă din biserică… Șoapte, zgomot… vorbe aprinse… Într-o clipă se răspândi vestea că poliția ar fi arestat pe trei dintre delegații Partidului Național.

Câțiva inși alergară la primărie și se întorc turburați înapoi. Agitația crește ca un roi, și în scurtă vreme nimeni nu se mai îndoiește că părintele administrator s-a pus în înțelegere cu maghiarii. Atunci partida lui se reduce abia la vreo zece oameni, care îl cunoșteau mai de aproape. Aceștia, simțând pe dată greutatea situațiunii, se hotărăsc și adresează acea petițiune primarului prin care cereau libertatea arestaților pe garanția lor.

Purtătorii petiției se întorc fără rezultat, căci primarul nu era la primărie. Dânșii însă asigurau că arestații vor fi liberați pe dată.

Acum însă nici libertatea arestaților nu mai putea domoli spiritele. În altar preoții scurtau textul liturghiei; în strană dascălii schimbau tipicul; toate mergeau numai de-a valma.

Mai-nainte de zece ceasuri liturghia se sfârși și lumea ieși toată în curtea bisericii. Bărbați, femei, copii, cu totul ca trei mii de suflete, se mișcau în amestec agitat prin curtea cea mare; bărbații discutau înfierbântați, femeile steteau timide, iar copiii săltau și țipau, dezmierdați de acest zgomot. Unii voiau una, și alții voiau alta; unii propuneau, alții nu primeau; era o fierbere grozavă, în care nu puteau ajunge la nici o hotărâre. Unii ziceau că ar fi bine să meargă cu toții la primărie și să nu se miște din loc până nu vor izbuti să libereze pe cei arestați; dar acum nu mai era vorba de arestați; vorba era de insulta ce li s-a făcut. Au fost numiți „revoluționari”, au fost numiți „câni de români”. Toți doreau o răzbunare.

În această învălmășeală, un om de statură mai naltă se ivește pe treapta cea mai înaltă de la întrarea bisericii. Este advocatul Romulus Tiberian.

- Fraților! strigă el cu glas răsunător.

Într-un moment oamenii făcură roată împregiurul lui și zgomotul amuți.

Toți ascultau, căci în această încurcătură toți simțeau trebuința să audă o părere lămurită.

- Fraților, cuvântă din nou oratorul. Nu e nimeni între noi care să nu fie întristat văzând că în această zi, ce pentru noi constituie una din cele mai frumoase sărbători, nici unul măcar din cetățenii maghiari n-a găsit de cuviință a se face părtaș la bucuria noastră. Ne revoltă când ura lor merge până a ne insulta, numindu-ne „revoluționari” și „câni de români”, întărâtând astfel pe câțiva frați de ai noștri și în urmă arestându-i.

Toate aceste nu puteau și nu pot avea alt scop decât să agiteze și să turbure armonia între noi și să ne provoace la (apte nechibzuite.

Ei caută pretext să împedece alegerea de astăzi și să ne compromită în fața lumii. Orbiți de pasiune, ungurii nu prevăd urmările ce pot avea atari măsuri nechibzuite, nu vor să se gândească la răzbunarea ce poate cădea asupra lor întărâtând pe pacinicii români. De aceea să ne arătăm mai tari decât dânșii, să nu ne lăsăm să ne amăgească și să păstrăm cumpătul, căci numai astfel putea-vom păstra demnitatea noastră. Dar trebuie totodată, nu ne este permis să trecem cu vederea insulta ce am suferit în ziua de astăzi: să cerem satisfacție; dar să o cerem acolo unde ne este sigură speranța să fim ascultați. Fraților, fiți liniștiți și să urmăm a încheia în liniște ziua de astăzi…

Înălțatul împărat a fost totdeauna ocrotitorul nostru: îi vom așterne și de astă dată plângerea noastră prin o deputațiune!…

Tiberian voia să-și urmeze discursul, dar mulțimea începu să strige și să se miște exaltată. Oamenii își aruncau pălăriile în aer, cădeau în genunchi și își făceau cruce, binecuvântând pe împăratul.

Cu toate aceste, spiritele continuau a se agita și setea de răzbunare se aprindea din ce în ce mai mult.

XII

Pe când românii parte stăteau turburați în curtea bisericii, parte discutau serioși în localul școlii, orașul tremura, cazărmile fierbeau în ascuns, primarul buiguia tot în ascuns, indecis, în comisia permanentă, iară el, nenorocitul urzitor al acestei situațiuni, Féleky Zoltán, umbla, ca ieșit din fire, pe strade. După ieșirea sa de la primar, el deveni gânditor. Comunicând unui cerc mai larg ideile și temerile sale, ele perduseră o parte din farmecul lor. Traversând ulițile, el vedea trecând oameni ca de comun pe lângă dânsul, și oricâtă osteneală își dădea, nu mai putea citi pe fețele lor prevestirea unei zile de grozăvii. Toate păreau ca alte dăți.

Sosind acasă, Zoltán întreprinse o plimbare pe podeala casei, gânditor, neliniștit, frământându-se în lupta cu cugetările sale. Parcă nu putea înțelege de unde și până unde un pericol atât de iminent! Mintea îi sta pe loc, și el nu se putea nici într-un fel decide. Se lăsă dar în voia întâmplării.

El primi adresa secretă a primarului și, citind-o, tremura ca o frunză de plop. I se părea prea serioasă această adresă, prea plină de prevestiri și oarecum prea afară de orice asemănare, își înfățișa efectul ce trebuia să producă în oraș, spaima, încurcătura, nenorocirile și toate urmările ei…

- Dar nu e cu putință! strigă deodată, cuprins de agitare. Este o încurcătură.

Și zicând aceste, își luă pălăria și ieși, ca turbat, pe stradă, fără să știe însă unde o să meargă. Vedea clar că nu poate să fie, și totuși nu înțelegea pentru ce nu ar putea fi; simțea însă, oarecum, că nu poate să fie…

„Nu! își zise el din nou. Nu se poate», și se hotărî să meargă la primărie, să împărtășească primarului această convingere a sa… Pe drum el se hotărî să meargă mai întâi la prietenul său, spre a se înțelege cu dânsul, și pe urmă să meargă împreună la primărie. Se întoarce și își schimbă direcția. Dar când se apropie de casa prietenului, se opri pe loc.

„Ce să caut la el? Ce-mi poate spune el? Cu ce mă poate lumina el?… « și cu aceste reflecțiuni se întoarse și se hotărî să plece de-a dreptul la biserica românească.

„Da, — își zise el - îi voi întreba pe ei înșiși, pe români, să-mi spună: pentru ce au făcut aceste cruci? ce vor? ce fac? ce gândesc? »

Astfel o porni spre biserică.

Vro zece minute Zoltán străbătu cu pași repezi stradele una după alta. Toate erau deșerte, casele închise, oamenii numai pe ici, pe colo, cu aerul îngrijării pe față; întreaga înfățișare a orașului îl turbura. În sfârșit zări în depărtare o patrulă: patru soldați și un sergent. Un fior rece trecu prin vinele lui. Ce vor acești oameni? Ce caută?

XIII

Era însă în oraș un grup de suflete care nu știau nimic de toată această încurcătură: actorii, dimpreună cu tot ce era în hotel… Dar… aci s-au fost îngrămădit alt fel de necazuri.

Deja des-de-dimineață directorul Kósza Bandi înghițise la necaz, încât i se amărâse ziua chiar din revărsatul ei.

Lógó Marczi plecase la Bălgrad ca să pregătească localul, locuințele și publicul. Și el a cerut să cheltuiască pe drum mai mult decât i se cuvenea.

După aceasta avu ceartă cu purtătorul de afișe. Dar se debarasase și de acesta… Vorba era acum de repetiție. Dar aceasta nu se putea ține până să se întoarcă băiatul trimis după actori. Erau noauă și jumătate trecute. Băiatul nu mai venea.

În fine băiatul se întoarce. El spune că un actor e beat, altul s-a bătut astă-noapte și i s-a spart capul etc… lucruri în urma cărora repetiția era cu neputință.

- Să fiți ai dracului cu toții! strigă directorul desperat.

Preste puțin, însă, el se mângâie, zicându-și: „Mai este vreme până deseară». În acel moment intră Peti, afișierul, sfiicios, cu afișele subțioară.

Amândoi, directorul și afișierul, se uită îndelung unul la altul.

- Ce? cum? răcnește directorul ca turbat. N-ai împărțit afișele?

- Stai, d-le director, stai, răspunde băiatul tremurând. Sunt închise toate casele la care aveam să duc afișele. În zadar am bătut la uși… Nimeni nu era acasă, sau nu voiau să-mi deschidă ușa.

- Ești un dobitoc și jumătate! răcni din nou directorul.

- Ba ești dobitoc d-ta!, răspunse băiatul impertinent.

Și apoi ceartă, și apoi înjurături, până când Peti, băiatul, sfârși prin a-și cere cei 80 de creițari, plata purtării afișelor. Directorul pretindea ca mai întâi de toate să împartă afișele. Vorbă din vorbă… una mai blândă, una mai aspră.

În sfârșit băiatul iarăși plecă să poarte afișele, iar directorul Kösza Bandi se așeză la o masă și-și ceru o litră de vin…

Împărțitorul lua iarăși ulița de-a lungul, cu afișele, și, trecând din cotitură în cotitură, deodată zări mulțimea adunată în curtea bisericii românești, și apucă într-acolo.

În aceeași vreme Zoltán venea din direcția opusă, și patrula, pe care el o pierduse din vedere, venea pe o ulicioară strâmtă de la deal la vale. Cam în același moment sosiră toți trei din trei părți înaintea bisericii.

Mulțimea se mai liniștise puțin după ce ascultă cuvântarea oratorului Tiberian. Dar tot mai erau grupe de oameni ce păreau nemulțumiți și discutau cu foc între dânșii. Cea mai mare parte însă era mai mult decât mulțumită, era veselă, căci i s-a dat prilej să râdă de unguri.

- În ciuda lor, chiar în ciuda lor, vom face cum ne-o plăcea! suna din toate părțile și între acesteau pregăteau ședința.

În apropierea uliții vreo doauăzeci de tineri stăteau grămadă.

Unul propune să ia o muzică, să străbată cântând toate ulițile, până târziu noaptea. Altul propunea să cumpere masalale și să facă o demonstrație cu ele noului ales, noaptea târziu, când maghiarii se vor fi culcat. Ei discutau, dar nu se puteau decide nici într-un fel. Numai asupra unui punct se înțelegeau cu toții: că trebuie făcut ceva. Atunci sosi și Peti, afișierul, și se opri înaintea oamenilor cu afișele subsuoară.

Unul dintre tineri se apropie de dânsul și-l întreabă ce are subțioară?

- Afișe - răspunse el, dându-i o foaie - afișe pentru teatru.

- Bravo! zise acesta. Și întorcându-se spre trupă: Teatru, strigă el, teatru maghiar! Astăzi seara ne ducem cu toții la teatru.

- Bravo! ne ducem la teatru! strigară mai mulți.

- Mofturi! observă unul dintre ei, cu aerul mai serios. Credeți că este ceva de acel teatru?

- Tocmai pentru aceea! Cu atât mai bine. Vom merge să-i necăjim pe unguri, să râdem de ei…

- Bravo! strigară toți, și într-o clipă năvăliră asupra afișierului, apucându-i toate afișele de subțioară.

Afișierul rămase turburat privind la oameni, care făceau haz cetind afișele.

- Domnilor, - zise el, în fine, sfiicios - sunt cruci roșii pe casele d-voastre?

Zoltán, care era și el de față la toate acestea, îngălbeni, apoi roși și începu să tremure.

- Cruci roșii?! strigă el. Cum cruci roșii? Cruci făcute pe părete cu cretă roșie? Ce știi d-ta despre ele?

Toată lumea se adună împregiurul lui.

- Da, cruci roșii! răspunse afișierul. Lógó Marczi, mai-nainte de a fi plecat la Bălgrad ca să pregătească cele de cuviință pentru trupă, mi-a însemnat toate casele la care am să duc afișe cu cruci roșii, cruci făcute cu cretă roșie.

Zoltán stete un moment încremenit. I se oprise respirația, era sa cadă de pe picioare.

- Domnilor!, strigă el deodată. N-are să fie revoluție! N-avem să fim uciși! Eu sunt un mizerabil! Să mergem Ja primărie… Și zicând aceste, începu să fugă spre primărie, strigând neîncetat: „Trăiască patria! Trăiască libertatea! Trăiască frățietatea! “.

Toți câți îl vedeau și îl auzeau alergau după dânsul, crezând că e nebun.

În câteva minute ulițile despre primărie erau pline. Era o învălmășeală care avea înfățișarea unui asalt asupra primăriei.

Deodată se aude o împușcătură din curtea primăriei.

În acel moment tobele și trâmbițele dau semnalul de alarmă în cazarmă, și din turnul bisericii ungurești clopotele anunță pericolul suprem.

- E foc! e foc! s-aude din toate părțile, și oamenii fug înspăimântați, fiecare încotro i se pare că poate fi focul. Cei mai mulți își urmau pasul spre primărie.

XIV

Sosind la primărie, Zoltán găsește porțile închise. Tobele, trâmbițele, clopotele, strigătele oamenilor și porțile închise îl desperau.

- Deschideți porțile! strigă desperat. N-are să fie revoluție. Actorii au făcut crucile roșii. Românii n-au să ne ucidă.

În zadar, porțile nu se deschid. Mulțimea, auzind și ea tobe, trâmbițe, clopote și văzând porțile închise, începu și ea să se aprindă. Auzea vorbindu-se de revoluție, de moarte și de cruci roșii; auzea și nu înțelegea nimic din ceea ce vedea, din ceea ce auzea.

Zoltán zbiară, țipă, dar în zadar. În momentul acesta apare în cellalt capăt al străzii o trupă de soldați pe deplin armați. Sunt doauă companii, cu maiorul Vutkevich, călare, în frunte.

Lumea vede și rămâne uimită.

Tot în această clipă se deschide o fereastră, și primarul se ivește, palid ca ceara, în fața mulțimii.

- În numele legii - strigă el cu glas tremurător - vă provoc să vă depărtați, să vă duceți fiecare pe la căminele voastre, ori dacă nu, ordon armatei să dea foc.

Uimirea mulțimei crescu și mai mare.

- Domnule primar! strigă Zoltán răgușit. N-are să fie revoluție! Crucile roșii sunt făcute de către actori!

- Cum sunt făcute de actori?! strigă primarul încremenit.

Apoi roșește ca un bujor, acuși iară îngălbenește ca ceara; stă nemișcat ca o stâncă și nu mai poate spune un cuvânt; vede mulțimea adunată în fața porților închise, vede armata apropiindu-se cu pași măsurați, aude clopotele și trâmbițele, vede, aude și nu știe dacă toate acestea sunt realitate, ori este numai vis.

- Să se deschidă porțile! strigă deodată cu glas înăbușit primarul, retrăgându-se de la fereastră.

Peste un ceas, ulițile erau pline ca stupul și orașul avea înfățișarea unei case de nebuni.

De la primărie ieșea o ceată ca doauă mii de oameni înaintând de-a lungul stradei mari spre biserică. În frunte pășeau doi stegari cu stindarde naționale triculore ce fluturau în aer; între ei, primarul, cu consilierii săi. După ei urmau arestații, orchestra cântând Marșul lui Rákóczy, și mulțimea era entuziasmată.

O altă ceată ieșea de la biserica românească.

Părintele administrator a fost ales prin aclamațiune. El pășea în fruntea mulțimii, între doauă steaguri, urmat de o mulțime entuziasmată și de o muzică ce cânta Marșul lui Mihai Viteazul.

În piața cea mare cetele se întâmpinară cu strigăte entuziaste.

Oamenii cântau, râdeau, plângeau, jucau, se îmbrățișau, își cereau iertare, promițând a nu mai trăi izolați unii de alții, încredințându-se că nu mai au de ce să se teamă unii de alții și de ce să se urască, și astfel petrecură până seara împreună.

Seara se aprinseră masalalele și orașul răsună până la miezul nopții.

Mai-nainte de a se culca, primarul adresă guvernului următoarea depeșă:

„Grație patriotismului românilor, în oraș domnește cea mai deplină armonie. ”