Cronica sentimentală

Jump to navigation Jump to search
Cronica sentimentală
de Ion Luca Caragiale


În una din livezile 'nverzite ale Africei necunoscute de miază-zi, prin care curge liniștită apa Zanzibarului, se rădică un cătun de bordeie locuit d'o populațiune barbară cât se poate de ciudată.

Veți crede că voiu să vă serv un capitol de Geografiă populară, sau că încerc a vă da introducțiunea topografică a unui roman de călătorii și aventuri.

Nicidecum ! Voiu să vă fac cunoștință pur și simplă cu o specie de oameni cari, mă prind, nu-și pot găsi semeni în niciunul din cele patru înghiuri ale pământului.

Liniștiți, pacifici și muncitori, ei cultivă pământul pe țărmii Zanzibarului. Nu au făcut nimănui niciun rău, și cu toate astea, sunt în o stare... ca vai de capul lor.

Bieții mei Africani, necunoscând până mai anii trecuți invențiunea salutară a pălăriilor, și șezând la muncă toată ziua cu capul gol, espus la razele fierbinți ale soarelui de miază-zi, și-au prăjit creierii până 'ntr' atâta, încât toți călătorii carii s'au aventurat prin aceste ținuturi barbare, văzând pe Africanii mei, cu drept cuvânt, i-au numit: Tâmpiții.

Imaginați-vă un Beduin - știți că vorba Beduin în Africa este sinonimă cu tâlhar - sălbatic, mâncăcios, nesățios, cu toate instinctele rele, ingrat, rău, scelerat, și câteodată chiar antropofag, stând pe un tron de nuiele de răchită, în mijlocul cătunului, sub un umbrar de frunze de palmier: este capul atotputinte al bieților Tâmpiți.

În jurul lui, alți câțiva Beduini, armați cu câte o lanciă 'n mână, un arc și o tolbă cu săgeți la spinare și un cuțit enorm la brâu, purtând câteva pene de struț înfipte 'n părul lor lung, și creț, compun curtea și se numesc favoriții consiliari.

Aceasta este toată organizațiunea sociale a Tâmpiților.

Acum, sunteți curioși să vă fac un tabel pitoresc de moravurile publice ale acestui trib barbar ? Ascultați.

Curtea este strânsă în jurul tronului de răchită. Beduinul suprem chiamă pe primul consiliar, îi spune ceva la urechiă, și apoi, cu un semn, congediează pe toți. Curtea se răsipește.

Șeapte Beduini, mai marii celor mari, se răped pe cai, ia cuțitele 'n dinți, împumnă lancile și dau goană cailor prin cătun, sbierând ca niște posedați. Vai de Tâmpitul care se va găsi 'n calea lor ! îl trag în lanciă ca p'un iepure 'n frigare.

Bieții Tâmpiți aud de departe sbieretele Beduinilor și dau năvală 'n bordeie; cei ce nu au avut pas să intre, se trântesc cu facia la pământ, ating țărâna cu fruntea și, aducând mâinile pe d'asupra capului, fac semnul penitinții.

Beduinii, în goana lor, dau foc bordeelor, jefuesc țarinele și averile Tâmpiților, trag în lănci câțiva și se 'ntorc, tot prin cătun, cu caii obosiți și 'nspumați la pas.

Toată populațiunea d'astădată le iese 'nainte cu daruri și li se 'nchină până la pământ.

Cam în toate zilele se repetă această scenă: - este un remediu beduinesc pentru mânținerea liniștei și ordinei în spiritele bieților mei Africani.

Sărmani Tâmpiți ! Beduin vă trebuia vouă ?

Am călătorit odată prin acel minunat ținut, și-l voiu pomeni și morților. Am admirat moravurile bizare ale acestor nefericiți. Am văzut de nenumărate ori repetându-se din ce în ce mai cu furoare, scena de mai sus. Aproape să mă tâmpesc și eu de prea multă admirațiune, am atras într'o zi la o parte pe câțiva Tâmpiți mai de căpetenie.

– Bine, nefericiților, le ziseiu, cum nu vă vine odată ideea să vă sculați cu toții 'n o dimineață, să puneți mâna pe toți Beduinii și să-i atârnați în rând la bătaia vântului de crăcile palmierilor voștri ? Ce dracul ! nu mai aveți nici instinct ? Până când o să vă numiți Tâmpiți ?

Căscară toți gura, deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surâză.

Nu 'nțeleseseră ce le spusesem.

Adevărat Tâmpiți, de trei ori tâmpiți, zisei în mine, sunteți demni de admirat !

Mă 'ntorsesem de mult din călătoria ce făcusem la tribul Tâmpiților; vă jur însă că nu mai cugetam decât la dânșii. Îmi rămăsese adânc săpată în memoriă suvenirea nefericirei și mizeriei lor. Nu-i puteam uita.

Mai zilele trecute, întâlnesc un amic care necontenit călătorește. Se 'ntorcea din Africa. Îl întreb cum a petrecut.

– Am văzut minuni, îmi zise. Ai auzit tu vreodată de Tâmpiți ?

– Tâmpiții !? strigaiu ? O ! îi cunosc ! Am petrecut mult în mijlocul lor, sărmanii ! Ei, cum o mai duc dânșii cu Beduinii ?

– Din ce în ce mai rău !

– Bieții Tâmpiți ! sunt de plâns.

– Pre legea mea, îmi zise amicul, tu-i crezi de plâns, permite-mi să-i crez de râs.

– Bieții Tâmpiți repetam...