Credința

 

La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat
Și la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreabă: Zi-m, pumnarul pentru cine?
De tirani să scape patria, menit era pentru tine!

Dacă așa, sumețe giune, tu pe cruce vei pieri!
Nu cer ca să-mi ierți viața; din doi unu-avea să moară;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi,
Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră!
Spre credință dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!

Atunci regele-n vendetă, surâzând, cu aer lin,
După scurtă meditare au răspuns: Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îți las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma să se știe
Că-n cea zi, fără cruțare, cu amicul d-închisoare
Împărți-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare!

La amicul Meros vine: Tiranul a triumfat!
Noua victimă, pre mine, cu moarte pe cruce ceartă,
Pentru că spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însă în a lui trufie încă zile trei îmi iartă,
Păn pe sora mărita-voi; rog te pune chizeș mie;
Giur că vin să-mi trag osânda, să te scap de-a lui urgie!

Tăcând îl îmbrățoșază amicul cel credincios,
Tiranului se supune și-ntră-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede și în timpul prețios
Repede asigurează soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împacă,
Iute îndărăt se-ntoarnă, ca terminul să nu treacă.

Deodată varsă ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munți, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Și la punte când agiunge călătorul în nevoie,
Volbura înfurietă temelia ei o sapă,
Surpă bolta cea hâită, ce tunândă cade-n apă.

Cufundat în rea durere pe mal cură-n gios, în sus,
Îns verunde ochi-ntoarnă, a lui voce oriunde sună,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Că la vad nu-i nici o luntre ca să-l treacă împreună,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa plută,
Că salbatică cea apă e în mare prefăcută.

În genunchi mizerul cade, lângă valul întartat,
Plânge, roagă și suspină, mânele la ceri întinde:
Te rog, Zeule,-nfrânează cursul râului turbat!
Orele sunt fugătoare și trecut-au de merinde,
Soarele va să apună; de n-agiung pănă în sară,
Pentru mine fără culpă bun amicul va să piară!

Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fără paos, tot mai tare, val pe val mână nainte,
Dar mai iute se strecoară clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbatează, pe amic având aminte,
Se aruncă-n sânul apei și luptând peste măsură
Cu braț foarte o dispică și un zeu de el se-ndură.

Agiungând la mal se-nchină geniului scutitor,
A lui pas înaripează, când de oameni răi o ceată,
Trecând pe la o pădure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiură, l-atacă și cu furie-nveninată
În potica cea îngustă calea-i cearcă a închide,
Ca să-l prindă cu odoare, spre a-l prăda și a-l ucide.

De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n astă lume decât viața ticăloasă,
Și-asta încă pănă-n sară a da regelul m-am prins.
Smulge arma de la hoțul, și cu voce furioasă
De amic nu te îndura! strig, apoi cu cea măciugă
La pământ pe trei i culcă, ceialalți se dau la fugă.

Soarele ieșind din nouri săgetează al său foc,
De căldură, d-osteneală, a păși el nu mai poate,
Că genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
Tu, ce dintre hoți, din ape îndurat-ai a mă scoate,
Ori voi-vei ca aice să fiu prada de vro fiară,
Să las pe dulce amicul pentru mine ca să piară?

Deodată-n propiere un plăcut lin murmuriu
În tăcerea cea adâncă la urechea sa pătrunde;
Stă, ascultă ș-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatră argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-udă, se-nviază,
A lui membre ostenite cu putere răcorează.

Acum soarele-ntre arbori lunecând al său lucor,
Preste iarba înverzită tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngăimate zugrăveau icoana lor;
Călători doi din cetate revineau pe acea cale,
Lângă ii cu repegiune pășind, auzi: Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruce.

În a inimei adâncul răsunat-au vorba lor,
Conștiința, grija îl mână și-a lui pas înaripează.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Răsfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al său domn neferice
Îl întâmpină cu spaimă și cuvinte aceste-i zice:

Îndărăpt te-ntoarnă iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tău pericol prin o fugă-ndată curmă;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-așteptatu-te-au statornic pănă-n ora de pe urmă;
A lui credință-ntemeiată în virtute și-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut să i-o oboare.

De-i târziu, de n-oi putea-voi ca să scap p-amicul meu,
Cu el mor, însă credința nu va rămâne înfrântă.
Și tiranul cel sălbatic n-aibe în cugetul seu
Că amicului amicul a calcat credința sântă;
Preste ambi să împlinească a lui crudă fărdelege,
Dar cunoască că viază amicițiii sânta lege!

Iacă soarele spune, când la poartă a sosit;
Vede crucea a osândei în o piață împlântată.
Curioasa d-oameni gloată împregiur a tăbărât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntată.
Gloata o străbate, strigă: Iată-mă-s, eu viu de față,
Eu-s acela pentru care el chizeș s-a pus cu viața!

Tot poporul se cuprinde de mirare și de fior,
Ambi amici se-mbrățoșează, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fără lacrimi l-acest act pătrunzător
Și la tiran se rapoartă astă rară duioșie.
Pre el prinde o simțire, pănă-atunci de tot streină,
Pe amicii ambi-i cheamă înaintea lui să vină.

Îndelung pre ii admiră, zice: Vi s-a nimerit;
A mea inimă se-nvinge; eu chiar văd din astă faptă
Că credința nu-i un fantom, ce înalt simț înzeit,
Care de la oameni cere recunoașterea cea dreaptă.
Luați, rogu-vă, de-acuma, să simt zile mai senine.
În a voastră legătură de al treilea pe mine!