Creștina

Creștina

de
Simeon Nadson
tradus în română de
Alexei Mateevici

„Isprăvi din vremi de mult trecute,

Predanii din vechime-adâncă".

A. Pușkin, Ruslan și Ludmila

I

Măreața Romă doarme-n pace,

Umbrită de livezi tăcute,

Și-o liniște adâncă zace

În rândul curților ei mute.

O noapte blândă-a primăverii

Domnește-n uliți somnoroase,

Iar luna focul tremurării

Îl scaldă-n ape scânteioase,

Și Tibru — dungă lucitoare --

Curgând în negrele lui maluri

Cu-o murmurare gânditoare,

Își mână apele în valuri...

Cu capu-n piept, cu crucea-n mână,

Sub a-nchisorii negre pază,

O blândă tânără creștină

Pe pietre aspre dormitează.

Zadarnic pus-au stăruințe

Chinuitorii ei cei răi,

Făgăduieli și suferințe

N-au sfărâmat credința ei...

Neomenoasa judecată

A osândit-o ieri la moarte,

Dar mâine-n ceruri ridicată,

Primi-va scrisul altei soarte...

Și iată, c-o dorință sfântă

Pe sine-n jertfă a s-aduce,

Ea-și merge calea de osândă,

Își merge drumul cel de cruce.

Prin vis a patriei câmpie

O vede, de stejari umbrită,

Și râul — dungă albăstrie --

Și casa dragă și iubită,

Și iarăși pașnica viață,

Ce-a petrecut-o, o petrece.

Dar de-a trecutului dulceață

Nu-i pare rău: rămâne rece.

N-o tulbură mai mult pământul

Și bucuriile lui sterpe;

După norocul lui nici gândul,

Nici inima ei nu mai fierbe.

Nădăjduirea ei cerească,

Fără de lacrimi și jelire,

Surpat-a pofta pământească

Și pieritoarea tânguire.

Și traiul cel mai drag, frumos,

Și tot ce-n trai i-a luminat,

În jertfă Domnului Hristos

La crucea Lui a înălțat...

II

Deasupra Tibrului, măreață,

Stă curtea lui Neron dormind,

Iar primprejur cu-a lor verdeață

În rânduri plopii o cuprind.

În întuneric cufundată,

Miros grădina răspândește,

Și în umbrirea ei bogată

Mulțimea apelor grăiește.

Bătrânii munți în depărtare

'Și-ridică culmile spre cer

Și într-a lor albastră zare

Păduri întunecoase pier.

Dorm toate. Singur priveghează

Albin, adânc îngândurat...

Și gândurile-l îngrelează

Și sufletul i-i tulburat!

Breslaș slăvit, ostaș puternic,

Vrăjmaș creștinilor fierbinte,

El umblă ca un rob nemernic --

De dorul muceniței sfinte.

Sub vălul mut al nopții line,

Uitând de lumea zgomotoasă,

El dragul tinerei creștine

Hrănește-n mintea tânguioasă.

Închipuirea ațâțată

Pe el la desfătări îl cheamă,

Și-i naște mintea îmbătată

Vederi plăcute fără seamă.

Albastra noapte-a primăverii

I-arată însă chipul drag

Și-n ochi nădejdile-nvierii,

Ce chipul luminos îl fac!...

III

De-atunci, când tânăra fecioară

La judecată a venit,

De-atuncea lui a prins să-i pară

Că el din moarte s-a trezit.

În piept a curții desfrânare

Dorinți curate-i ucisese

Dar a iubirii înfocare

Tot greul păcătos frânsese

Și, hotărându-i pedepsire

Mariei, el, vestit breslaș,

În inima lui fără știre

Era al lui Hristos ostaș,

Ș-a sfintei tinere cuvinte

El cu-nsetare le prindea,

Și flacăra credinței sfinte

În suflet i se aprindea.

Credința, dragoatea — unite

Din rătăciri adânci l-au scos

Și-n vasul inimii smintite

Suflat-au duhul luminos.

IV

Strălucitoarea revărsare

Din zori în ceruri s-a aprins

Și a luminii înfocare

Împrejurimea a cuprins.

Și în cununa strălucirii

Mărețul soare se ivește,

Și-n Tibru focul oglindirii

Luciri de aur risipește.

Se scoală Roma zgomotoasă...

Ca moartea tinerei să vadă,

Mulțimea ei gălăgioasă

Ticsește circul tulburată.

În haina sa împărătească

Cu aur numai și argint,

În gloata lui prietenească,

Neron s-a așezat. Privind

În negura îngândurării,

Albin s-așează printre ei.

Și noaptea neagră-a întristării

Se oglindește-n ochii săi.

Vuiește zgomotoasa gloată,

Cu nerăbdare așteptând.

Dar iată semnul! Și de-odată

Se cască ușa, scârțâind,

Și-n țarc tigroaica-naintează

Cu pași ușori, voioasă.

În urma ei, cu crucea-n mână,

Cu haine albe, fără teamă,

Ieșit-a tânăra creștină,

Împăciuită fără seamă.

De-odată via tulburare

Se schimbă în adâncă pace.

Albin uimit, fără mișcare,

Stă ca o umbră, groaznic, tace...

. . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Și glasul sfintei în tăcere

De-odată-n circ a răsunat:

V

— „Eu gura mea tremurătoare

N-oi mai deschide-o-n viitor:

Iertați creștina, căci ea moare

Pentru al său Mântuitor;

Și într-acesta ceas de moarte,

Iertând chinuitorii mei

Eu rugăciunea mea, ce arde,

O duc în ceruri pentru ei...

Să-i ierte dar Mântuitorul

Pentru sfârșitul sângeros,

Primească-i Răscumpărătorul

În marea turmă-a lui Hristos!

Lumina-nvățăturii sfinte

Ce focul dragostei aprinde

Și-a păcii lasă urmi neșterse,

În inimi reci să se reverse!"

Tăcut-a sfânta... În uimire

Tăcea și adunarea toată;

Scânteia de milostivire

Parcă-a atins cumplita gloată.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar iată, pe neașteptate,

A coborât în circ Albin,

Și a strigat: „Și eu vreau moarte...

Și eu, o, Romă, sunt creștin"...

Și în furtuna tulburării

Norodul tot a tresărit

Și cu fioru-nspăimântării

Tigroaica-n lături a sărit.

Dar iat-o cum din nou pândește,

Ca șarpele, încet mergând...

O clipă... Sângele țâșnește,

Pământul galben înroșind...

Dar Roma râde, face glume,

A morții taină nici că-i pasă,

Și la a sfintei rugăciune

Din palme bate zgomotoasă.

Această mândră povestire

Trăiește din adânc trecut,

Vorbind făr' nici o părtinire

De cele ce s-au petrecut.

Din ea popoarele creștine

Cu mult folos azi pot citi

Cum oamenii, cândva,-n vechime,

Știau a crede și-a iubi.

Decembrie 1915