Criticilor (Densusianu)

Jump to navigation Jump to search
Criticilor
de Ovid Densusianu


Mulți vă cred nefolositori și au dreptate să vă socotească așa cînd nu vă înțelegeți chemarea. Vorbiți adeseori fără să vă aduceți aminte că cuvîntul vostru trebuie trecut prin judecata cea mai largă și cea mai limpede, aceea care nu se oprește la zăgazuri ridicate de gînduri îndărătnice, ruginite, și aceea care pătrunde dincolo de ce poate prinde mintea orișicui. Vorbiți și ca niște pedagogi supărători, ursuji, pedanți, pe cînd ar trebui să vă arătați sfătuitori buni, oameni care spun un cuvînt și sînt ascultați cu luare-aminte, sau dacă se găsesc în fața unor firi mai dîrze, izbutesc totuși să le convingă, fără să strige, ci vorbind așezat, senin, și lăsînd să se strecoare un surîs discret — care poate ascunde totuși multă ironie — pentru ca să sublinieze mai bine ce li se pare rătăcire la cei cu care stau de vorbă.

Să fie numai atît ce ajută pe detractorii voștri să creeze o atmosferă de neîncredere ori de antipatie în jurul numelui pe care îl purtați? Este ceva mai mult, o alunecare și spre alte greșeli, pe care cu mai multă înțelegere, cu o îndrumare mai pricepută a stăruințelor voastre, le-ați putea evita.

Din cît se scrie, voi vă opriți de multe ori la ce nu se cuvine să fie luat în samă ori nu merită prea multă osteneală ca să se vadă ce preț are. Vă înflăcărați, puneți pasiune în rostirea de verdicte, în distrugeri — și ce ușoare sînt de obicei asemenea distrugeri! Vă înflăcărați însă mai puțin, vă entuziasmați nu cît s-ar aștepta, puneți paranteze și reticențe atunci cînd vă găsiți în fața unor opere ce aduc cutremurările noutăței, revărsări de belșug sufletesc care este poate numai al unuia singur, adevărat ales dintre mii și mii. Se întîmplă chiar să tăceți cînd se ivesc asemenea pîrguiri rare ale minței. Și ce urîtă e atunci tăcerea, ce mare vină cade asupra voastră că bucuria cu care s-ar cădea să le întâmpinați o lăsați inedită! Criticul are, fără îndoială, datoria să vegheze, să înlăture ce caută să întunece literatura ou înșelătorii, cu minciuni, dar se cere de la el să-și dea samă cînd și de unde vine într-adevăr această turburare. Loviturile lui trebuie să fie chibzuite, să dea impresia că sînt bine îndreptate, nu date la întîmplare, nu pornite dintr-un zel ușuratec și de prisos. Dincolo de această datorie stă însă aceea de care el trebuie să ție mai mult socoteală, pentru că împlinirea ei pune mai bine în evidență rolul lui și mărește autoritatea cuvintelor cu care el fixează valorile. Ε datoria care-i spune: „Oprește-te aici și privește: ceva nou, ceva clocotitor de viață a răsărit; înalță-i laude și vestește-l tuturor”. Da, întîmpinarea caldă, exuberantă, adusă operelor care sînt semne strălucitoare în drumul spre nesfîrșite înaintări, aceasta se așteaptă mai mult de la voi, aceasta trebuie să fie dovada înțelegerei luminate a misiunei voastre. Atrăgînd luarea-aminte spre ce se ridică deasupra nimicurilor, arătînd unde e literatura de realizări înalte, sînteți mai de folos, înlesniți mai ușor întemeierea unei judecăți literare decît dacă vă opriți prea mult la ce e numai zgură și pleavă. Cea mai mare putere, cea mai binefăcătoare înrîurire o are critica pozitivă, pe cînd cea negativă, chiar cînd este îndreptățită, e un ajutor slab pentru formarea gustului literar și, în orice caz, ea trebuie să ducă la cea dintîi, dîndu-i, prin excluderi, cîteva elemente de apreciere ce pot fi binevenite. E, desigur, o reminiscență din trecut cînd se face prea multă critică negativă. Era în firea celor de altădată să stăruie mereu asupra a ce trebuia osîndit, pentru că credeau că în chipul acesta ajung mai ușor la îndreptări. Așa se proceda si în morală, cu acele porunci ce repetau întruna: „nu fă cutare ori cutare lucru”; dealtfel, și azi se mai continuă — cu ce zădărnicii, știm bine — această metodă, pentru că morala suferă și ea încă de tirania concepțiilor din trecut. Nu, spre frumos și spre bine sufletele sînt călăuzite mai ușor dacă li se arată de-a dreptul ce răspunde acestor cuvinte decît dacă li se dau încontinuu pilde contrare… Înțelegeți aceasta, critici care vreți să fiți ascultați și să apăreți ca buni îndrumători ai literaturei.

Pentru ca să fiți astfel nu uitați iarăși un lucru cu desăvîrșire elementar, dar pe care totuși îl pierdeți din vedere. Ca să fie cineva critic adevărat, trebuie să fie psiholog — cunoscător al oamenilor, al vieței. Literatura e proiectare sufletească, proiectare de vieață. Cum veți putea-o înțelege dacă veți fi prea streini de ce sînt elementele ei fundamentale, dacă nu veți aduce însușiri din care să se vadă că cunoașteți bine tainele sufletești, mișcările adînci și mărețe ale vieței în nemărginitul înfățișărilor ei? Cultura, cărțile nu sînt de ajuns ca să dezvolți aceste însușiri. Observarea stăruitoare a realitaței, pătrunderea în gîndurile, în sentimentele celor printre care vă găsiți, participarea largă la vieață, îmbogățirea de fiecare zi a impresiilor și confruntarea, analiza lor — acestea ascut mai mult aptitudinile critice și pot da cea mai bună pregătire pentru aprofundarea și judecarea dreaptă a creațiunilor literare. O comparație a spiritului în care au scris cîțiva critici va poate convinge. Uitați-vă la Taine… Minunat scriitor; puternică inteligență, și totuși critica lui e cu atîtea lacune, așa de puțin înțelegătoare adeseori, o critică rigidă, imobilizată în formule, silită să remorcheze teorii care dînsului i se păreau că explică tot. Și cu toate acestea, Taine era psiholog — dar psiholog de meditații în odaia de lucru, nu psiholog mai realist, format în atingerile dese cu vieața și care dau sugestiuni, precizează, amplifică intuiții, cum nu se întîmplă cînd ești prea mult robul cărților și operezi cu abstracțiuni. Așa a fost și Brunetière, căruia-i lipsia însă cultura largă artistică a lui Taine și i se părea că critica nu trebuie să se abată de la unele principii fixate de mult și cîștigă în autoritate dacă decretează în numele unor precepte care dau, prin exclusivismul lor, siguranță și încredere celui care le aplică; de aceea opera lui are ceva învechit, didactic și ne lasă deziluzionați. Altfel, cu totul altfel, se înfățișează Sainte-Beuve; descoperi la el un suflet mai mlădios, o înțelegere mai largă a individualităților literare și caracterizările lui se vede că sînt scrise de un om care are o cunoștință adîncă despre oameni și a privit de aproape vieața. Critica lui nu e — să-i zicem — cărturăreasca, ci de psihologie vie, pătrunzătoare, cîștigată printr-o intuiție ageră, prin peregrinări continue în lumea sufletelor — o critică, cu alte cuvinte, mai omenească. Și tot așa apare Théophile Gautier — cunoașteți paginile în care a fixat originalitatea lui Baudelaire și a avut curajul să ia apărarea contemporanului său, ponegrit de ceata neînțelegătorilor. Atît Sainte-Beuve cît și Théophile Gautier erau și ei scriitori cu o cultură întinsă, dar erau ceva mai mult: suflete primitoare de ce rămîne altora necunoscut și neînțeles, suflete cu o sensibilitate bogată, vibrantă, multiplu nuanțată, de intelectuali formați prin observarea pasionată a vieței, prin împărtășirea statornică din priveliștile ei aducătoare de înviorări, de premeniri ale gîndurilor. Și erau astfel pentru că aveau fire de poeți — biografia lor e așa de deosebită de a unui Taine ori, mai ales, Brunetière, și în opera lor poezia are un loc pe care nu-l găsim la aceștia.

Dacă nu aveți acest dat al pătrunderei psihologice și al recunoașterei valorilor vieței, veți putea fi „critici” ca să vorbiți de pe o catedră sau să scrieți vreun manual de literatură, dar critici îndrumători, care să ajute la afirmarea inovațiilor — niciodată. Ați urmărit ce s-a petrecut în literatură — și încă în cea franceza unde spiritul critic e mai dezvoltat — de treizeci de ani încoace? Aceasta poate fi o indicație pentru atitudinile pe care trebuie să le luați cînd țineți să se recunoască însemnătatea rolului vostru. Ε un caz tipic ceea ce s-a petrecut în curs de trei decenii, o pildă vie, sub ochii noștri, și de aceea cu atît mai elocventă. Timp de mai mulți ani cîțiva tineri au venit să proclame crezul lor nou literar prin reviste și prin scrieri ce nu semănau cu ce produceau alții, cum nu semănau cu tot ce se scrisese altădată. Criticii s-au năpustit asupra lor ori i-au disprețuit… tăcînd. Cineva, scriitor și el, dar nu critic de profesiune, a venit într-o zi să semnaleze în cronica literară a unui ziar opera unuia din tinerii oropsiți, arătînd că ea aduce făgăduințele unui mare talent și realizări de o noutate ce nu poate fi tăgăduită. Cel care făcea acest gest era Octave Mirbeau, și el a vorbit pe cînd un Brunetière, un Faguet tăceau, pentru că tînărul scriitor era un necunoscut și critica lor mîndră nu se putea opri la cine avea acest păcat. Necunoscut, tînărul căruia îi adusese laude Mirbeau s-a impus atențiunei publicului și mai tîrziu a ajuns celebru, pentru că-i zicea… Maurice Maeterlinck. Și ca el, mai mulți au scris ani de-a rîndul, au îngrămădit opere peste opere — și din cele care vor trăi totdeauna — dar critici de profesiune, consacrați, nu s-au ocupat de ele, cum nu se prea ocupă nici azi, deși cîteva au ajuns să fie cunoscute în cercuri mai largi, admirate de cetitori cu gustul literar mai înaintat decît al domnilor critici. Explicația? În cîteva cuvinte: în fața sufletului nou pe care-l aduceau tinerii scriitori sta sufletul vechi al criticilor. Da, așa era sufletul acestor scriitori, pentru că se formase din acumularea unor impresii nouă, din ce oferia o vieață așa de mult schimbată în cursul cîtorva ani — ce repede se schimbă sub ochii noștri! — și pentru că venia cu aspirații, viziuni cum nu putuse fi cunoscute de cei de mai înainte. Altfel era sufletul criticilor, și chiar azi tot așa îl păstrează cei mai mulți. Ei continuau să trăiască în lumea de altădată, nedîndu-și samă că multe se schimbase sau neprețuind de ajuns înțelesul pe care-l aveau unele prefaceri pe care, oricum, le vedeau și ei, pentru că erau prea izbitoare. Că erau așa de refractari poate să ne mire, și totuși nu… Cîți nu trăiesc în mijlocul nostru cu păreri, cu sentimente de acum cincizeci și chiar o sută de ani sau numai cu vagi, întîmplătoare apropieri de cei care sînt într-adevăr oameni ai vremilor nouă! Α-ți însuși ce e mai mult înfățișarea exterioară a lumei de azi, vieața ei materială, a avea unele deprinderi care sînt ale tuturor, a te manifesta prin vorbă, prin gesturi, ca și alții — aceasta nu înseamnă că ești deplin modern. Dacă nu ai prins taina tuturor transformărilor ce se întîmplă în fiecare clipă, dacă sufletului tău nu i-ai dat posibilitatea să urmeze linia ascendentă pe care o urmează vieața din jurul tău, dacă nu l-ai modelat după sugestiunile și cerințele timpului, ești, de fapt, un rămas în urmă și nu vei fi niciodată în stare să pricepi și să judeci pe alții, pe cei care sînt suflete evoluate. Astfel au fost criticii care au rămas streini de literatura nouă și s-au arătat cu totul nepregătiți s-o prețuiască, așa că veți recunoaște că aceasta duce la un fel de abdicare intelectuală și pilda lor nu este aceea care poate fi urmată.

Scriitorii știu să dea vieață și neînsuflețitului — se spune și în cărțile de școală. Mare dar, într-adevăr, acesta și multe pagini ne rămîn întipărite pentru totdeauna în minte, pentru că însuflețesc ce altfel ar părea mort. Dar dacă scriitorii au acest dar, ei v-ar putea spune că sînteți opuși lor pentru că de multe ori luați vieața la ce e însuflețit. Scrieri în care fiecare rînd e gîndire avîntată, simțire puternică, par altfel, îndură o micșorare, cînd trec prin mintea voastră și veniți să vorbiți despre ele. Ε ceva de veștejire în atingerile voastre, faceți să pălească ce e tinerețe și sănătate. Cîte decepții cînd ai cetit pe vreun scriitor și pe urmă te îndrepți la ce spuneți voi despre el! Aproape nu-l mai recunoști în disecările voastre stîngace, în interpretările care-l denaturează, îi înăbușe sufletul, îl strivesc. Fiți mai îndemînateci cînd vă apropiați de ce voiți să înfățișați și să lămuriți altora, nu schilodiți ce e frumusețe vie, plăsmuire măiastră, și puneți, mai ales, mult suflet, cît mai mult, cînd vă opriți la aceia pe care vreți să-i faceți cunoscuți și mai bine înțeleși.

Pentru că judecați pe alții cum scriu, să îngăduiți să fiți judecați cu aceeași măsură. Dacă autori care nu-și îngrijesc stilul sînt mustrați de voi, de ce ați fi scutiți de mustrări la fel, cînd vi se pot aduce pe drept? Credeți de obicei că un critic nu are decît să-și arate părerile, indiferent de cum le prezintă, sub ce formă. De aceea vedem atîtea pagini de critică peste care nu a vegheat grija stilistului, cu fraze ori de gazetărie ușoară, ori mișcîndu-se greu, pahidermic, ca în cărțile unor filozofi și filologi. Trăiți în lumea celor care au știut să dea exprimărei desăvârșire, aveți prilejui să vă opriți în fiecare zi ochii pe podoabe ale stilului și să vedeți osteneala pe care și-au dat-o alții ca să îmbine cuvintele în minunate armonii, și nu sîntem oare îndreptățiți atunci să vă cerem îngrijire, eleganță în scrisul vostru? Critica trebuie să fie și artistică, nu numai instructivă. Cine e chemat să formeze gustul trebuie să arate că el însuși prețuiește frumosul, năzuiește la el totdeauna, și în exprimarea gîndurilor. Căutați deci să fiți artiști cînd scrieți, și prin aceasta veți da o dovadă că ați înțeles și mai mult pe aceia despre care ne vorbiți și pe care ne sfătuiți să-i urmăm.

Poate că uneori scepticismul, descurajarea vă cuprind; poate vă ziceți că cu toate silințele pe care vi le dați, îndrumările voastre au un ecou prea slab, nu sînt primite cum s-ar cuveni, nu schimbă cît ați dori păreri adînc înrădăcinate. Constatarea aceasta sînteți duși s-o faceți pentru că aveți, într-adevăr, destule prilejuri să vă dați samă de ce se întîmplă, cu toate stăruințele voastre, dar trebuie pentru aceasta să vă pierdeți cumpătul? Sforțările voastre nu se poate să nu-și arate roadele; dacă ele se izbesc cîtva timp de piedeci, încetul cu încetul efectul lor ajunge să se simtă, să pătrundă pe drumuri închise mai înainte — oricît de dîrze ar fi cetățuile ignoranței și prejudecăților, în cele din urmă ele tot se risipesc, una cîte una. Nu lăsați deci pesimismul să se furișeze în sufletul vostru și gîndiți-vă că poate mai mult ca oricînd critica are azi o înaltă menire de îndeplinit.

Se scrie cît nu s-a scris niciodată; se recurge la procedee de pervertire a simțului literar pe care spiritul inventiv în rău le pune în circulație în fiecare zi; se falsifică cu sfruntare valorile, se practică, în sfîrșit, tot ce pun în mișcare vanitatea, cabotinajul, îndrăzneala, reaua-credință. Pe de altă parte, în împrejurările de azi numărul celor doritori de a se cultiva crește mereu și cum cei mai mulți nu aduc o tradiție, o pregătire, sînt ispitiți de ce nu le poate fi de folos, se zbat în nedumeriri, expuși tuturor rătăcirilor. Înțelegeți ce binefăcătoare poate fi înrîurirea voastră, în această dezorientare, în acest haos, și cît sîntem în drept să așteptăm de la cuvîntul vostru pentru înălțarea culturei.