Creștina

Jump to navigation Jump to search
Creștina

de
Simeon Nadson
tradus în română de
Alexei Mateevici


„Isprăvi din vremi de mult trecute,
Predanii din vechime-adâncă".
A. Pușkin, Ruslan și Ludmila

Cuprins

I[modifică]

Măreața Romă doarme-n pace,
Umbrită de livezi tăcute,
Și-o liniște adâncă zace
În rândul curților ei mute.
O noapte blândă-a primăverii
Domnește-n uliți somnoroase,
Iar luna focul tremurării
Îl scaldă-n ape scânteioase,
Și Tibru — dungă lucitoare --
Curgând în negrele lui maluri
Cu-o murmurare gânditoare,
Își mână apele în valuri...
Cu capu-n piept, cu crucea-n mână,
Sub a-nchisorii negre pază,
O blândă tânără creștină
Pe pietre aspre dormitează.
Zadarnic pus-au stăruințe
Chinuitorii ei cei răi,
Făgăduieli și suferințe
N-au sfărâmat credința ei...
Neomenoasa judecată
A osândit-o ieri la moarte,
Dar mâine-n ceruri ridicată,
Primi-va scrisul altei soarte...
Și iată, c-o dorință sfântă
Pe sine-n jertfă a s-aduce,
Ea-și merge calea de osândă,
Își merge drumul cel de cruce.
Prin vis a patriei câmpie
O vede, de stejari umbrită,
Și râul — dungă albăstrie --
Și casa dragă și iubită,
Și iarăși pașnica viață,
Ce-a petrecut-o, o petrece.
Dar de-a trecutului dulceață
Nu-i pare rău: rămâne rece.
N-o tulbură mai mult pământul
Și bucuriile lui sterpe;
După norocul lui nici gândul,
Nici inima ei nu mai fierbe.
Nădăjduirea ei cerească,
Fără de lacrimi și jelire,
Surpat-a pofta pământească
Și pieritoarea tânguire.
Și traiul cel mai drag, frumos,
Și tot ce-n trai i-a luminat,
În jertfă Domnului Hristos
La crucea Lui a înălțat...

II[modifică]

Deasupra Tibrului, măreață,
Stă curtea lui Neron dormind,
Iar primprejur cu-a lor verdeață
În rânduri plopii o cuprind.
În întuneric cufundată,
Miros grădina răspândește,
Și în umbrirea ei bogată
Mulțimea apelor grăiește.
Bătrânii munți în depărtare
'Și-ridică culmile spre cer
Și într-a lor albastră zare
Păduri întunecoase pier.
Dorm toate. Singur priveghează
Albin, adânc îngândurat...
Și gândurile-l îngrelează
Și sufletul i-i tulburat!
Breslaș slăvit, ostaș puternic,
Vrăjmaș creștinilor fierbinte,
El umblă ca un rob nemernic --
De dorul muceniței sfinte.
Sub vălul mut al nopții line,
Uitând de lumea zgomotoasă,
El dragul tinerei creștine
Hrănește-n mintea tânguioasă.
Închipuirea ațâțată
Pe el la desfătări îl cheamă,
Și-i naște mintea îmbătată
Vederi plăcute fără seamă.
Albastra noapte-a primăverii
I-arată însă chipul drag
Și-n ochi nădejdile-nvierii,
Ce chipul luminos îl fac!...

III[modifică]

De-atunci, când tânăra fecioară
La judecată a venit,
De-atuncea lui a prins să-i pară
Că el din moarte s-a trezit.
În piept a curții desfrânare
Dorinți curate-i ucisese
Dar a iubirii înfocare
Tot greul păcătos frânsese
Și, hotărându-i pedepsire
Mariei, el, vestit breslaș,
În inima lui fără știre
Era al lui Hristos ostaș,
Ș-a sfintei tinere cuvinte
El cu-nsetare le prindea,
Și flacăra credinței sfinte
În suflet i se aprindea.
Credința, dragoatea — unite
Din rătăciri adânci l-au scos
Și-n vasul inimii smintite
Suflat-au duhul luminos.

IV[modifică]

Strălucitoarea revărsare
Din zori în ceruri s-a aprins
Și a luminii înfocare
Împrejurimea a cuprins.
Și în cununa strălucirii
Mărețul soare se ivește,
Și-n Tibru focul oglindirii
Luciri de aur risipește.
Se scoală Roma zgomotoasă...
Ca moartea tinerei să vadă,
Mulțimea ei gălăgioasă
Ticsește circul tulburată.
În haina sa împărătească
Cu aur numai și argint,
În gloata lui prietenească,
Neron s-a așezat. Privind
În negura îngândurării,
Albin s-așează printre ei.
Și noaptea neagră-a întristării
Se oglindește-n ochii săi.
Vuiește zgomotoasa gloată,
Cu nerăbdare așteptând.
Dar iată semnul! Și de-odată
Se cască ușa, scârțâind,
Și-n țarc tigroaica-naintează
Cu pași ușori, voioasă.
În urma ei, cu crucea-n mână,
Cu haine albe, fără teamă,
Ieșit-a tânăra creștină,
Împăciuită fără seamă.
De-odată via tulburare
Se schimbă în adâncă pace.
Albin uimit, fără mișcare,
Stă ca o umbră, groaznic, tace...
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Și glasul sfintei în tăcere
De-odată-n circ a răsunat:

V[modifică]

— „Eu gura mea tremurătoare
N-oi mai deschide-o-n viitor:
Iertați creștina, căci ea moare
Pentru al său Mântuitor;
Și într-acesta ceas de moarte,
Iertând chinuitorii mei
Eu rugăciunea mea, ce arde,
O duc în ceruri pentru ei...
Să-i ierte dar Mântuitorul
Pentru sfârșitul sângeros,
Primească-i Răscumpărătorul
În marea turmă-a lui Hristos!
Lumina-nvățăturii sfinte
Ce focul dragostei aprinde
Și-a păcii lasă urmi neșterse,
În inimi reci să se reverse!"
Tăcut-a sfânta... În uimire
Tăcea și adunarea toată;
Scânteia de milostivire
Parcă-a atins cumplita gloată.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar iată, pe neașteptate,
A coborât în circ Albin,
Și a strigat: „Și eu vreau moarte...
Și eu, o, Romă, sunt creștin"...
Și în furtuna tulburării
Norodul tot a tresărit
Și cu fioru-nspăimântării
Tigroaica-n lături a sărit.
Dar iat-o cum din nou pândește,
Ca șarpele, încet mergând...
O clipă... Sângele țâșnește,
Pământul galben înroșind...
Dar Roma râde, face glume,
A morții taină nici că-i pasă,
Și la a sfintei rugăciune
Din palme bate zgomotoasă.
Această mândră povestire
Trăiește din adânc trecut,
Vorbind făr' nici o părtinire
De cele ce s-au petrecut.
Din ea popoarele creștine
Cu mult folos azi pot citi
Cum oamenii, cândva,-n vechime,
Știau a crede și-a iubi.
Decembrie 1915