Cronici literare

Jump to navigation Jump to search
Cronici literare
de Ion Luca Caragiale


Vreți cronică literară?...[modifică]

L-ați cunoscut, mă rog, pe celebrul Christorian, acel geniu rătăcitor, flagelator în versuri al vițiurilor, ce, din nenorocirea umanității, au bântuit și vor bântui etern societățile?

L-ați cunoscut?... Da?... Așa este că era nostim cu verva lui detractoare?

Ce geniu!Ce monstru de geniu!!!!

Uite, vă asigur că peste câteva sute de ani, când cine știe ce va mai fi prin aceste locuri, unde astăzi se rădică mândra noastră cetate, micul Paris al Orientului, când se va omeni de Pasagiul Român și de admirabila lui arhirectură, cum se pomenește azi de Grădinile Suspinse ale Semiramidei[1], poate că amintirea se va datori în mare parte celebrității lui Christorian și atâtor alții de specia sa.

Da, doamnelor și domnilor; Bucureștii — dacă nu mă-nșel — este fericita lui patrie.

– Cum se poate, — vor striga depărtatele generațiuni cârcotașe și neîncrezătoare - Bucureștii era patria acestui Homer al satyrei?

– Da, amabili descendinți — va răspunde Chronica, — așa era măreața cetate binecuvântată de Omniputintele[2]: fecunda mamă a geniurilor, și drept probă vă voi da și un alt esemplu:

Era pe atunci, în Francia, un poet, nici prea-prea, nici foarte-foarte, anume Lamartine, care voia cu orice preț să treacă de geniu. El moare după ce dotează literatura țărei lui cu nenumărate volumini. Patria îl glorifică. Universul îl admiră. Pentru nenorocirea lui însă, iată că cetatea Bucureștii, geloasă de gloria francesului, scoate la lumină pe Aamsky[3], un geniu cu picioarele strâmbe, vorbind pe nas într-un dialect cât se poate mai curat românesc, și d-o dulceață de caracter estremă.

Aamsky - care mai târziu muri în floarea tinereții, prăpădit de fatigele[4] infernali ce-i impuseseră redacțiunea ziarului „Dâmbul" (nume împrumutat de la un fluviu ce curgea la marginea cetății Ploiești, numai când ploua 6 săptămâni d-a rândul), sacrificându-și precioasa lui viață pentru mărirea politică a patriei - Aamsky, zic, publică o cărticică de poesii sub titlul de Primele gângâneli ale puiului mamei... Acum, așa este că astăzi, peste atâtea mii de ani de atunci, nici nu v-ar fi plesnit prin cap că a esistat vrodată un anume Lamartine, care, drept vorbind, nu plătea mai nimic; în timp ce numele de Aamsky răsună și va răsuna cât lumea de la Soare-Răsare până la Soare-Apune.

Nu uitați, bunii mei cititori, că cele de mai sus nu sunt decât numai și numai o convorbire ce va avea loc în anul grației 12.714.

Să revenim la Christorian. Deși am început cu dânsul, voiam să termin prin altcineva.

Saltă de bucurie, fericită cetate Pitești!! și nu fi geloasă deloc pe celebritatea Bucureștilor căci, dacă Cetatea-Capitală se glorifică de versurile lui Christorian, tu te vei înălța cu proza unui alt geniu pot zice d-aceeași forță, însă de un alt genere[5].

Geniul din Pitești este sumbru, nervos, concis, sentențios, mușcător, răutăcios. El nu scrie în cărți sau în foi periodice; el scrie în foi volante. Voiți un specimen din scrierile lui nemuritoare, domnilor? Da?... Ei bine, vi-l dau, cu condițiunea ca doamnele să nu se supere. Îmi promiteți, doamnelor, că, orice s-ar zice despre domniele-voastre, veți fi așa de bune și nu vă veți supăra? Primiți? Atunci primesc și eu, însă pentru respectul ce se datorează geniului, reproduc scrierea cu inovațiunile de ortografie și punctuare ce autorul voiește a introduce în literatură; căutați de vă obicinuiți cu dânsele, căci poate, pe venitor, vă voi face plăcerea a vă mai da și alte producțiuni d-ale geniului din Pitești. Iată d-astă dată acea despre care am vorbit:

COCURI ȘI RĂSCOCURI

Această pernicioasă șl ridiculă coaffură, diformă cele mai simpatice și gracioase mine feminene june, representândule cu câte 2 capete la un loc ca emblema cesaro-regală.

Pernicioasă zic că, multe capete ce le au purtat au dobândit inflamațiune din părul ce s-au zis a fi de la repausare, în fine au lepădat bărbații ișlicele și sub oarecare altă formă și materie, le au luat sexul faible[6] din slăbiciunea consorților — încât pentru esageratele și degutantele[7] sacuri atârnate de robe zise jupe, și pentru nu mai puțin esagerata și nesuferita șhosură[8] polonă, am să vorbesc mai la urmă.

Pitești (15 aprilie) 1874"

Thoma Conțescu

Cronică literară [Desigur, știți ce va să zică...][modifică]

Desigur, știți ce va să zică un autor de predilecțiune; asemenea nu mai încape îndoială că fiecare dintre d-voastre are unul.

D-ta, iubite cititor, ai pe Aristotele; vecinul d-tale are pe Voltaire; amicul d-tale, pe Racine; fratele vecinului, pe Lesage; nepotul său, pe Alfred de Musset; vărul lui, pe Dante... D-ta, amabile cititore, ai pe Lamartine; verișoara d-tale are pe Petrarca, și fiie-sa, pe d-na de Staël... și așa mai încolo.

Fiecine, deci, își are autor de predilecțiune pe câte unul din cei trecuți la lista ființelor escepționali cari au făcut onoarea generului uman și al căror nume este, mai mult sau mai puțin, cunoscut de lume sau de o parte din lume.

Ei bine, eu - permiteți-mi o clipă să vă vorbesc de mine — fac prinsoare că nimeni nu ar fi-n stare să ghicească pe autorul meu de predilecțiune.

Trăiește; este în floarea tinereții, tocmai când se coace talentul.

Fiți buni, mă rog, și m-ascultați; despre dânsul am astăzi să vă vorbesc. Voiți să-i faceți cunoștința?... Îmi faceți o nespusă plăcere dacă-mi dați voie a vă servi în aceasta de intermediar.

Iată:

Ca fizic, închipuiți-vă un băiat cât se poate de bine, afară de o cam prea dezvoltată porțiune de cărnuri, ce[e]a ce, cum zic unii, denotă, în rațiune dreaptă, lipsa substanței neponderabile care, dupe metafisiciani, constituie, împreună cu materia, ființa umană completă.

Ca morale, este un june plin de talent și viitor, o stea care promite, un soare pentru cerul întunecat al literaturei contimpurane, un fel de cap de școală, o producțiune fenomenale a timpului nostru, atlet în stil și revolutionar în Republica literelor. Este adevărat că n-a studiat decât vro patru clase primare, dar tocmai aceasta este marele cuvânt pentru care dânsul e revoluționar în astă Republică nenorocită.

Da, doamnelor și domnilor, el a fost unul dintre acei ce au împlântat cu triumf în librăriile noastre stindardul nelimitatei libertăți literare. Pot încă susține că dacă nu ar fi esistat el și alte capete de specia lui, am fi avut, poate, nefericirea d-a vedea domnind și astăzi, în toate producțiunile noastre literarii, absurda tiranie a Gramaticei și stupida supunere la datele și spusele Istoriei.

Autorul meu de predilecțiune-și publică operele numai o dată pe an, în volume cari, pe lângă toate cele necesarii unui Calendar, mai conțin și o mulțime de poezii populare și anecdote foarte amuzante... Copiez testual frasa subliniată dupe frontespiciul ilustrat al uneia din anualile lui producțiuni.

Ce stil are băiatul ăsta! ce vervă! ce invențiund ce concepere! ce originalitate! ce noi resorturi literare!...

Și să nu turbezi de mânie când cugeți că sunt guri rele, invidioși și ignoranți cari spun că romanurile lui istorice și sociali sunt niște nefericite traducțiuni, schiloade plagiaturi?! Au inventat fabule nedemne ca să-l discrediteze; au spus că este ieșit din sărite, că-i lipsește ceva, că pare a fi capiu; și toate astea, pentru ce? pentru că umblă cu gâtul cam strâmb și privește cu ochii jumătate închiși, clipindu-i cam prea des.

Ce calomnii! Auziți cum cutează profanii să vorbească de autorul meu de predilecțiune?!

Nu aibi teamă, favoritul meu autor, grație darului cu care te-a hărăzit sântul hram al bisericei Icoana, unde se zice că ai priimit botezul, tu te-ai rădicat mai presus de orice critică sau calomnie.

Va veni, te asicur eu, timpul frumos când, pe cea mai mândră dintre piețele cetății noastre, se va rădica bustul tău... Uite! pentru admirațiunea ce-ți port, lasă-mă să fac eu, în treacăt, proiectul viitoarei tale statue:

Bustul tău — în grăsimea naturale cred că e destul — așezat pe un pedestal superb de marmoră antică galbenă; de jur împreju[ru]l pedestalului, spre amintirea servicielor enorme ce ai adus pentru progresul Almanchului în România, să se vadă, săpate în litere de aur, cele douăsprezece semne ale Zodiacului împărțite pe anotimpuri, împreună cu sărbătorile și târgurile principali de peste an, precum și cu tasele telegrafo-postali. În față, un calendar perpetuu de carton a la maior Papasoglu[9], edițiune de lus, care, prin un ingenios resort mecanic, să arate cu 140 ani înainte, fasele lunare, eclipsele și schimbarea timpului...

Da, grațioșii mei cititori; nimic mai meritat și mai nemerit, și mă felicit că am conceput proiectul de mai sus; eram dator s-o fac, pentru că numai eu știu câte momente de fericire m-a făcut să gust autorul meu de predilecțiune când am cetit picantele lui nuvele și nuvelete...

De ace[e]a am ținut să-i aduc sincera-mi omagine în aceste modeste rânduri de cronică literară, cărora grațioasa ospitalitate a „Ghimpelui" le permite a vă ocupa câteva momente.

– Toate bune, veți zice; însă ai uitat să ne spui numele autorului d-tale de predilecțiune.

– Mii de scuze, doamnelor și domnilor; vă mărturisesc că, din distracțiune numai, mi-am uitat această datorie, pe care, dacă nu mi-am împlinit-o de la început, țin mult a mi-o împlini terminând.

Voiți să aflați numele lui?...

Se numește Popnedea.

Cronică literară [jurasem că nu voi mai lua...][modifică]

Jurasem că nu voi mai lua pana în mână pentru a scrie umilitele mele cronici, spre a nu rădica asupra capului meu, ca mai zilele trecute, urgia nu știu câtor părechi de rime tot una și una.

Am pățit-o și n-aș mai vrea să o pățesc iarăși.

Mărturisesc că eu am fost culpabile. Într-un moment de uitare, am cutezat să arunc o glumă profană asupra numelui său. Înțelegeți bine că este vorba de tânărul Aamsky.

Recunosc deci că sunt dator să fac o amendă onorabile contelui de Geniadevsky. Nu vă mirați, doamnelor și domnilor, de acest nume nou; este numele lui; un nume pe care l-a luat de nevoie în călătoriile lui sentimentali, în espedițiunile lui byroniane. Nu ne-ar fi permis să ne închipuim că dânsul, care este tipul modestiei încarnate, a alergat la titula de nobilitate pentru paradă sau ciocoism. Din contra, zic ceva mai mult: poate nu și-a zis comte decât pentru a proba lumei, înc-o dată, că titulele de nobilitate nu opresc pe tinerii de calibru său a fi liberali sau democrați. Da! Mirabeau si Rochefort au avut fiecare titule nobili, și aceasta nu i-a împiedicat d-a fi ceea ce toată lumea știe: tribuni iluștri ai poporului.

Și-apoi, chiar dacă n-ar fi așa, trebuie să i se ierte totul pentru frumusețea numelui: Comtele de Geniadevsky.

Vedeți, doamnelor și domnilor, ce bine este să-și serve cineva singur de naș, dupe nopți întregi de meditare și combinațiune asupra numelui ce trebuie să-și dea. Ba nu, zău, să lăsăm și glumă și tot; aflați-mi ceva mai nemerit. Sfidez pe toți comții de pretutindeni s-aibă o titulă mai nobile, mai sonoră, mai poetică, mai caracteristică și cu o semnificație mai vastă.

Ia bine seama, iubite cititor, cum, prin o coincidință fericită, — care te face să presupui neapărat amestecul Providinței la făurirea acestui nume — primele trei silabe ale comției arată, scurt și coprinzător, ce-i plătește osul contelui: Geniadevsky... Genia... Geniu!

Dupe această incroducere esplicativă neapărată cititorului — fiindcă mai nimini nu te cunoștea pe aci de comte, — permite-mi, nobilele și genialele meu gentilom de Geniadevsky, a m-adresa d-a dreptul ție. Ascultă-mă cu atențiune; voi să-mi repar o culpă pentru care am fost teribile pedepsit citindu-ți versurile ce mă flagelează fără pietate.

Sunt criminale, o recunosc. Știu c-ai avut dreptate să te-nfuriezi asupră-mi, văzând că te numesc june geniu cu picioarele strâmbe; însă nu meritam aspra-ți sentință; oricât de gravă mi-ar fi fost crima, tot trebuia să admiți în favoare-mi și oarecari circumstanțe atenuanți. Îți jur că figura de retorică cu care te-am rănit și care m-a făcut condamnabile am întrebuințat-o, numai prin o eroare funestă, la propriu, pe cât timp eram decis a o întrebuința la figurat. Am voit să spui că aripele geniului tău june sunt strâmbe, cum sunt aripele tutor puilor de curând ieșiți din ghioace, iar nicidecum să atribui fisicului tău această calitate rară în climatul nostru.

Dupe ce, în sentința ce mi-ai dat, te dai frate de cruce și suferință cu reposatul Lord Byron, mă numești invidios. O! iubitul meu de Geniadevsky, cine dracul ți-a vârât în minte ideile astea betege[? ] Tu să fi invidiat! Cine ar cuteza să te mai invidieze? Eu? Să mă păzească toți sânții din calendar! n-am gândul tatii. Tu ești mai presus de invidie. Mărirea geniului tău, comte, nu mai dă loc nici chiar invidiei. Zi admirațiunea, respectul, venerarea, dar nu invidia, care, șchioapă și neputincioasă, nu te poate urma acolo unde te duc aripele geniului.

Și, chiar așa d-ar fi! Admit, pentr-un moment invidia - nu însă din parte-mi, te rog s-o crezi! — Cu ce-ar putea invidioșii oare să mi te atingă?

Să-ți împute că nu știi gramatica, ortografia, punctuarea? Dar nu știu dânșii că lucrurile astea nu se-nvață în clasile primare, ci pe pământul clasic al țării lui Tasso, de unde ți-ai datat neasemuitele tele bucățele poetice?

Să te tracteze ca p-un poet de contrabandă, intrat, fără știrea lui Dumnezeu și a sânților, în Republica literilor, ca mulți alții, în un timp când astă sărmană republică nu posede nici o vamă? Să-ți spuie că poesiile tale sunt niște nefericite fleacuri, niște provenințe nesărate de bucătărie poetică, niște nimicuri debitate în dialect meschin și în un metru hodorog? Însă nu recunosc dânșii că nu vor trece nici două secole și vei fi tradus în toate limbele globului și dat spre studii în Universități ca model non-plus-ultra de clasicitate?

O! nu invidiez geniul tău măreț, cum îți place să crezi; poate că dacă n-ar fi așa de măreț l-aș invidia! Ce[e ] a ce invidiez eu la tine, ilustre comte, este modestia ta proverbiale, care te face să-ntrebuințezi, în câteva linii din „Dâmbul" tău, de câte trei ori fiecare caz al pronumelui de persoana întâia singulară. Cu ce simplicitate în adevăr atică zici tu: „Eu, domnilor, lupt, căci pentru mine, ideea mea... "sau „poesiile mele inedite", ori „eu mă sacrific, domnilor, c-așa-mi place mie; așa sunt eu, pentru patria mea..."

Convinge-te deci c-ai fost prea aspru pentru mine când m-ai numit invidios. Eu, vezi, sunt sincer; n-am spus tot. Mă muncea conștiința, mă-mpingea să-mi repar culpa. Mi-am reparat-o. Mă ierți?... M-ai iertat?... Da? Sunt foarte fericit. La revedere, dar, în curând, nobilele meu gentilom de Geniadevsky.

Cronica [își pune gazeta sub teasc...][modifică]

Își pune gazeta sub teasc, - înțelegeți bine, iubiți cititori, că vorbim despre un gazerar - satisfăcut până-n fundul sufletului de câteva rânduri pe care le-a tradus ciat-pat dintr-un ziar francez și le-a potrivit, ca nuca-n părere, în revista lin d-asră seară; plin de-ngâmfare cugetând că lumea, dupe ce va citi acele rânduri de fine considerațiuni politice, are să-l creadă, un moment, că este... acea ce, din păcatele lui, nu este gazetarul nostru se gătește a merge să prânzească la madamu (el, din obicei curat, scrie cu u scurt toate cuvintele franceze terminate în silabă mută), se gătește, ziceam, a merge să prânzească la madamu Y...

*

Madamu Y..., tânără bandită, fugoasă creatură, bătăioasă eroină ambulantă, pe lângă un chignon apelpisit si d-o formă exclusiv berbantă, posede un caracter escesiv nervos si romantic.

De multe ori, — cu iertăciune, doamnelor șl domnișoarelor - dânsa a ținut, nu în Ateneu, ci-n locuri dcschise mult mai spațioase, conferințe publice de parosismu amorosu și de furoarea gelosiei.

Madamu Y... (permiteți-ne să mânținem pentru acest cuvânt ortografia francesă inaugurată de gazetarul nostru), madamu Y...., ca temperament, este numai fosfor, numai vâlvoare, numai chibrituri Pollak; este, în fine, iarbă de pușcă. E capabile să facă o esplosiune sentimentale, în stilul tragic susținut, față c-o pacifică și numeroasă societate, care n-așteaptă decât astfel d-esplosiuni pentru ca să-ți toarne pe dată câteva pagine nostime de istorie contimpurană.

*

Gazetarul nostru, din contra, este tot atât de slab de înger pe cât e de slab și de carte, și de elocință, și de stil. Ca să vă faceți o justă idee de acest individ, închipuiți-vă un fel de creatură călită moale, povestea vorbei; un fel de mamăliguță pripită a gazetăriei.

Cum vedeți deci, gazetarul nostru trebuie să se afle foarte încurcat în disposițiunile lui sentimentali față cu madamu Y..., acest monstru feminin de energie firească. Este-namorat lulea de dânsa.

Ea, Doamne ferește nici habar n-are de el. Veți întreba: pentru ce atâta cruzime din parte-i? O! domnilor; d-apoi ea are nevoie de emoțiuni și comoțiuni, și el d-abia este capabile de locomoțiune.

*

Este pe seară, pe la 6 ore, ora prânzului.

Madamu Y... a fost în ziua trecută pentru o afacere la o instituțiune română. Afacerea nu i-a mers bine, și, dupe un leșin improvisat, însoțit de căscături isterice și zbuciumări nervoase, s-a întors acasă făcând jurământul solemn d-a-și rizbuna.

Acum, răsturnată pe canapea, cu un petec de flanelă muiat în unt-de-lemn, curăță de rugină, întocmai ca Saltabadil al lui Hugo, un pumnal italian antic cu prăselele de sidef. Poartă un costum negligé cam prea-prea.

Orologiul sună 6.

Gazetarul nostru, în acest moment, dupe ce a intrat în curte, ajunge la scară; își șterge cu respect picioarele pe papura de la intrare și stă puțin afară voind să-și stăpânească emoțiunea. Dupe ce se remite, cutează a străbate în sală și-ncremenește văzând ușa camerei deschisă.

Madamu Y... aude pași și, crezând, d-o-dată, că este vrun slugoi puțin respectuos, strigă cu accentul cocoanelor de pe timpul celor trei invasiuni:

– Ce dobitoc umblă p-acolo?

Gazetarul nostru, încoragiat de acest început măgulitor, își ia inima-n dinți și intră zicând:

– Sărut mâna, madamu, eu sunt.

Ea surâde grațios și-i face semn să șadă; el înghite în sec de trei ori și se supune.

*

Scutim pe cititori de conversațiunea ce are loc între aceste doă ființe legendare, conversațiune pe atât de stupidă, pe cât de scandaloasă. De ajuns să spunem că se termină prin îndatorirea ce-și ia gazetarul de a sfărâma, în una din revistele lui cele mai apropiate, instituțiunea română, ai cărei administratori au rezistat, reci ca marmora, la toate farmecele seducătoare la cari, în van, a recurs madamu Y..., spre a le-muia gravitatea lor administrativă.

*

A doua zi, seara, răzbunarea eroinei se săvârșise. Insrituțiunea română era mărdăgită si feștelită în un articol al gazetarului, articol plin de eresii gramaticali, dar sec de bun simț si decință.

*

Articolul gazetarului nostru fu un adevărat scandal public. În aceeași seară, Cotzaro Cotzarovici vestitul, ce-a dat semnalul luptei contra instituțiunii de care vorbirăm (cu scop d-a câștiga secretariatul ei ca trofeu), bătea în palme-n o grădină publică strigând cu triumf:

– Iacă, domnilor! nu vă spuneam eu că nu merge; vedeți că și alți gazetari sunt de ide[e]a mea și fac causă comună cu mine în lupta ce-am întreprins? ce mai vreți?

— Ce vrem? zise un domn. Voiești să știi ce-am vrea? Am vrea să-nceapă lumea din țara noastră a fi mai puțin indulginte cu onorabilitățile de specia d-tele și a celor cari te secundează.

Cronică?...[modifică]

Găsiți-mi o posițiune mai tristă, în epoca noastră stearpă, când în totul ne merge după pofta inimei, decât a unui om care și-a propus să scrie o cronică. Ce fel de cronică? despre cine și despre ce?

O cronică teatrale? Și ce s-ar mai putea zice? Ce-aș mai putea-nșira în această coloană, când atâtea condeie ilustre, atâția maeștri celebri ai criticei din București, cu o deplină onestitate literară și în cunoștință de causă, și-au publicat producțiunile lor pline de erudițiune, gust, stil și justă punctuațiune în ziarele de la noi, spre luminarea desăvârșită a înaltei nobilimi și onorabilului public? Și apoi, dați-mi voie să-mi aleg o soartă mai bună decât ace[e]a d-a vă-ndopa cu câteva rânduri în cari, umflat de pedantism, aș căuta să fiu esclus din concertul criticei locale, fără ca mai-nainte să fi fost admis în sânul său și uns de capii respectivi ai acestei nobile corporațiuni.

O cronică sociale? și la ce ar servi, când publicul nostru, sânge nobil și curat, este foarte dispus a nu se lăsa nici mort de ce știe și a merge cu regularitatea și iuțeala drumului de fier pe șinele pe cari-l împinge buna lui disposițiune? Cu ce m-aș alege de m-aș apuca să vă trântesc un paragraf monstruos de morală, în care, cu întristare adâncă și cu tonul profetic al reposatului Ieronim Agathanghel de la Sânta Agora, să vă spui că lumea merge de-a-ndoasele, că este așa și că ar trebui să fie aminterea? Pe onoarea mea, nu! Nu voi să mă-ncarc de Doamne-ajută ca mai zilele trecute, când mi-am tras asupra capului nemulțumiri și supărări gratuite[,] dar motivate[,] pentru că vorbisem cu puțin respect de cafenelele concertante. Și mi s-a cuvenit una ca asta. Datoria mea de cronicar era să relatez fapte, iar nu să spui în vileag considerațiunile mele intime, cari, în această privință, diferă cu totul de ale unora din cele mai cunoscute condeie contimporane.

O cronică literară? Nu voi să mâhnesc atâția juni dintre cari fiecare, deși până acum o stea modestă, promite un luceafăr cât soarele de mare pe cerul literaturei române. Un cer cu atâția sori — că sunt mulți — cum Dumnezeu să nu fie luminos; și profanele mele rânduri de amator nu l-ar întuneca întru nimic. Oricâte mi-ar plesni prin cap să spui, Critica și publicul sunt d-acord în a susține fierbinte că literatura nu va să zică știința de carte, învățătura, ideile juste, sănătoase și frumoase, îmbrăcate în haine de sărbătoare și date omenirii spre luminarea minților și înălțarea inimelor.

Cu toate astea, dați-mi voie să vă spui ceva care de mult îmi stă pe inimă. Mai rotdeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent. Așa, de pildă, cutare băiețoi, de mult somn palid și cu ochii în fundul capului, puțin cam sărit, pentru că, tot studiându-și chipul în oglindă, într-o zi i s-a părut că are în obraz ceva cam așa din trăsăturile lui Lamartine, suferă grozav de patima poeziei. În toate diminețile și serile, în pat, la masă, pe strade, în trăsură, în cafenea, în prăvălia lui Surzian, încercându-și o părechie de ghete, în locuri publice și private, el are condeiul de plumb gata spre a-și așterne pe carnet, fără voia lui Dumnezeu, a propos de fiecare ocaziune, câteva strofe pline de dulceață. Se scoală dimineața; slujnica îi aduce de spălat; e frumușică; el o privește, lasă săpunul din mână și-i trântește un sonet dulceag, care, dupe ce face omagini darurilor firești ale slujnicei, culminează cu versul:

„Dar ce folos, iubito! Păcat că ești servantă!!!"

Iese din casă și, trecând pe bulevard, firește trebuie să-l ia pe Mihai Viteazul la refec: Strofe la marele Mihai cel mare. Dacă merge seara la cafenea și se înfierbântă de discuțiuni politice, stropite cu bere, în furoarea lui, aci, pe loc, dăruiește posteritatea cu o bucată aleasă: La țeara patriă și mamă dulce și iubită.

Pe fiece zi face câte cinci bucăți. Socotiți și vedeți că pe an, dacă Pythagora merită crezământ, produce câte o mie opt sute douăzeci și cinci.

Dar talent!...

Critica a găsit cu cale că băiatul merită un jeț în Parnas lângă a lui Alecsandri, decanul din partea locului; și publicul a rămas uimit de solemnitatea faptului, recunoscând, fară să știe cam de ce e vorba, că Critica are dreptate.

Și închipuiți-vă că nu s-a găsit până azi nimini care să facă critica Criticei, și că ți-o ia la frecuș țeapăn, și să-i tragă o învârtitură să pomenească morților.

Am să mă gândesc d-aproape la asta și poate să i-o trag chiar eu.

Până atunci, însă, reclam indulgența dv., doamnelor și domnilor; permiteți-mi a-mi termina cronica pe care n-am început-o încă. Nu prea e politicos din parte-mi, dar comptez pe bunătatea dv. Cu altă ocaziune desigur voi fi mai corect.

Note[modifică]

  1. Grădinile atârnate ale Semiramidei, regină legendară, întemeietoare a Babilonului. Suspinse e un latinism (suspendate).
  2. Atotpuetrnicul - alt latinism.
  3. Al. A. Macedonski.
  4. Oboselile (lat).
  5. Gen (lat.).
  6. Slab (fr.).
  7. Dezgustătoarele (fr.).
  8. Încălțăminte, după chassure (fr.).
  9. Dimitrie Papasoglu (1811-1893), istoric al Bucureștilor