Credință

 

De cîntece răsună codrul
În faptul mîndrei dimineți;
La casa mică din poiană
Descalecă un călăret.

„Hei, bună vremea, mătușică.
Drăguța unde mi s'a dus? —
Pe pat de moarte-i, sărmănica,
Acolo 'n cămăruță, sus.

Voinicul urcă scara 'n pripă
Cu gînd pierdut, cu suflet stins
De ușă, biet, se sprijinește
Nu poate 'nainta de plîns.

O vino, vino, mult dorite,
Căci în curînd mă vei dori:
Curînd acești doi ochi albaștri
Cu pînză s'or acoperi.

În haină albă de mireasă,
Mireasa'ți va dormi 'n sicriu,
Și n'o vei duce tu la nuntă,
Și nici acasă, mai tîrziu.

M'or duce cioclii să mă 'ngroape,
Vei plînge tu nemîngăiat,
Apoi te-i logodi cu alta
Căci sînt destule fete 'n sat...”

„Tu ce mi-ai fost de-apururi dragă
Și'n veci de veci nu mă 'ntristai —
De-ai știi în inima'mi, sărmană,
Cu vorba ta ce rană tai!”

Lung se priviră plini de jale,
Așa duios, cei doi iubiți
Cu mînile înpreunate —
Copii de moarte logodiți.

Atunci ea lin închide ochii;
El scoate-atunci încetinel
Inelul ce-l purta pe deget;
Pe gură-i puse-acel inel.

Și dac'a plîns în clip'aceea
Mă 'ntrebi pe mine-acuma tu? -
Chiar eu am isbucnit în lacrimi
Și n'am văzut: a plîns ori nu!

Groparul îns'avu de lucru
Să sape două gropi în șir:
Și amîndoi acum alături
Dorm fericiți în cimitir...